diary entry nov 23

Zilele încep, se autofagocitează și dispar și între timp tu te speli din ce în ce mai obsesiv de sosul ăsta de anxietate în care marinează o lume întreagă, spaima produce monștri care produc spaimă etcetera, dar efortul de a te decupla de frică e mânat tot de frică; nu e ciudat cum dacă ți s-ar pune sub nas un chestionar despre cum te vezi ai bifa că nu ești vreun anxios, dimpotrivă, ai vrea să fii acela capabil de imaginația care vede viitor, și totuși de toate membrele îți atârnă bolovani. Sunt puține lucruri cu adevărat importante, îți vine să le arunci pe toate celelalte și să te bagi sub o plapumă, dar știi că prioritizarea aruncă la gunoi lucrurile care erau importante în feluri subiective ascunse, toate felurile mărunte care țin mințile în scaun. După fiecare efort major vine un gol, după individual compus vine colectiv dezmembrat, totul pare în perspectivă mic, nesemnificativ, things in the rearview mirror are bune, dar o picătură într-un ocean. Afară, dincolo de ecran, oamenii zbiară, toți au dreptate în felul lor și nedreptățesc în feluri tare asemănătoare; și închiderea în coconul de iarnă e o formă de radicalizare, nu-i așa?