everything everywhere

Era în vacanța dinainte de a șaptea – sau poate a opta? Înainte sau după Bușteni? Nu contează. Am repetat tabăra de la Plaiul Foii, fiindcă prima, cea în care mersesem neîncrezător după a cincea, cu diriga de atunci, cu mătușă-mea, cu A. și I., fusese un miracol. Țin minte cum colecționam imaginile a câte culori reușea să aibă într-o zi Piatra Craiului și cum revenisem acasă cu relația asta de admirație-apropriere-împoezire în raport cu un munte cumva excizat din contextul lui de lanț muntos, în logica de micu-prinț a unicității lucrurilor iubite pe care o foloseam la vârsta aia. (Între noi fie spus, visez la cinci zile legate în care să stau să mă uit la fel la Piatra Secuiului). Am convins-o pe C. să vină în tabără, că e cel mai frumos loc din lume.

Nu știu dacă toți copiii au bucuria asta a revenirii în locuri unde ți se pare că știi fiecare pietricică și unde poți să le povestești – cu siguranță enervant – celor care n-au mai fost acolo, unde duce drumul x și unde anume pe râu e o scăldătoare numai bună. Mie nu mi-a trecut nici acum, fiecare întoarcere undeva e o recuperare a hărților mentale și o iluzie de rădăcini, o revendicare a unui „și locul ăsta face parte din cine sunt”. De fapt e mai mult decât atât, fiecare întoarcere în locuri unde ți-a fost foarte drag să fii are capacitatea de a te integra pe tine cu tine însuți, de a-ți coerentiza cumva povestea, altminteri, prin forța lucrurilor, fragmentară. E ca și cum atunci când te așezi pe aceeași băncuță de pe drumul către Pueblo Espanol filmul care s-a rupt în 2000 și alegerile făcute între timp care te-au îndepărtat-alienat de cine erai atunci sunt parțial suspendate și poți aduce înapoi în împletitura identitară firele de viață alternativă, traiectoriile disjuncte, chiar dacă e clar că nu le vei trăi și pe alea de vreme ce n-a fost dat să le trăiești.

Era o vreme dramofilă, 13 ani e o vârstă pe care să nu le-o dorești nici dușmanilor. Mă plângeam pe bună dreptate unei amice din tabără de lucruri cu care mai târziu am învățat pe nedrept să fac pace. Sau în fine, nimic nu e complet strâmb sau drept nici măcar în momentul în care se întâmplă, știu că mă plângeam și mă vedeam dinafară chiar și atunci ca unidimensională și hidoasă în lamentația aceea, ceea ce probabil explică de ce o adresam unei fete parțial străine. Oamenii care ți-s dragi merită mai multe nuanțe sau ți le-ar adăuga cu de la sine putere dacă te văd simplificând. Vreau să cred că C. așa ar fi făcut sau că mi-ar fi fost rușine de ea să procesez în alb-negru. Deși, Doamne, vorbeam atât de mult pe atunci, cam cât fiică-mea…

(E aceeași tabără în care amica ne-a povestit că dacă la 12 noaptea te uiți în întuneric în oglindă și spui de trei ori ceva ce am vrut tare să uit, vine diavolul. Nu a ajutat că aveam chiuvetă cu oglindă în sala-dormitor.)

Era bine să ai o amică cu curiozități mai extreme și care nu te cunoștea de fapt, așa puteai explora ce nu-ți dădeai voie să zgâmâi altminteri, să fii colțuros și umoral. Oricum pe lângă oameni noi ești mai curajos sau te poți reinventa mai curajos decât pe lângă cei care știu că ești cuminte. Cred că eram pe drum înapoi spre casă și că ne aduseseră cu autobuzul până la Brașov puțin mai devreme de ora la care pleca trenul. E tot ce-mi pot imagina ca scenariu pentru intervalul necesar ca momentul ăsta să nu fi fost un vis. În orice caz, am convins-o pe noua amică că nu ni se întâmplă nimic dacă ne îndepărtăm de grup și că oricum, chiar dacă restul ar pleca cu trenul, la Brașov suntem în siguranță. Am dus-o alergând prin tunelul care iese din gară în parc, am ieșit în soarele vesel de peste Tractorul și am stat pe o bancă, pe prima bancă din stânga tunelului, uitându-ne la pâlcul meu preferat de mesteceni, în timp ce îi relatam cu lux de amănunte cum m-am jucat acolo în fiecare an, cum ultima dată am stat pe banca aia cu frații mei mici-mici care țopăiau pe alee până când unul s-a julit și l-am făcut să râsu-plânsu. Am testat pe ea absurdul propunerii: dacă am fugi acum, în clipa asta, din viața preorganizată care ne duce cu trenul la București, eu și aici sunt acasă. De altminteri și la Plaiul Foii.

