sorcova, vesela, veselă s-o crezi mata…

Ba veselă, bătu-o-ar nevoia, vacanța asta ploioasă și cu zile întregi de stat degeaba (mă rog, fâțâit de colo-colo) e o binecuvântare. Și regula că pauza de calculator în vacanță e sfântă merită conservată. De aia am trecut pe-aici numai să zic:

Leru-i ler și un covrig

Să nu tremurați de frig,

Velerim și un vin fiert

Să nu fie-un „an incert”,

Zorior și o sarma

Vă rămâie punga grea,

Flori dalbe și turtă dulce

Tot necazul să se culce

Și-aș mai sorcovi așa

Dar mi-i că v-oți sătura…

Așa că mă-ntorc la programul sărbătoresc-artistic constând în curățatul după oamenii care ne vopsesc ultimele camere (ceea ce nu vă dorim și dvs). Pe anul viitor și o căruță de drag ălora care se simt cu musca pe căciulă că li se scrie în mod special lor 🙂

http://www.youtube.com/watch?v=mQZmCJUSC6g .

Anunțuri

de ciocolată şi meringue cu lămâie

Am fost în weekend la Maastricht. Şi e drept că mi s-a mai întâmplat ca stările de bine concret şi culorile de toamnă să se traducă în senzaţii gustative (nefericită condiţionare atunci când funcţionează pe dos), dar oraşul ăla, în care am hotărât acum că, într-o zi, dacă lucrurile stau altfel, ne-am putea muta fără nicio îndoială, oraşul ăla în care trebuie musai s-o plimb pe mama, oraşul ăla care se află de fapt într-un buzunar mental foarte asemănător cu cel al oraşului în care locuim cu mult drag, dar parcă totuşi cu alt tip de dantelă, oraşul ăla care are întotdeauna o mângâiere pentru sufletul omului (probabil al omului care-şi găseşte acolo vreo rădăcină), ei bine, oraşul ăla, toamna, pe soare de miere şi pe frunze de culori dintr-alea în care aş vrea să-mi crească părul de la mama lui, maastrichtul e de ciocolată cu caramel cu bezea cu coajă de lămâie şi cu piure de castane. Iarăşi am imagini diabetice. Da uite, na, fără dulciuri, ăsta e un gust coloristic de luni:

coajă de castană cu geantă de piele

Ştiu bine că sunt şi oraşe mai romantico-brizbrizuite decât ăsta. Ştiu că-i produsul unui hibrid de culturi care explică, pe rând, fiecare colţişor. Ştiu că mă interesează fiindcă e, ca şi oraşul meu de azi, provincie şi capitală în acelaşi timp, nu foarte mare, dar universitar, burghez şi boem totodată – resorturile sunt previzibile. Mă descurc în el cu ochii închişi după vreo şapte-opt vizite. Dar visez să stau acolo de-adevăratelea, să-mi crească în mitologia personală pietricică cu pietricică, poveştile mele să fie din oraş şi poveştile oraşului să facă parte din mine… Şi asta tocmai când aş fi zis că-s pe punctul să prind rădăcini de tot şi să nu mă mai mut. Nu că ar trebui neapărat să faci ceva cu toate îndrăgostirile 🙂 …

about languages… and stuff

This is about bilingualism. Or at least, that’s where I started. Then it turned out to be about identity. And then about history and information in general. I am in awe at the fact that people ever manage to stick to one `subject` – to me everything seems connected with everything else. It might be time to convert to some native religion on some virgin island 🙂 .

