bucuriile mici

Ce bine că pot

Să mă tac făr’ să mă prefac

Să mă tic fără să mă stric

Să mă toc făr’ să mă sufoc.

Ce bine că ştii

Să mă mustri-atunci când mă îmbii

Să-mi spui pas dându-mi totuşi nas

Să-mi laşi loc să nu dau în foc.

Ce minunat, minunat

Că-mi trebuieşti rezonabil şi cumpătat

Că piticii din ţeastă s-au maturizat

Că-mi trebuie doar trebuitul, şi ăla moderat.

Dar cel mai şi cel mai bine

Ar fi să reuşeşti (alt tu, cel generic) să-ţi ascunzi

Cât mai ai de cărat sacii ăştia cu tine.

– Care saci? Nu cumva mă confunzi?

Anunțuri

risk

It’s like playing a sort of Risk with two, you know? With each of the players having a different objective on the start card and neither of them knowing what the other’s objective is. And while one is playing the entire time to win as many continents as possible and assuming that the other has a similar goal, the other’s card might just say `you both win when you have an equal number of armies and there’s a truce`. There is no way of obtaining that in a game with just two, because there’s nothing that might bring about a truce, if there’s nobody else. Therefore if your winning is conditioned by harmony, you lose from the start. That’s sometimes how it feels – as if consensus is a non-notion, there are only different positions on things you care or not enough about to defend. You lose each battle that you win and you lose each battle that you lose. And it wasn’t about losing in the first place, it ought to have been about playing together, but somehow the game is perverse and doesn’t allow you to play for fun – you either win or fold altogether – which is not acceptable, because that is your own rule number one.

despre furii şi alte creaturi mitologice

Lin zice că furia e un buzunar atotcuprinzător pe care îl foloseşti pentru toate emoţiile nedefinite, neînţelese, sau pricepute şi ascunse sub covor pe care nu le trăieşti de-adevăratelea. Că furia e o formă de lene şi de dezordine mentală, fiindcă e mai simplu să fii supărat ca văcarul pe sat decât să faci distincţii şi să te confrunţi cu o grămadă de drăcuşori care pot sau nu pot fi exorcizaţi. Amuzant e că ieri, după ce am citit-o pe ea, am descoperit în notiţele mele cu idei neduse până la capăt, măzgălită acum vreo lună, exact aceeaşi observaţie, cu alt nume pentru buzunarul comun, dar în cu totul aceeaşi ordine de idei. Citez:

„Se ia o oală. Se pun în ea apă, ceapă, morcovi, ţelină, păstârnac, praz şi cuburi Maggi. Se amestecă. Se fierbe. Se gustă. Se urăşte cu totul, se dă la raţe şi se decide că supele, de preferinţă în formularea generală, „supele”, sunt o porcărie. E cea mai simplă reacţie. Cea mai facilă emoţie. Greu e să guşti şi să afli că morcovii erau stricaţi, sau că îţi displace chimicala din Maggi, că legumele crescute în ţări fără soare n-au gust sau că apa locală e groaznică. E greu să decelezi diferenţele, să calci înapoi fiecare pas şi să găseşti bubele – şi să le repari. Dar cel mai simplu e să deteşti supa.”

Pe de altă parte, totul sună minunat când vorbeşti în meta despre toate astea, ca şi cum sfătoşenia glasului te face transcendent supei de emoţii în care te scalzi. De fapt, legumele astea sunt emoţii pe care trebuie să le triezi şi să le pui în ordine într-o existenţă lipsită de timp pentru tine şi în care reacţia tipică e ca, dacă ai un strop de timp, să te scufunzi în ficţiune de orice tip (în litere sau imagini) ca soluţie de evitare a confruntării cu obligaţia autodisciplinată a curăţeniei creieraşului. Doar că o cantitate substanţială a emoţiilor este generată de fapte asupra cărora nu ai nicio influenţă – frici care reflectă bombardamentul informaţional; frici care reflectă nesiguranţele reale în timpuri de criză, care pot fi droburi de sare mai târzii sau mai apropiate, dar nu pot fi îngropate cu totul; frici privind inadecvarea proprie în diverse roluri, care duc la vinovăţii justificate sau „preemptive”; vinovăţii reale cu privire la oameni dragi lângă care nu poţi fi şi pe care simţi că-i dezamăgeşti sau că-i pierzi sau că-i abandonezi; frustrări cu privire la alegerile celor din jur pe care nu le poţi influenţa nici măcar cu vorba, dar care au un impact asupra vieţii proprii; frustrări cu privire la inflexibilităţile diverselor sisteme din care faci parte, care ar putea funcţiona mai bine şi pentru ele, şi pentru tine însuţi dacă ar mişca măcar un centimetru; solomoniade în care arbitrezi fără voie situaţii de „şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate” fără a putea spune părţilor implicate că în loc să se supere pe celălalt, ar putea mai bine să-şi vadă de bârnele proprii; uşoare depresii sezoniere; vinovăţia absolută că totul este, obiectiv privind, în asemenea grad impecabil că „te bate Dumnezeu” că eşti furios. Şi neputinţa pe care o generează această lipsă de influenţă face ca orice sortare-etichetare precum cea de mai sus să fie inutilă – fiindcă toate trebuie, în aceeaşi măsură, îngropate pentru a trăi într-o formă de normalitate, pentru că te sminteşti dacă le trăieşti simultan la nivelul la care le simţi atunci când le decelezi. Şi reîncepe bâzâitul surd al ciufuţeniei structurale înghiţite diplomatic sub forma unei singure pilule în loc de o medicaţie întreagă. Foaie verde lobodă, adică, cum zice bunica atunci când îţi bagatelizează vo jale…

