despre Facebook și Comunitate

Trebuie să încep cu o mărturisire care mă descalifică în multe conversații: sunt fan Facebook.

Trăiesc cu senzația că de la apariția acestui mediu în viața mea m-am reintegrat social [nu că aș fi trăit în vreo peșteră anterior, dar a fi trăit în trei țări, a avea prieteni(i cei mai buni) risipiți în vreo 10 și a resimți zilnic un dor apolodorin după toate locurile în care nu ești poate funcționa… dezintegrant]. Post Facebook am reînceput să înțeleg ce se întâmplă în România. Am rămas în contact cu Olanda, prima mea țară de adopție. Am votat în mai mare cunoștință de cauză, fiindcă am găsit surse de informație gata garantate de oamenii în care am încredere (ei fiind suficient de diferiți unii de ceilalți ca sursele să fie variate). Am descoperit cât de globale sunt probleme pe care le credeam limitate. Mi-a crescut uriaș nivelul anxietății și, în același timp, m-am liniștit. Această interfață detestată de noi toți pentru implicațiile sale în materie de privacy, de PR personal și de superficialitate a comunicării – între altele – mie una mi-a umplut un deficit funciar – cel de comunitate. Și, implicit, în ciuda neîncrederii în mediu, mi-a consolidat încrederea în oameni.

În situația punctuală a protestelor din cadrul campaniei „Uniți salvăm”, Facebook mi-a adus știrile la îndemână din prima zi. Înainte să fie „știri”. Suficient de devreme încât să mă indignez chiar și de aici că nu găsesc nimic în presa „mare”. Suficient de acut încât să-mi doresc să fiu la București. În lipsa soluțiilor fizice, am participat virtual, asumându-mi rolul secundar de răspândac. De aproape două luni plimb articole din dreapta în stânga, încercând să pasez cât mai multă informație (de preferință relevantă, o bună parte a efortului fiind reprezentat de filtrarea cât mai critică) cât mai multor părți interesate (inclusiv prietenilor mei „neconectați”). Am citit munți de informație, săpând inclusiv în rapoartele publice ale RMGC ca să cern alarmismele de preocupările pe care le apreciez îndreptățite. Pe măsură ce mi s-a cristalizat poziția, am început să aflu ce instanțe se ocupă cu diverse aspecte și la cine este util să bați în poartă. Am tradus cât mi-a ajuns timpul când au apărut apeluri de traduceri. Am donat cât m-a tăiat capul la apelurile de donații. Am pus uneori câte „doi cenți” în borcan la operațiunile de gândit în comun despre unde, ce, cum – atunci când s-au organizat proteste. Am pictat tricouri. Am semnat petiții. Am scris scrisori. Am completat formulare. Am plimbat cărți poștale cu trenul („Pistruiatule, ai adus manifestele?”). Am cunoscut un grup de oameni minunați în Bruxelles, chiar dacă nu i-am văzut încă la față pe majoritatea (am reușit să nu ajung de facto la proteste decât în Amsterdam până acum). Practic, am desfășurat activitatea invizibilă a unui neuron într-o rețea.

Mai angajată „în viața cetății” (românești, dar nu numai) decât acum nu m-am simțit decât rareori, și atunci cu privire la proiecte mult mai punctuale. Acum este, cred, prima oară când am impresia că sunt implicată, chiar de la mii de kilometri distanță, într-un proiect de comunitate recognoscibil ca atare.  În plus față de a pleda pentru cauza care i-a scos în stradă (sau numai pe wall), niște oameni pun cap la cap materiale de construcție diverse (unele mai solide, altele mai șubrede, e drept, dar și asta depinde de unde privești) ca să edifice un lucru comun, nu numai câte o casă pentru copiii lor personali. Până una-alta, poate că nu construiesc decât o rețea capabilă să comunice altminteri decât ca între surzi (asta rămâne mereu ceva discutabil) și în care fiecare nu mai „stă doar în banca lui” și nu mai „răspunde numai când e întrebat”. Un schelet a ceea ce numim societate civilă, chiar dacă nu putem pune degetul pe participanții firești la dialogul social. Și, în cel mai dezamăgitor caz, dacă rețeaua în sine se va dovedi singurul rezultat palpabil al acestor două luni, m-aș declara mulțumită. Am pus o cărămidă minusculă la crearea unei comunități care se gândește la viitorul ei. Sper să țină.