În capul meu toată scena se mișcă în substanța vâscoasă a unei nostalgii care a înghețat-o ulterior în chihlimbar, dar nu e nostalgia care măsoară distanța dintre acum și atunci, ci cea din clipa însăși. Un sentiment supraordonat tuturor celorlalte pulsiuni ale copilăriei și adolescenței, ceva ce mișca/mișcă un întreg mecanism al deciziilor, al importanței, al alegerii lucrurilor care se arhivează sau nu. Senzația aproape opresivă că nu ții pasul cu toate celelalte cuante ale tale (ră)sărite din punctele de fericire sau de distrugere, că ele se vor pierde în universurile lor paralele și că tu nu vei fi niciodată întreagă, nu vei fi trăit niciodată pe de-a-ntregul. Că fiecare clipă trăită e o irosire iremediabilă a tuturor versiunilor tale care ar fi trăit-o mai bine sau mai prost sau doar altfel. E poate primul moment de care îmi aduc aminte în care m-am așezat pe o bancă și am încercat să adun înapoi în mănunchiul realului calea contrafactuală a uneia dintre acele vieți.

PS: abia terminând de gândit gândul mi-am dat seama că în pofida asociațiilor vizibile care au adus azi la suprafață frunza asta de varză din butoi, ea se datorează direct faptului că am terminat de citit Half Leven a Ayei Sabi.

time out

Teoria cu prezentul e că te concentrezi asupra senzațiilor și mintea rămâne la suprafața lucrurilor, nu se duce la fund ca un bolovan, tu devii conectat la lume și atent la ce faci și ce ți se întâmplă, etcetera etcetera, praftica ne omoară. Problema cu senzațiile astea e că nu pot fi percepute în vreun vacuum, toate vin la pachet cu câte un sandviș puturos, că madlene au numai aristocrații. De exemplu, un moment bine ales pentru a nu te lăsa dus la fund e atunci când înoți. Mișcarea repetitivă și lipsa puzderiei de impulsuri haotice ale celorlalte spații, nimic de citit, nimic de ascultat, toate astea ar trebui să creeze contextul perfect ca să faci doar ce faci și să simți doar ce simți. Ok, ce simți? Luminile din tavanul piscinei lasă sub pleoape niște pete remanente care îți transformă bezna concentrată într-un tunel de metrou și se ilustrează iremediabil cu un intro de Devotchka de care trebuie să te scuturi cu stropi. Întinsul pe apă în sine e întâi penibil și gâfâit, un dialog prelungit cu bucata atrofiată din tine care se regăsește încetul cu încetul, „Te doare, bă?” „Hai că merge.” „Te doare, bă?” „Încă nu.” „Sigur nu te doare?” „Știi ceva? Cum era aia cu ai emoții?”. Abia într-un târziu devii, cale de vreo lungime de bazin, coerent cu propriul tău corp care pare aproape funcțional și către final ai o clipă iluzia că toate sunt așa cum ar trebui să fie, că a fost operată o restitutio in integrum a persoanei care locuia în acest hârb, moment în care e cazul să te îndrepți către birou. Încerci să păstrezi momentul de pace. Șamponul ăsta miroase frumos și foarte familiar, miroase a șamponul farmec cu măr verde – și în locul dușului public cu faianță bleu vezi în fața ochilor mașina de spălat de plastic bleu cocoțată pe colacul de wc de plastic bleu, în spate cu faianța bleu cu floricele de mai multe feluri, că nu reușise nimeni să calculeze corect câtă faianță încape pe trei metri pătrați de perete. Bucuria olfactivă se contaminează cu senzația linoleumului cu margini jumulite și îți vine să-ți ferești tălpile, nicio baie nu există fără toate celelalte băi și niciun prezent fără toate celelalte prezențe. Firește că mintea ta nu e capabilă să plutească mind-fully, ci își bate joc de concept în mod literal, e o simplă mind care e full.

și totuși

Tăvălugul informațional, sufletesc, politic, profesional, educațional, thanatologic sau pe muchie, în ordine aleatorie, a preluat la un moment dat cârma cu brutalitate, nemailăsând niciun neuron liber să facă operația de a pune lucrurile în paradigme personale. Operațiile mentale au devenit exclusiv reactive, capacitatea de concentrare și de ierarhizare a imputurilor s-a redus dramatic, gândirea strategică s-a atrofiat și pe dinăuntru a apărut o ființă care reacționează ca un elf domestic ferindu-se de iminența continuă a bătăii cu bățul. Sufletele bătute cu bățul uită că le stau la dispoziție opțiuni. Frica este o formă de sărăcie mentală, închide sinapse și posibilități. Sub imperiul droburilor de sare, omul uită că există puncte în care, fie și pentru perioade limitate, e sănătos să te extragi din situațiile care-ți produc exclusiv panică și să te pui pe picioare înainte să mergi mai departe. Uită că au descoperit în multiple rânduri că o mare parte din formele de prizonierat te leagă de gard acolo unde te ții tu pe tine prizonier, în virtutea unei imagini despre tine, a unui imperativ moral, a unei convingeri, din frică sau uneori din inerție. Iar tăvălugul de rău n-are răbdare să-ți aduci aminte sau să afli. Dă mai departe pe cocoașa ta, din ce în ce mai des, din ce în ce mai hotărât, sau în orice caz percepția ta e asta – fiindcă cu cât ești mai puțin subiect, cu atât ești mai vizibil obiect (uneori, în plus de bețele altora, obiect al propriei învinovățiri că nu faci altfel, că te ferești prea mult, că n-ai priceput ce trebuie).

