obsolescenţă tehnologică

Mi-e groază că, într-o bună zi,

n-are să mai existe industrie de softuri

de transformat

diapozitivele din capul meu

în poze digitale;

că LP-urile sentimentale

n-au să mai găsească producător

de ace de pickup;

că pentru sutele de scrisori

pe care voi vrea cândva să le caligrafiez

cu mâna mea

nu va mai exista fabrică de peniţe

care să se potrivească la stiloul chinezesc

şi că cerneala se va fi abolit.

Mă tem că va veni o zi

în care voi fi lost in translation,

întrucât copiii mei vor fi fost prevăzuţi

cu un stick de memorie

cu port diferit

decât se folosea

pe vremea mea.

 

 

nu ştiu

Zilele astea mi se pare că n-am nimic de zis. Se-ntâmplă lucruri prea mari, faţă de care am senzaţia că trebuie să mă poziţionez, dar n-am instrumente, n-am suficientă informaţie şi bănuiesc toată informaţia de inacurateţi ample… Cred că pricep, pe ici, pe colo, dar sunt aşa de departe în creier, aşa de străină, parcă nu pot să contribui nici măcar un pai. Mut doar informaţie de colo-colo, cu sentimentul unei furnici în reţea, sperând că ce asociez eu le-o folosi şi altora. Cred că lucrul pe care l-am citit zilele astea cu care am rezonat fără rezerve este ăsta (în ciuda faptului că nu sunt suficient de informată în privinţa conţinutului actelor despre care se vorbeşte şi, ca atare, nu mi se pare că am dreptul la niciun cuvânt). Dar pare şi că a tăcea şi a aştepta să se aleagă apele e o laşitate, ca atare dau mai departe măcar atât. În rezumatele pe care le fac seara pentru bărbatu-meu despre ce-am citit peste zi, mormăi în continuare că, politic vorbind, nu-i alternativă, şi că mie aia-mi trebuie. El zice că e bun şi vidul la ceva, dacă se obţine, că sare întotdeauna cineva să-l umple. Şi nici nu l-a citit pe Zizek 🙂 .

 

PS – Văd că se flutură în dreapta şi-n stânga cu Zizek ca stindard pentru o chestie. Am fost, cuminte, la lansarea de carte de la Bozar din noiembrie, unde se adunase un bobor întreg să-l audă vorbind. Pe cât de mult mi s-a părut că pricep de la el pe vremuri, pe atât de perplexă m-a lăsat sofistica lui opţiune pentru „stânga” în condiţiile în care argumentele pe mine mă duceau în afara spectrului cu totul… Deci menţiunea de mai sus e făcută cu gândul la dispariţia lui „discours du maitre” şi nu la un loc pe care şi-l atribuie personajul Zizek (sau i-l atribuie alţii) în discursul public actual.

… none of the above :)

There’s obviously no wisdom highground to be taken by someone who is being emotionally incontinent online (in the illusion that this saves some energy from friends who might not have any to spare for one’s shit and also, hopefully, it prevents one from blurting out inappropriate relation-altering nonsense just because it hasn’t received any vent for too long) on the notion of dealing with one’s emotions. With that disclaimer in mind, though, I’m wondering whether there’s not something to be said for… denial. If the fact that it’s part of one’s process of acceptation of traumatic experiences doesn’t mean that it might have a useful part to play in how we deal with our emotional reactions to all sorts of things.

All right, perhaps I’m being too vague. I wonder if the things we feel cannot, sometimes, be made less aggressive towards our own fabric by recategorizing them somewhat. If the consequence of calling something an emotion which is socially accepted as intenser doesn’t allow it to take over you in a more depletive way. It’s probably the same approach I have to pain thresholds (we are, after all, creatures who think in categories). What if, as soon as you say `I’m depressed` instead of `I’m sad`, that changes the quality of your emotion and it empowers the emotion over you. And while I think it’s a good idea to live one’s emotions instead of burying them completely, I’m wondering if sometimes we don’t live more dramatic emotions just because… well, I don’t know – they give us purpose as individuals, maybe?

It seems to me that the yoyo (I know, I have a fetish-image, get over it already) bounced back at some point from an (overly masculine, some will say) overly rationalistic way of conceptualising the world, towards an (overly feminine) overly emotional manner of dealing with things as a mainstream. What if the divide is not as simple as `rationalistic defies nature, emotional embraces one’s impulses`, but instead, being rational is just as natural an impulse of repressing the feelings that make one incapable of functioning effectively, while what we experience as `embracing one’s emotions` is also a greencard for filling one’s life with a host of `issues` which get in the way of experiencing any good, growth-bringing feelings? What if we might imagine this as only a gradual scale between the two attitudes and what if there was a, perhaps healthy, way of balancing the rigid, starched collar with the fluttering tye-dye robes? What if our children need to learn to harden themselves just as much as they need to understand how important empathy is?