esenţă şi comportament

„Dar n-a vrut, nu e un copil rău!” a fost replica pe care prietena mea mi-o relata deunăzi ca paradigmatică pentru incapacitatea (încă descifrabilă în mulţi oameni) de a deosebi între un comportament de moment şi esenţa omului. Şi abia atunci am aprofundat mai temeinic gândul ăsta, că am preluat (în masă) dichotomia language/speech în educaţie în mod temeinic abia de.. curând. Acum vreo două luni, când mă confruntasem cu revolta colegei mele la comentariul educatoarei de la grădi „ils doivent dormir, autrement l’apres midi ils sont mechants” (despre copiii obosiţi), nu pricepusem încă în ce consta deosebirea de substanţă, era doar o expresie cu iz tradiţionalist pentru mine. Dar aplicam distincţia comportament-esenţă pentru ai mei pe negândite, ba chiar mă revoltam mereu la comentariile soacră-mii cu „e un copil facil/dificil” despre nepoţii proprii (dificil putând să însemne şi că nu stă în ţarc 2 ore legate, că se trezeşte mai devreme de 9 sau că e bolnav cam des – adică tot ce poate afecta întrucâtva confortul părintelui).
În ultima lună, însă, după un număr de Dilema despre admiterea greşelii în mentalitatea românească, am reuşit să extind ceva ce trăiam doar în micro la o paradigmă de gândire care îmi explică multe. Certurile furibunde de pe forumuri, în care prea puţini sunt capabili să discute opiniile celorlalţi şi nu persoanele lor şi în care fiecare se simte atacat dacă se pune la îndoială modul său de a privi fie şi un aspect minor al vieţii proprii sau comune, sunt rezultatul aceleiaşi lipse de distincţie: dacă spui asta, nu poţi fi decât… Eşti ceea ce spui, eşti comportamentul tău în situaţia x. Şi sigur că ceea ce spui şi cum te comporţi sunt semne a cine eşti, aşa cum şi maşina de teren şi lanţul cu bling de la gât sunt semne. Dar pentru fertilitatea oricărui dialog este util să asculţi mesajul dincolo de cratimele strâmbe, în loc să spui „eu nu pot să vorbesc cu cineva care…”. Iar pentru educaţie, diferenţa dintre esenţă şi snapshot e uriaşă.
Accepţiunea generală e că un copil care se dă cu fundul de pământ în supermarket e prost-crescut. Şi da, probabil că e un comportament pe care părinţii nu l-au evitat la momentul oportun. Sau poate că e prima oară când se confruntă cu el şi e interesant de văzut cum îl rezolvă. Dar există o grămadă de motive pentru care un copil recurge la comportamentul respectiv, altele decât acela că „e un copil rău/nesimţit/prost-crescut” şi alte minunate etichete bine lipite în capetele noastre româneşti (şi, aparent, şi de alte naţii). Şi sună, pentru cei care nu fac distincţia, ca şi cum, căutând motivele comportamentului, îi cauţi scuze copilului şi îl răsfeţi („e obosit, săracul”). Dar dacă ştii motivele, probabil că afli încetul cu încetul şi cum să schimbi comportamentele indezirabile, cum să le încurajezi pe cele care-i vor folosi plodului ş.a.m.d. Pe când dacă vei închide ochii la un comportament nedorit pentru că ai stabilit deja „că nu e un copil rău”, sau dacă vei oferi invariabil atenţie negativă comportamentului neplăcut al unui „copil rău”, le vei face rău amândurora. În acelaşi mod în care neascultarea argumentelor oamenilor din jur din pricină că i-ai închis deja în cutiuţe mentale şi nimic din ceea ce au de spus nu poate fi relevant pentru tine creează o societate schizofrenică, în care toţi vorbesc în paralel, cu dopuri în urechi, şi nimic nu e bun comun.
A greşi, deci, mi se pare o parte a procesului de creştere – care funcţionează prin trial and error, nu? Generaţia mea a fost crescută în frica de a face greşeli. În „mai bine taci decât să spui o prostie”, deşi dacă spui o prostie pe care o crezi ai putea fi corectat şi ai putea învăţa ceva. Imaginea că eşti ceva anume era mai importantă decât procesul de a deveni acel ceva. Şi cred că de asta se leagă multe poveşti pe care le-am vorbit cu fetele în weekendul care a trecut, de care însă am să mă leg altă dată… când o fi timp de la stăpânirile mele multiple.

