„vacii noastre nu-i e bine”

Aş fi zis că vaca asta nu e dramofilă,

Ba dimpotrivă.

Aş fi zis că merge cuminte spre poarta ei în fiecare zi

şi nu se scutură nici măcar când o ciupesc muştele.

Aş fi zis că vaca asta

se gândeşte mult la cum se simt

cei care-i beau laptele

şi cei care-o ţesală.

Că e senină şi mulţumită la stăpân.

Ce ciudat că a apucat-o necesitatea

irezistibilă şi aproape perversă

să dea cu copita-n şiştarul plin.

efecte externe

Nefiind eu cine ştie ce lumină într-ale economiei (ceea ce îi datorez, pe de o parte, cu mulţumiri mărunte din buze, pătimaşei adepte a lui Bivolaru cu care „am făcut” această materie în liceu şi, pe de altă parte, cu obrajii un pic încinşi de jenă, lipsei vaste de interes în cum funcţionează lumea cu care mi-am dus zilele până hăăt, după douăj de ani şi mai bine), m-am întâlnit cu conceptul de efecte externe/externalităţi abia acum câţiva ani. Şi mi s-a părut unul adânc nu numai în domeniul lui, ci şi… aşa… (ptiu, că mi-e jenă să folosesc cuvântul) filozofic în general. (Ca şi cel de valoare adăugată, de altfel, faţă de care se află oarecum la antipozi.) În orice caz, pentru un om născut şi crescut în România, mi s-a părut edificator că nu aveam concept pentru ceea ce se întâmplă de jur împrejurul tău, cauzat de tine, dar suportat (cost-wise) adesea de alţii. Adică, de pildă, costurile precum orele de muncă pentru curăţatul jegului de pe jos din oraşe (care, sigur, sunt plătite din bani comuni, deci şi ai tăi, în condiţiile în care îţi plăteşti taxele, dar ar putea fi mai scăzute dacă n-ai produce jeg inutil şi, oricum, cel mai frecvent sunt plătite în măsură mai mare de către cei care nu fac jeg decât de cei care o fac).
Prin extensie, mi se pare că e loc de aplicat conceptul în tot soiul de situaţii – pentru lucrurile pe care le faci pentru că ţie ţi-e mai comod aşa, fără să conştientizezi că asta impune o povară suplimentară asupra altuia, pe care n-o „plăteşti” tu. Evident, e greu de tras linia – prin simplul fapt că ocupi într-un metrou aglomerat spaţiul propriului tău corp, poate că împiedici să urce pe cineva care, din pricina asta, pierde o legătură sau ratează o întâlnire – sigur că simpla existenţă a fiecăruia are consecinţe imposibil de evaluat asupra lumii din jurul său. Însă conceptul mi-a oferit o definiţie a dezideratului meu de existenţă – cred că, pentru mine, a trăi mişto înseamnă, alături de a te strădui să te împlineşti personal, să fii conştient de efectele tale externe, în măsura posibilului, şi să încerci să le neutralizezi, pe cât se poate. Să-ţi porţi propria greutate şi răspundere. Poate că m-a îndoctrinat în sensul ăsta aşa-zisa etică protestantă, dar da – mi se pare o valoare absolută să te dai din drumul omului grăbit, să termini la timp ce ai de făcut dacă după tine trebuie să mai aibă cineva timp să lucreze pe acelaşi material, să minimizezi investiţiile făcute în tine şi să le plăteşti când poţi, să-ţi iei examenele din prima, să le faci celor din jur viaţa mai uşoară (fără să le faci treaba, ci asigurându-te că nu le dai treabă în plus). Sună oribil de self-righteous şi sunt gârle de situaţii când nici nu-mi dau seama ce am pus în cârca altcuiva (şi probabil cel mai adesea în cârca partenerului de drum). Dar îmi place să visez că schimb lumea, în capul meu.