Aaanyway – an article about unbalanced bilingualism got me thinking about why it was that I seem to have trouble speaking my own language with my children, although it is a language I am still very comfortable in, of which I love the versatility and of which, conceptually, I want them to have the benefit. Of course, there are all the contextual excuses – that the home language is the same as my partner’s language and the school language, therefore it’s far more contexts of Dutch to outbalance Romanian exposure; that I have to switch a lot and that I am not comfortable with the people in the room not knowing what I just forbade the kids to do or the people in the supermarket not being aware of the contents of a conversation that has them as a subject (`please let this lady pass in front of us at the register`, `watch the cart!`) etc. But there was a question in the article addressing one’s potentially internal reasons for linguistic inconsistence. And, while painting walls in the study, I went with it to see where the answer might take me.
It may be that what I often perceive, while translating, as shortcomings of Romanian in comparison to some Germanic languages is also perceived, consciously enough, as proofs of shortcomings in the `signified`, of empty spots in the fabric of `the world according to the Romanian` (because I strongly believe that language shapes the way one sees the world). It may be that those shortcomings (that I supplement linguistically by long and uneasy periphrastic constructions) become symptoms of where my original identity was lacking perspective, symptoms that I compensated by adding new layers of identity on. It might be that the fact that I am embarrassed to place the kids in front of even DVD’s dubbed into Romanian because of the sloppiness and fake tone of the translations, the unnerving quality of the TV shows when we are there on holidays and the `quick-and-dirty` way of making money by publishing children’s books/CD’s with idiotic poems/songs illustrated with a couple of animal shapes printed off the Internet without paying the rights, or printing Disney’s integral with texts that twist the language in ways it was never supposed to be twisted – drastically reduce my linguistic exposure resources – but also, mainly, get me down. It might be that my guard is down insofar as speaking Romanian is concerned because I’m all the time angry at and dissapointed with my country and that it takes an effort to filter the `now` out of the legacy of beauty that I need to pass along.
And that took me to another thought. I am very much aware that there is no such thing as absolute truth where personal or national identity and even history is concerned. But, for the sake of the game, we hold some stories to be commonplace in order to be able to relate to one another. Obviously (to me), Romantic nationalism put in place all sorts of fictions about nations and collective identities and especially about reasons to be proud of what you are (even though you have no merit at all in being born where you were born and even less in not trying to see how anyone else sees the world). These fictions have been, to large extents, debunked at some point in the 20th century – in any case to the point that nations had to admit the existence of quite a few skeletons in their closets. However, manuals all over the continent kept selling plenty of the Romantic dough – and many of us didn’t question it. I have met an extremely intelligent Finnish guy who claimed unflinchingly that the Kalevala was an absolutely unique product of national genius and that no other nation had ever produced a saga (he was a bit appalled at the wikipedia page with which we opposed his stance). Just as I have only met Dutch people being very-very-very proud of being Dutch – because oh, their commercial and colonial history and oh, their standing up to everyone and anyone and oh, such a little country among so many powerful nations and water… And of course, when asked, they will tell you that it’s not always the nicest of histories and that in fact it is based on a lot of suffering for others and mistification afterwards, but the core is unchanged – whatever is objectionable can be swept under the carpet of national pride. Where I come from, relativity in this sense has become the norm – because we know that the communist-nationalistic manuals we learned our history in gave a very warped vision of the world and because we are aware that their predecessors stem from a rather nationalistic age as well, I, for one, have no clear idea about any historic truth (apart from years and wars – which can be interpreted in all manner of ways). My lack of trustworthy information about the place I come from makes me relativise all messages I’ve ever received about my identity. Having been fed `national poets` whose value I couldn’t really, objectively, appreciate and `national values` which turn out to be inexistent in a free world, there is this fundamental lack of `pride` in my identity: there are, of course, wonderful things where I come from, but I see them being destroyed year after year by greed, stupidity, cowardice and, more than anything, a basic incapacity of working together towards any goal. So the strange thing is – I question other people’s rationale of national pride and can even find it misplaced, but, for the simplicity of self-definition, I miss it.
And this might be it – we live in a world in which nurture, as far as values are concerned, is placed significantly above nature. If you are a greatly successful farmer on land where your ancestors were greatly successful farmers, your added value is seen as minimal. If you come from a modest family and make something of yourself intelectually, it’s all your merit – these are, I think, strong and widespread beliefs (maybe `well-bred` as a concept is going to win back some force in the years to come, who knows). Conserving your given identity feels like little work, shaping a new and better one gives you an individuality which you can take pride. It might be then that it is sometimes easier speaking a foreign language because it is the signifier of who I worked to become instead of the signifier of a random complex of events shaping me from the start. With the added bonus that the people that I tried to approach were actually happy being what they were, as opposed to the people I was slowly drifting away from. In which case the right operation to sort this out might be embracing all of the identity layers instead of unconsciously fighting some of them; and only buying one’s resources at an old books’ shop 🙂 .

despre dureri în membre amputate

Am ales să plec. Oraşul a ales să trăiască în lipsa mea, uitându-mi amintirile. Oraşul îmi uită străzile copilăriei, una câte una, pe măsură ce lor le cresc dinţi de case noi, roz, sau sunt făcute una cu pământul. Locuitorii lui nu mai urmăresc traiectoriile pe care paşii mei le-au săpat, repetitiv, în asfaltul uşor de topit. În oraşul săpat, invers, în mine, supravieţuiesc linii de tramvai contemporane borcanelor de iaurt şi nume de străzi din trei epoci diferite, copii bătăuşi a căror morală protejează păpădiile care cresc pe parcela blocului şi magazine demult dispărute. Şi deşi pe negativ se suprapun, an de an, imagini ale oraşului altora, mă chinui să uit de pe-acum viitoarele amintiri despre oraşul meu imploziv.