potop e-napoi şi-nainte

Eu nu mă mai duc azi acasă. Deşi şi acolo unde stau normalitatea e departe, deşi te umfli şi aici de furie împotriva serviciilor mizerabile (unele), împotriva aberaţiei de dialog politic, împotriva răutăţilor oamenilor mici (care, nu vă faceţi griji, sunt la fel pe toate meridianele), scăldarea zilnică în oceanul de neputinţă şi de indignare de când eram încă „acasă” mi-a ieşit din rutină şi carapacea de desensibilizare mi s-a cam înmuiat. De aceea, cu atât mai mare mi-e oroarea de fiecare dată când mă ciocnesc de tâmpenia monumentală din ţară, cu uriaşa capacitate de a-ţi face rău definitiv cu mâna proprie, din pricină că nu poţi să vezi mai departe de ziua de mâine şi de interesul tău minuscul sau majuscul. Incapacitatea guvernantului român de a se gândi la termenul lung, de a vedea cum se scumpeşte la tărâţe şi se ieftineşte la făină mă umple de o disperare profundă, de o frustrare care se-nrudeşte cu cea jihadică. Nu pot să schimb nimic, nici de aici, dar nici dacă aş fi fost acolo. Nu cred că m-aş fi legat cu lanţ de peretele halei Matache ca să n-o dărâme. Nu pot nimic – decât să nu mă mai duc. Jaful ăsta la drumul mare de ţară, în pofida unei societăţi civile splendide intelectual, dar lipsite de bicepşi, nu mai e, mai deloc, ţara mea. Fiindcă nu poţi da vina pe Ceaşcă la nesfârşit – atunci când, în libertate, îţi distrugi în continuare istoria în numele orgoliului de tip berlusconian şi a unui progres pus de-a curmezişul oricărei noţiuni de progres existente în lumea care gândeşte pe un orizont mai întins decât şpaga de mâine. Şi ştiu că nu mai am niciun drept la cuvânt fiindcă am ales să nu mai „mănânc salam cu soia”. Că lipsa mea de „contact cu realitatea de pe teren” îmi face vocea irelevantă, fiindcă nu mai sunt nici măcar „parte interesată”. Şi totuşi, trebuie să zbier undeva că haosul instituţional românesc, în care toată lumea ţine răspunzătoare pentru orice decizie un „ei” impersonal şi nimeni nu coseşte dincolo de parcela proprie, mi se pare cauza principală a lipsei absolute de profesionalism cu care se face orice la nivel politic în ţara aia. Că de fapt, 20şi de ani mai târziu, lumea românească funcţionează exact ca în timpul revoluţiei: toţi cei cu o puşcă trag în toţi ceilalţi cu o puşcă, toate strategiile sunt gândite de azi până miercuri când vine altcineva cu o puşcă şi toate programele sunt întrerupte imediat după ce au demarat, de către noii instituiţi, care au ca obiectiv să ucidă capra vecinului, din lipsă de