Problema e că e greu să te scoli din pumni. Ca să faci față adesea îți mănânci singur și resturile de energie, te anesteziezi cu și mai multe informații, te scufunzi în compulsiuni sau te pui într-un colț și aștepți să treacă – ceea ce refuz să fac, dar cumva, implicit, e acolo și partea asta. Pun mâna astăzi să pun pe hârtie câteva rânduri pentru că fie și un căpețel de ordine poate fi o piatră pe care să stau. Da, cred în continuare că trebuie să înghit puhoiul de informație ca să știu ce mă paște și că să închid robinetul e iresponsabil. Da, cred că a face lucruri, chiar și atunci când pare fără sorți de izbândă, este mai valoros și te învață mai mult decât a răbda sau a deznădăjdui. Da, știu că făcutul în mod compulsiv e doar o formă de a te iluziona că nu îți irosești timpul cel puțin pe pământ, și că probabil că ar fi inteligent să prioritizez cele care merită făcute în raport cu altele. Da, știu că există răspunderi de la care nu te poți  deshăma, și că anumite pârtii de gândire a răspunderilor cu pricina rămân tot timpul deschise, făcând cel puțin zgomot în mecanism, când nu-l acaparează cu totul.

Dar în lipsa unei imagini clare despre de unde ar putea fi apucat măcar viitorul propriu, fără a decide dacă vreau să găsesc un cot de drum de unde să pot munci la subminarea tăvălugului sau dacă vreau să îmi dau voie să fiu acest om mărunt cu treburile lui mărunte și pașnice – cu acceptarea implicită a mărunțimii și a posibilității ca pașnicul să nu mai fie multă vreme o opțiune dacă nu faci nimic să-i păstrezi coerența – fără să iau hotărâri cumva fundamentale și overdue despre cum definesc valoarea adăugată și unde trebuie ea aplicată, viața va continua să se accelereze pe această pantă imbecilă pe care ești trăit în loc să trăiești.

Ordine, deci.

despre umilință și umilire

Mă tem că aceasta este o temă pe care o evit de mult. Sau, cumva, mă învârt în jurul ei fără să știu de unde să o apuc. Mai ies din când în când la iveală în fragmente de gând, dar parcă n-am avut niciodată voința să le țin pe loc și să mă uit la ele.

Există o singură feliuță din acest complex de concepte în care îmi amintesc să mă fi regăsit cândva. Există înțelegerea punctuală a ideii de umilință-ca-smerenie, acceptarea umilinței ca opus și antidot al aroganței că știi-tu-mai-bine. Poziția ei e însă întotdeauna foarte instabilă din pricina nevoii imperioase de a analiza critic de-ce-ul. Adică dacă nu știu eu mai bine, de ce a) nu știu eu mai bine, ce trebuie să fac ca să știu? și b) de ce știe altcineva mai bine? Suma muritorilor, între timp, față de a cărei tradiție de gândire te poți simți la 16 ani în starea de umilință, și-a pierdut destul de tare autoritatea de „sumă a muritorilor”, având în vedere gogomăniile pe care le poate produce la fiecare strănut. (Sigur, cine sunt eu să spun că sunt gogomănii :)?) Umilința deci, în accepțiunea ei religios-comunitară, mi se pare în continuare validă ca operator aproape exclusiv în raport cu cantitatea de date necunoscute. Emoțional, ea are o valoare importantă în aplicarea de judecăți (există informații de care nu dispui care pot invalida judecata pe care ți-o formezi pe baza datelor care-ți sar în ochi). Cu corolarul „nu judeca, deci, oameni, că nu te bat aceiași pantofi”. Intelectual, ea reprezintă bățul care te mână înainte – ori de câte ori trebuie să accepți că într-un anumit domeniu nu știi suficient, ai de ales între a pune mâna să afli și a lua de bun cuvântul cuiva care s-a documentat. Fiindcă, spre deosebire de acceptarea cu umilință a „bunului simț” – adică a celui comun, social convenit, și care descoperă la fiecare vreo douăzeci de ani că a luat de bune lucruri cu care nu mai e deloc de acord, acceptarea opiniei „expertului” poate fi semn de sănătate a mușchiului critic – fiindcă nu le poți ști pe toate și te-ai sminti încercând.