Pe fantazia oraşului meu o muşcă neantul.

ce ţi-a fost pus în leagăn

Printre temele weekendului care a trecut, recurenţa absolută a fost detestata sintagmă „a-ţi depăşi condiţia”, pe care o bună parte dintre noi n-o mai auziseră de ani buni. Utilizatoarea ei de foarte mare bună-credinţă (care nu ştia când a deschis gura ce va declanşa 🙂 ) plecase din România, la vârstă adultă, în 1990, aşa că nu fusese martora decesului oficial al conceptului – pe care nici noi, cele plecate mai târziu, nu-l puteam situa nicăieri în timp – ştiam doar că nu se mai spune aşa. Şi că-l resimţim ca „offensive”.

Amuzant mi se pare, gîndindu-mă acum, că un concept atât de profund burghez supravieţuise cu atâta încăpăţânare în comunism. În comunism nu se presupunea ideologic că toată lumea e egală şi că toată lumea dispune de toate şansele? Atunci cum să postulezi o condiţionare strictă a omului de către condiţia/originea lui socială, astfel încât să-l poţi felicita pentru faptul că a depăşit-o? Sigur, mi-e limpede că, în practică, lumea orăşenească a României nu funcţiona după principiile ideologice oficiale şi că fiecare avea propriile ierarhii mentale ale aristocraţilor, pălmaşilor şi middenstand-ului local. Îmi aduc încă la fel de bine aminte aberantele expresii tip „şi-a lăsat opincile la marginea Bucureştiului”, pe care acum le găsesc la fel de inacceptabile. Dar cum de, în ciuda schimbării retoricii oficiale de după război, societatea a putut să-şi continue cu atâta seninătate cursul mental firesc în domeniul ăsta şi cum de, după ’90, această imagine a lumii a fost abolită mental cu desăvârşire, fiind înlocuită, pentru o parte a generaţiei mele, cu iluzia perfect întreţinută a sărăciei meritocratice, care are şansa de a „be all that you can be”, iar pentru alta, cu parvenitismul înfumurat care-şi şterge cu buretele orice fel de origine, mi se pare de neînţeles. Cred că am nevoie de o discuţie lungă cu adoratul meu prof de istorie din liceu ca să mă lămuresc, deşi mă îndoiesc că a obţinut deja atâta perspectivă.

Întrebarea mea este acum – dincolo de conotaţia vetustă a expresiei, oare schimbarea de mentalitate e chiar atât de profundă pe cât am resimţit-o noi? Oare chiar „trasabilitatea” oamenilor e mai puţin importantă, gândim noi aşa de democratic încât fiecare e, în principiu, judecat exclusiv pentru meritele lui (dar fără a se lua în calcul diferenţele dintre cei care au făcut salturi uriaşe prin eforturile proprii pentru a ajunge la un anumit statut social şi cei care au făcut numai un pas)? Şi dacă da, în cazul puhoaielor de mormane de bani ca surse de statut social, e oare „democratic” că lăsăm de o parte trasabilitatea? Şi, oricum, nu ne legăm singuri la ochi atunci când pretindem că suntem independenţi de contextul nostru, cel puţin din punct de vedere social?

Poate cine ştie, dezbaterea noastră prelungită de vineri, sâmbătă şi duminică o fi fost doar rezultatul neînţelegerii şi unor definiţii diferite ale perinilor cu care ne-am bătut. Dar poate se mai bat şi alţii cu ele. Orişicât, sunt încântată să fi descoperit moartea unei sintagme. Pe care am înlocuit-o împreună, ad hoc, cu „a realiza mai mult decât ţi-a fost pus în leagăn”. Pândesc alte sugestii…