despre libertatea de exprimare și conceptul de pericol

Mă macină de câteva săptămâni sămânța unui gând, înfiripat din confruntarea foarte frecventă, în presa recentă, cu cuvântul „periculos”. Am dat de el în nenumărate contexte (nu toate legate de protestele privind Roșia Montană, dar cel mai adesea în acest cadru). Pericolul rezidă, în funcție de pe cine citești, în tot și toate (dacă reziști să citești articolele scriitorilor cu CAPS și greșeli de ortografie din belșug – independent că sunt pro sau contra proiectului RMGC, și vă jur că sunt ambele), dar cel mai adesea în câte un lucru bine încadrat. Așa am aflat de la unul dintre colaboratorii Criticatac că pericolul fundamental constă în tolerarea discursului naționalist în cadrul protestelor. În prealabil, fusesem informată de mai multe glasuri din ceea ce s-ar putea eticheta ca dreapta moderată, că pericolul vine de la discursul anticapitalist din cadrul acelorași proteste. Unii îmi explică ce spectru sinistru se profilează în conceptele de „nouă generație” și de „curat”, concepte care au mai fost vehiculate și pe vremea mișcării legionare. Glasurile care acum 20 de ani intrau destul de clar în mintea mea necoaptă la „ai noștri” mă lămuresc pe larg că orice gând care are cât de puțin de-a face cu stânga reprezintă răul absolut disimulat în straie de puișor auriu (m-am topit după metaforă, mă abțin să citez autorul). Din alte surse reiese că pericolul absolut este îndoctrinarea ortodoxă. Din încă altele, că e periculoasă preluarea discursului anti-fracking în proteste, fiindcă dacă unul dintre proiecte (RM) este realmente ilegal și imoral, celălalt (gazele de șist) are o importanță strategică inestimabilă (și după conceptul de „strategic” mă dau în vânt, mai ales după conotația lui de „folosesc acest termen pentru că văd mult mai departe în viitor decât ai putea tu vedea vreodată, muritor idealist -jart! – ce ești!”). Îmi rezerv aici un spațiu pentru ce pericole îmi mai amintesc pe parcurs.

Din toate aceste opinii, pentru mine se coagulează un singur vector – acela că siguranța, pentru supraviețuitorul amețitorului secol XX, constă în (i) eliminarea tuturor discursurilor care, aplicate ad absurdum, duc în locuri deja frecventate  și dovedit locuite de bau-bau, și în (ii) eliminarea tuturor discursurilor care duc în locuri necunoscute, cu excepția discursului mainstream, fiindcă ne-am obișnuit deja cu bau-baul prezent (chiar dacă avem o viziune destul de apocaliptică despre încotro duce el). Sau, și mai precis, vorbitorul din spațiul public pe care l-am frecventat în ultima vreme se simte în siguranță numai într-un spațiu public populat de oameni (niște „ai noștri”) care gândesc fix la fel ca el însuși (ups, parcă și asta intra printre formele de bau-bau deja frecventate, nu?). Sunt de acord că multe dintre expresiile ideologice ale imaginilor noastre despre lume, duse până la consecințele lor extreme, comportă riscuri de bau-bau, însă ceea ce îmi lipsește din discursul spațiului public actual este conștiința că fragmentarea reprezintă garanția sănătății mentale colective. Că fiecare dintre aceste grupuri este suficient de mic încât discursul său să contribuie la o medie proporțională în care să se regăsească toată lumea, în cazul în care acceptăm să vorbim unii cu ceilalți de-adevăratelea, și nu doar să înghițim status quo-ul fără proiect de țară sau de lume exclusiv pentru că reprezintă bau-baul cel mai benign, în care ideile altuia nu au, în mod dovedit, mai multă influență decât ale tale. Și că în loc să proiectăm tot timpul pericolul asupra discursurilor divergente de cel personal, ar fi mai productiv să-l proiectăm în meta – pericolul faptului că nu reușim să comunicăm coerent duce la blocaj socio-cultural pe scară largă, la înlocuirea fiecărui proiect demarat cu gaura lui „nu sunt de acord, desființez”, la incapacitatea de a vedea dincolo de următoarele alegeri, la o lume bazată pe neîncredere, în care „strategicul” constă în „a avea grijă să dai și să fugi înainte să o încasezi tu însuți”. Îmi lipsește exercițiul libertății de exprimare în sensul citirii celuilalt până în miez, și nu a cenzurării lui a priori, de la prima frază resimțită drept „periculoasă”.