despre dureri în membre amputate

Am ales să plec. Oraşul a ales să trăiască în lipsa mea, uitându-mi amintirile. Oraşul îmi uită străzile copilăriei, una câte una, pe măsură ce lor le cresc dinţi de case noi, roz, sau sunt făcute una cu pământul. Locuitorii lui nu mai urmăresc traiectoriile pe care paşii mei le-au săpat, repetitiv, în asfaltul uşor de topit. În oraşul săpat, invers, în mine, supravieţuiesc linii de tramvai contemporane borcanelor de iaurt şi nume de străzi din trei epoci diferite, copii bătăuşi a căror morală protejează păpădiile care cresc pe parcela blocului şi magazine demult dispărute. Şi deşi pe negativ se suprapun, an de an, imagini ale oraşului altora, mă chinui să uit de pe-acum viitoarele amintiri despre oraşul meu imploziv.

Pe fantazia oraşului meu o muşcă neantul.

despre evoluţionismul relaţional

Aseară, cu exact acel puţin înainte de a adormi care garantează preluarea în subconştient şi rumegarea îndelungată, am auzit un fragment de argument la o controversă fără liman şi lipsită de soluţie: „Poate că relaţia a crescut în dezechilibrul ăsta pentru că de asta era nevoie…” Şi deşi cel de-al patrulea stomac al minţii mele e mai raţional în starea sa de trezie decât în semisomn, sunt bucăţi de convingeri care îl fac să fumege în toate stările.

„Adică cum?” mestecă el în ritm alert: „în relaţiile în care bărbatul îi stâlceşte nevestei lui arcada săptămânal, relaţia a crescut aşa fiindcă de asta era nevoie? Ea avea nevoie s-o mai plesnească cineva din când în când de toantă ce e şi el avea nevoie de o supapă?”

„Adică cum? În relaţiile în care unul munceşte şi altul bea de stinge, relaţia a crescut aşa fiindcă de asta era nevoie? Unul avea nevoie de bani pentru a-şi susţine slăbiciunea şi celălalt avea nevoie să „lighten up” şi să relativeze gravitatea datoriilor?”

„Adică cum? În relaţiile în care unul munceşte serviciul şi celălalt munceşte serviciul plus casa plus copiii, relaţia a crescut aşa fiindcă de asta era nevoie? Unul avea nevoie să se simtă miriapod şi celălalt avea nevoie să i se spele şosetele?”

Argumentul evoluţionist aplicat relaţiilor îmi ulcerează niţel capacitatea de digestie. E întru totul de înţeles că relaţiile cresc aşa cum le laşi să crească şi evoluează în funcţie de nevoile şi disponibilităţile fiecăruia. Că unde unul cedează mereu şi altul câştigă prea uşor, creşte strâmb şi că acolo unde nimeni nu dă nimic de la sine se usucă creanga. Că unde amândoi dau în gol împotriva valului realităţii creşte relaţia în bălării şi că acolo unde se cooperează cu simţ practic ieşi la lumină mai iute. Dar că nu te poţi opune evoluţiei naturale a unei relaţii de cuplu sau că ea reflectă, împotriva exprimării explicite în alt sens a partenerilor, complementarea lor implicită în plan raţional/afectiv, dominant/subordonat, control/abandon, asta nu-mi intră-n cap. Poate o să-mi intre cândva, aşa cum am integrat-o pe cea cu a şti că eşti nevrotic nu te scoate din starea de nevroză. Până atunci, sufăr de indigestie.

ce ţi-a fost pus în leagăn

Printre temele weekendului care a trecut, recurenţa absolută a fost detestata sintagmă „a-ţi depăşi condiţia”, pe care o bună parte dintre noi n-o mai auziseră de ani buni. Utilizatoarea ei de foarte mare bună-credinţă (care nu ştia când a deschis gura ce va declanşa 🙂 ) plecase din România, la vârstă adultă, în 1990, aşa că nu fusese martora decesului oficial al conceptului – pe care nici noi, cele plecate mai târziu, nu-l puteam situa nicăieri în timp – ştiam doar că nu se mai spune aşa. Şi că-l resimţim ca „offensive”.

Amuzant mi se pare, gîndindu-mă acum, că un concept atât de profund burghez supravieţuise cu atâta încăpăţânare în comunism. În comunism nu se presupunea ideologic că toată lumea e egală şi că toată lumea dispune de toate şansele? Atunci cum să postulezi o condiţionare strictă a omului de către condiţia/originea lui socială, astfel încât să-l poţi felicita pentru faptul că a depăşit-o? Sigur, mi-e limpede că, în practică, lumea orăşenească a României nu funcţiona după principiile ideologice oficiale şi că fiecare avea propriile ierarhii mentale ale aristocraţilor, pălmaşilor şi middenstand-ului local. Îmi aduc încă la fel de bine aminte aberantele expresii tip „şi-a lăsat opincile la marginea Bucureştiului”, pe care acum le găsesc la fel de inacceptabile. Dar cum de, în ciuda schimbării retoricii oficiale de după război, societatea a putut să-şi continue cu atâta seninătate cursul mental firesc în domeniul ăsta şi cum de, după ’90, această imagine a lumii a fost abolită mental cu desăvârşire, fiind înlocuită, pentru o parte a generaţiei mele, cu iluzia perfect întreţinută a sărăciei meritocratice, care are şansa de a „be all that you can be”, iar pentru alta, cu parvenitismul înfumurat care-şi şterge cu buretele orice fel de origine, mi se pare de neînţeles. Cred că am nevoie de o discuţie lungă cu adoratul meu prof de istorie din liceu ca să mă lămuresc, deşi mă îndoiesc că a obţinut deja atâta perspectivă.