potop e-napoi şi-nainte

Eu nu mă mai duc azi acasă. Deşi şi acolo unde stau normalitatea e departe, deşi te umfli şi aici de furie împotriva serviciilor mizerabile (unele), împotriva aberaţiei de dialog politic, împotriva răutăţilor oamenilor mici (care, nu vă faceţi griji, sunt la fel pe toate meridianele), scăldarea zilnică în oceanul de neputinţă şi de indignare de când eram încă „acasă” mi-a ieşit din rutină şi carapacea de desensibilizare mi s-a cam înmuiat. De aceea, cu atât mai mare mi-e oroarea de fiecare dată când mă ciocnesc de tâmpenia monumentală din ţară, cu uriaşa capacitate de a-ţi face rău definitiv cu mâna proprie, din pricină că nu poţi să vezi mai departe de ziua de mâine şi de interesul tău minuscul sau majuscul. Incapacitatea guvernantului român de a se gândi la termenul lung, de a vedea cum se scumpeşte la tărâţe şi se ieftineşte la făină mă umple de o disperare profundă, de o frustrare care se-nrudeşte cu cea jihadică. Nu pot să schimb nimic, nici de aici, dar nici dacă aş fi fost acolo. Nu cred că m-aş fi legat cu lanţ de peretele halei Matache ca să n-o dărâme. Nu pot nimic – decât să nu mă mai duc. Jaful ăsta la drumul mare de ţară, în pofida unei societăţi civile splendide intelectual, dar lipsite de bicepşi, nu mai e, mai deloc, ţara mea. Fiindcă nu poţi da vina pe Ceaşcă la nesfârşit – atunci când, în libertate, îţi distrugi în continuare istoria în numele orgoliului de tip berlusconian şi a unui progres pus de-a curmezişul oricărei noţiuni de progres existente în lumea care gândeşte pe un orizont mai întins decât şpaga de mâine. Şi ştiu că nu mai am niciun drept la cuvânt fiindcă am ales să nu mai „mănânc salam cu soia”. Că lipsa mea de „contact cu realitatea de pe teren” îmi face vocea irelevantă, fiindcă nu mai sunt nici măcar „parte interesată”. Şi totuşi, trebuie să zbier undeva că haosul instituţional românesc, în care toată lumea ţine răspunzătoare pentru orice decizie un „ei” impersonal şi nimeni nu coseşte dincolo de parcela proprie, mi se pare cauza principală a lipsei absolute de profesionalism cu care se face orice la nivel politic în ţara aia. Că de fapt, 20şi de ani mai târziu, lumea românească funcţionează exact ca în timpul revoluţiei: toţi cei cu o puşcă trag în toţi ceilalţi cu o puşcă, toate strategiile sunt gândite de azi până miercuri când vine altcineva cu o puşcă şi toate programele sunt întrerupte imediat după ce au demarat, de către noii instituiţi, care au ca obiectiv să ucidă capra vecinului, din lipsă de

îmburghezirea

Ca să îmi explic fiorul rece care mă trece pe şira spinării tot mai des în ultima vreme, mi-am tot spus că cu cât ai mai multe, cu atât ai mai mult de pierdut şi că de asta prăpastia în care poţi să cazi pare mai adâncă. Cu copii cărora li se poate întâmpla ceva la cel mai mic clipit din ochi, cu rate la bancă, cu maşină pe care o conduci – sursă de groază a răspunderii faţă de vieţile ălora de lângă tine şi a ălora de pe drumurile patriei -, cu tot mai mulţi oameni dragi ale căror necazuri te ating indirect, adesea destul de tare, eşti fix opusul lui „an island” şi, ca atare, toate fluxurile lumii macro, care păreau să nu te atingă în niciun fel pe vremea studenţiei, când trăiai din cuvinte şi amoruri, îţi par ostile. Prin urmare, ca să trăiesc viaţa mea regulată şi uşor monotonă, înghit informaţiile de politică internă a trei ţări plus o Uniune, ştirile externe despre Coasta de Fildeş, Tunisia, Australia, Haiti, Pakistan, Palestina (şi pot să o ţin aşa până la 8000 de caractere, dar ştiţi şi voi cum arată ştirile externe), cele globale, despre al nşpelea top eco-bio care nu aduce niciun acord, despre încredere în pieţe şi datorii de stat, despre resurse şi distribuţie, şi mă baricadez în faţa lor cu o pâclă de neînţelegere. Nu ştiu cum să le asimilez altfel, nu ştiu cum să accept entropia lumii în general şi fragilitatea fundamentală a convenţiilor care-mi fac viaţa suportabilă decât generând un ecran de „data overload” de la un punct încolo şi îndesând politicul într-un sertar hiperplin (pe sertare le-am mai desenat cândva). Cel mai etic stresant în această negare e că o întreprind simultan cu achiziţionarea unei rochii noi, cu aranjatul casei ca să-mi fie cât mai confortabilă, mie şi alor mei, cu operaţii de un meschin ameţitor atunci când mă uit la imaginea globală două secunde. Al dracului dacă ştiu care e drumul printre cârdurile de vinovăţii pe care le generează simplul fapt că exişti.