Uf, uite cum „pericolul” se dovedește așa de „insidios” și „pervers” că m-am trezit enunțând un pericol în plin efort de a-l demonta…

PS: Mult înainte de a ajunge la acest raționament, îmi trecuse prin minte că ar fi extrem de potrivit să se folosească – pentru bătutul cu petul în asfalt alături de copii – popularul refren „Nu mi-e frică de bau-bau”. Acum înțeleg mai bine de ce.

să fim constructivi

În vacanța de vară am făcut schimb de casă cu un cuplu cu trei copii care locuia în Vendee. Despre care (Vendee) nu știam mai nimic, în afară de faptul că are ieșire la mare și e amplasată undeva sub Loire. La fața locului, am fost ușor dezamăgiți – o bucată de loc doar un pic mai vălurită decât acasă la noi, cu sate în care totul era închis în afară de supermarcheu și… enfin, o mulțime de chestii de văzut, de fapt, dar așa suntem noi – uneori – mofturoși. Întrebarea însă pe care mi-am pus-o [trăgând mașina într-un soi de driveway al unui bungalow de cartier nou-nouț, care ar fi putut să se afle în orice orășel american dacă nu ar fi avut obloane care să arate provensal (ulterior am descoperit că de plastic) și care crescuse pe marginea unui sat de vreo 3000 de oameni] a fost – da’ oamenii ăștia unde muncesc? Adică cum de se construiește nou (semiurban) în sate în care nu se zărește nicio urmă de activitate economică în afară de niscaiva câmpuri, două service-uri, un singur han deschis după 7 seara și o brutărie? Unde anume, între autostrada aflată la 40 de km distanță și sătucul ăsta, se găsește vreo industrie oarecare? Că, în afara celor câteva castele, majoritatea în proprietate privată, vad de turism nu părea să aibă, iar până la mare făceai o oră jumătate pe autostradă.

Ei bine – și aici ajung la obiect – într-una din ultimele zile aveam să aflăm. Gazdele noastre absente ne explicaseră că nu trebuie să ratăm parcul Puy du Fou. Era cât pe aci să nici nu ne sinchisim de el, dar am hotărât că, după ce cărasem copiii după noi să vedem diverse lucruri care pe ele nu le interesau prea tare, măcar o zi li se cuvine exclusiv lor – și ne-am dus la parcul de distracții. Șocul inițial a fost când să parcăm mașina (era o miercuri sau joi). Am găsit, pe la 11-12, un loc abia a patra parcare, fiecare de vreo mie de locuri. Parcul „de distracții” nu se baza pe tradiționalele montagne-russes sau pe caruseluri de 100 de culori, ci era gândit să valorifice locul, ca atare era împărțit pe epoci istorice, cu bucățele de sat care să ilustreze fiecare temă. Într-o parte te trezeai în anul 1000, holbându-te la un fierar care modela în fața ta vârfuri de lance și potcoave, în alta în secolul XVIII în atelierul de săpun și parfum. La dreapta nimereai în grădina lui La Fontaine, în stânga într-un fort de ev mediu. Locul era uriaș, gândit la limita rezonabilului gustului, undeva între un muzeu etnografic în aer liber și un parc de stors bani (și mai aproape de gândul din urmă). O dată pe oră se desfășurau în paralel cam cinci spectacole diferite: de teatru de păpuși, de muzică din diverse epoci, prostii cu prințese și Masa Rotundă, spectacol cu gladiatori într-un fel de arene romane, show al școlii de dresaj de păsări răpitoare (450 de animale care-ți vâjâie deasupra capului), show cu efecte speciale spectaculoase despre invazia vikingilor (legenda unui călugăr dintr-un sat aflat la câțiva km distanță) și încă multe altele la care nu am ajuns. Iar în weekend, seara, se desfășura o urieșenie de spectacol de dans cu jocuri de apă și lumini, pe care nu l-am văzut, dar scrie pe site că participă la show 1200 de actori și dansatori.