Apartenenţa

Mă bate gândul, deşi sunt convinsă că i-a bătut deja pe alţii cu mult înaintea mea, că una dintre cele mai nemernice pulsiuni ale omului, care-l aduce la cele mai nejustificabile decizii şi la faptele cele mai dramatic nesancţionate de conştiinţă e una care, în sine, poate fi chiar admirabilă. Nevoia de a fi furnică, de a te alinia în spatele unui scop mai mare decât micimea ta, de a îţi abandona liberul arbitru, parţial, pentru a lăsa să te înghită grupul, nevoia emoţională irepresibilă de a „ţine de”, ce bubă perversă… Creatoare de Woodstock şi de „ich habe es nicht gewußt”, de patriotisme (cu conotaţiile lor variabile din ultimul secol jumătate) şi de genocid, de adaptare a identităţii la schimbările propuse de soartă şi de pupincurisme altele decât cele oportuniste, nevoia de a aparţine operează în mintea omului ca o forţă independentă de Jiminy, ba adesea şi de consecinţele directe ale gândirii logice. Dar tocmai asta mi se pare problema – e imposibil să îi atribui un semn matematic – a-i spune instinct de turmă e a o reduce la ceva ce trebuie combătut din toate puterile, a-i spune credinţă o investeşte cu o imunitate morală nemeritată. În numele ideilor mai mari decât individul mor oameni, iar în numele ideii că nu trebuie să moară oameni mor mai mult decât oameni, căci, desigur, şi ea e tot o idee. În numele comunităţilor ne revoltăm împotriva adevărurilor de care suntem convinşi, dar care în gura unui out-group sună insultător, în numele grupurilor la care aparţinem ne alungăm din viaţă membri ai familiei, în numele lui „împreună” ne segregăm. Dar tot în numele binelui colectiv suntem capabili să ne adunăm, strop cu strop, puterile ca să facem, ca furnicile, ceea ce nicio furnică nu poate face de una singură. Presupun că pe forţa năucitoare a acestei nevoi contează şi călugării ecumenici de la Taize, atunci când adună puştimea oportunistă din toată Europa care vrea să călătorească la preţuri modice. Atunci când ajungi acolo, cu totul altfel decât în perioada birului săptămânal al mersului la biserica de cartier, ceea ce până atunci era o minciună asumată de fiecare poate deveni, pentru o parte dintre participanţi, o anulare a scepticismului individualizant şi o abandonare în direcţia căldurii grupului. Desigur, nivelul abandonului poate merge de la cântat gospeluri pe iarbă la Taize şi până la spălarea totală a creierului pe la vreo sectă, presupun că depinde de gradul în care omul simte nevoia de a-şi abandona pe umerii altcuiva povara răspunderii proprii şi/sau de gradul nevoii lui de imersiune în grup (fiindcă încă nu sunt convinsă că cele două sunt una şi-aceeaşi nevoie).

Demonstraţia lui Bogdan Suceavă mi-a readus în prim-planul minţii această motivaţie, care îmi explică într-o oarecare măsură imposibilitatea trasării de graniţe alb-negru în modul de funcţionare al oamenilor în condiţii opresive. Graniţe pe care, cu toate acestea, mulţi le caută încă, după 20 de ani, fiindcă motivaţiile varii şi umane, oricât de inteligibile, nu absolvă pe nimeni de instanţa supremă a lui Jiminy.

Mă feresc în toată poliloghia asta să spun „noi” – fiindcă în toate formele de noi pe care le pot gândi în clipa asta (şi sunt multe) sau la care mă poate aduna altcineva cu de-a sila mă simt nevoită să apăr puncte de vedere la care nu ader în întregime şi pe care nu mă simt chemată să le reprezint. Ceea ce nu îmi anulează, din păcate sau din fericire, nevoia de a mă pleca diverselor scopuri, nobile au ba, de a mă asocia diverselor forme de împreună şi de a-mi toci de bunăvoie ascuţeniile pentru a mă împleti în diverse omogenităţi. Perversă poveste…

Nicio scuză

După ani impulsivi şi ani cumpătaţi,
naivităţi, experienţe,
după toţi caii verzi realizaţi
şi niscai speranţe făcute zdrenţe,

nu mai am nicio scuză.

Le-am folosit pe toate
acordându-le pe neştiute sau cu generozitate
trenurilor întârziate
(gelieve ons te verontschuldigen…),
lucrărilor ne-la-timp-terminate
(prière d’accepter nos excuses…),
zborurilor anulate
(we apologise for the inconvenience…)
gunoaielor neridicate
(suite a un conflit social…)
frustrărilor strâmb exprimate
şi şuturilor pe nedrept încasate.

Lumea în care îmi târăsc viaţa confuză
îmi înghite seninul pe nemestecate.
Dacă-i iert strâmbătăţile toate
nu mai am, eu însămi, nicio scuză.