Întrebarea mea este acum – dincolo de conotaţia vetustă a expresiei, oare schimbarea de mentalitate e chiar atât de profundă pe cât am resimţit-o noi? Oare chiar „trasabilitatea” oamenilor e mai puţin importantă, gândim noi aşa de democratic încât fiecare e, în principiu, judecat exclusiv pentru meritele lui (dar fără a se lua în calcul diferenţele dintre cei care au făcut salturi uriaşe prin eforturile proprii pentru a ajunge la un anumit statut social şi cei care au făcut numai un pas)? Şi dacă da, în cazul puhoaielor de mormane de bani ca surse de statut social, e oare „democratic” că lăsăm de o parte trasabilitatea? Şi, oricum, nu ne legăm singuri la ochi atunci când pretindem că suntem independenţi de contextul nostru, cel puţin din punct de vedere social?

Poate cine ştie, dezbaterea noastră prelungită de vineri, sâmbătă şi duminică o fi fost doar rezultatul neînţelegerii şi unor definiţii diferite ale perinilor cu care ne-am bătut. Dar poate se mai bat şi alţii cu ele. Orişicât, sunt încântată să fi descoperit moartea unei sintagme. Pe care am înlocuit-o împreună, ad hoc, cu „a realiza mai mult decât ţi-a fost pus în leagăn”. Pândesc alte sugestii…

potop e-napoi şi-nainte

Eu nu mă mai duc azi acasă. Deşi şi acolo unde stau normalitatea e departe, deşi te umfli şi aici de furie împotriva serviciilor mizerabile (unele), împotriva aberaţiei de dialog politic, împotriva răutăţilor oamenilor mici (care, nu vă faceţi griji, sunt la fel pe toate meridianele), scăldarea zilnică în oceanul de neputinţă şi de indignare de când eram încă „acasă” mi-a ieşit din rutină şi carapacea de desensibilizare mi s-a cam înmuiat. De aceea, cu atât mai mare mi-e oroarea de fiecare dată când mă ciocnesc de tâmpenia monumentală din ţară, cu uriaşa capacitate de a-ţi face rău definitiv cu mâna proprie, din pricină că nu poţi să vezi mai departe de ziua de mâine şi de interesul tău minuscul sau majuscul. Incapacitatea guvernantului român de a se gândi la termenul lung, de a vedea cum se scumpeşte la tărâţe şi se ieftineşte la făină mă umple de o disperare profundă, de o frustrare care se-nrudeşte cu cea jihadică. Nu pot să schimb nimic, nici de aici, dar nici dacă aş fi fost acolo. Nu cred că m-aş fi legat cu lanţ de peretele halei Matache ca să n-o dărâme. Nu pot nimic – decât să nu mă mai duc. Jaful ăsta la drumul mare de ţară, în pofida unei societăţi civile splendide intelectual, dar lipsite de bicepşi, nu mai e, mai deloc, ţara mea. Fiindcă nu poţi da vina pe Ceaşcă la nesfârşit – atunci când, în libertate, îţi distrugi în continuare istoria în numele orgoliului de tip berlusconian şi a unui progres pus de-a curmezişul oricărei noţiuni de progres existente în lumea care gândeşte pe un orizont mai întins decât şpaga de mâine. Şi ştiu că nu mai am niciun drept la cuvânt fiindcă am ales să nu mai „mănânc salam cu soia”. Că lipsa mea de „contact cu realitatea de pe teren” îmi face vocea irelevantă, fiindcă nu mai sunt nici măcar „parte interesată”. Şi totuşi, trebuie să zbier undeva că haosul instituţional românesc, în care toată lumea ţine răspunzătoare pentru orice decizie un „ei” impersonal şi nimeni nu coseşte dincolo de parcela proprie, mi se pare cauza principală a lipsei absolute de profesionalism cu care se face orice la nivel politic în ţara aia. Că de fapt, 20şi de ani mai târziu, lumea românească funcţionează exact ca în timpul revoluţiei: toţi cei cu o puşcă trag în toţi ceilalţi cu o puşcă, toate strategiile sunt gândite de azi până miercuri când vine altcineva cu o puşcă şi toate programele sunt întrerupte imediat după ce au demarat, de către noii instituiţi, care au ca obiectiv să ucidă capra vecinului, din lipsă de