Erau amenajate, în afară de bucățile construite (dintre care una mi s-a părut evident un grup de ferme care existau pe teren): un spațiu de joacă cu relativ puține aparate, o fermă de animale pentru copii – cu măgari, capre, oi, vaci și niscai păsăret-, vreo trei-patru amfiteatre pentru spectacolele mari, grădina lui La Fontaine în care fiecare fabulă era ilustrată cu animale de mucava animate cu pistoane, un petic de loc cu arteziene în care să țopăie copiii, o grădină de trandafiri și vreo trei restaurante, putându-se ajunge de la un loc la altul și pe jos, dar și cu un trenuleț-autobuz. Apreciez că, cu tot cu personal administrativ, chelneri, actori, cascadori, meșteșugari, muzicanți, personal de întreținere (grădinari, dregători de drumuri, chit că toate erau „de colb” în mod tematic), vânzători la magazinul de jucării/suveniruri/bijuterii, curățenie etc., acolo lucrau zilnic în jur de 1000 de oameni. Și nici nu vorbim despre hotelul de alături, gândit pentru aranjamente de mai multe zile, despre furnizorii de toate cele, despre spectacolul nocturn din weekend ș.a.m.d.

Ei, după ce am fost acum doi ani la Alba și la Hunedoara și am văzut trupele de actori de „reenactment” și succesul zilelor cetății, după ani de festival la Sighișoara (care arăta similar), bazându-ne pe o istorie locală mai mult decât bogată și pe un peisaj semnificativ mai interesant decât cel vendeean (turla bisericii din satul vecin nouă era punctul cel mai înalt al provinciei, la 200 de metri), de ce nu e ăsta un plan de afaceri și de creare de locuri de muncă viabil pentru zona Roșiei? Cu investiții semnificativ mai mici? Cu cerere de forță de muncă de o calificare mult mai apropiată (sau mai ușor de obținut) de oferta existentă pe piața locală? Cu autostradă, totuși, în viitorul nu atât de îndepărtat, la o distanță rezonabilă? Cu impact minim asupra mediului și peisajului? Știu, trebuie rezolvată porțiunea de ecologizare a ce este deja stricat – dar hectarele care ți-ar trebui pentru un asemenea proiect nu ar fi musai să fie amplasate pe lacul de la Roșia Poieni, mă gândesc, și cu timpul s-ar găsi fonduri și pentru el – atunci când statul român va ști să folosească fondurile care-i stau la dispoziție, cel puțin. Și nu, nu zic că ar veni la fel de multă lume ca în Franța, unde rețeaua de drumuri e cu totul alta. Și nici că ar veni turiști străini la parcul de distracții [deși într-un tur al (sudului) Transilvaniei n-ar fi rău să existe și un loc de mers cu copiii]. Zic doar că ar merita să existe pe masă și acest tip de proiecte – nu doar de dat un leu pentru Ateneu spre cârpirea găurii, ci de desenat un plan alternativ cu cap și coadă. Spun oare prostii?