Despre umilință, în schimb, ca plasare a sinelui pe palierul de pe care accepți cuminte ce ți se spune (că ești, că poți, că ai dreptul) – n-am știut, cred, niciodată destul. Cumva, sistemul copilăriei a mizat corect pe căpoșenia nativă care a ținut să dărâme majoritatea feedback-ului negativ cu un „ba pot”. Cumva, de cealaltă parte, de cea stimulativă, „nu poți pentru că nu vrei” a intrat adânc în oase, generând o incapacitate de a îți asuma propria poziție ca structural inferioară (ceea ce miroase uneori arogant). Nu invariabil, desigur, insecurități mișună pretutindeni prin vinele omului: teama de ridicol cultivată de școală și validată de râsul mândrelor cu succes la băieți, iluzia de lungă durată a unei maturități emoționale și mentale care încă e de cealaltă parte a unui gard, dincolo de care alții știu mai mult și simt mai bine, toate astea sunt recognoscibile și trăite profund. Dar fără să producă o cantitate de negativitate care să se poată traduce în umilință ca stare. Fără ca bătăliile în „proști” și „gâște” de pe forumuri să genereze mai mult decât un zâmbet și o nevoie de îngroșat la maximum eleganța răspunsului. Senzația diferenței de depășit până la ștacheta ocazională a părut cel mai adesea una cantitativă (adică de depășit prin efort de evoluție), nu una calitativă (de „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”). Cred că umilința are loc de existență în spațiul neocupat de conceptul de a „învăța să poți”. A, că există și oameni-minune cu talente spectaculoase și de nereprodus? Desigur; și cultura din care provin pare să caște gura numai la abilitatea naturală, la „talent”. A te lăsa/simți umilit de talentul altuia, însă, este o chestiune de alegere personală a ștachetei.

[Singura stare asimilabilă în vreun fel golului de sine al umilinței în raport cu celălalt ar putea fi eventual teama de neînțelegere, teama de conținut străin pe care îl proiectează alții asupra ta însuți. „Să nu-și imagineze că sunt…”. Și nevoia aproape compulsivă de a dovedi, în atac-apărare, că nu ești toate chestiile de care ai oroare că ai putea fi (văzut ca fiind). Asupra acestei feliuțe mă voi întoarce cândva, căci combinația de nevoie de a fi agreat, nevoie de a fi perceput drept autentic, nevoie de canale menținute în starea de „încredere” merită demontată puțin. Dar aceasta devine o digresiune.]

Undeva în toate astea intră în scenă cel de-al doilea concept. Lumea din care vin reproduce la nesfârșit, după părerea mea, un ciclu al umilirii reciproce. În care umilirea, în accepțiunea mea, este confruntarea celuilalt cu imaginea de valoare nulă pe care o are el pentru tine/în ierarhia ta personală a importanței. Omul de la ghișeu care este nimeni pentru funcționară, pentru că și funcționara este nimeni pentru șeful ei, pentru că și șeful ei este nimeni pentru șeful lui și, poate, și pentru nevastă-sa. Luptele sterile în cine cât a citit. Învățătoarea care folosește idea de „ce știi tu ca să vorbești?”, părintele, de atâtea ori părintele… Proiectarea asupra celui cu care intrăm în relație fie a dezinteresului față de ce are de spus, fie a superiorității proprii, fie a argumentelor pars-pro-toto conform cărora, dacă nu suntem de acord cu un punct din discurs sau dacă nu a fost bifat Heidegger, nu se poate discuta, celălalt e un bou în toate domeniile despre care ar putea cuvânta – toate aceste strategii de umilire sunt de o banalitate aproape tragică. „Prost” în românește constituie un operator atât de elementar al comunicării că nici nu e de mirare că nu se mișcă nimic. Iar presupoziția relei credințe e la fel de răspândită. [„[…]nici nu mai știi dacă e răutate sau prostie.” „amândouă”, de pildă, e un dialog pe care-l resimt drept gata calcifiat în interacțiunile internautice și de cafenea ale românilor.]

Or, a te simți umilit, a încorpora presiunea lui „prost” sau a dezinteresului celuilalt, a accepta că poți fi privat de orice drept în interacțiune presupune a accepta că există o constelație de factori în care chiar ești acel nimic. Că cineva, o ființă sau o instituție, are dreptul intrinsec de a nu-ți acorda nicio valoare și că tu n-ai decât să accepți că ei au dreptate, pentru că e ierarhia lor și nu te poți bate cu ea. Uneori nu merită să te bați cu toate morile de vânt, desigur – și nu poți demonstra mare brânză. Dar merită conștientizat faptul că „a te simți umilit” ține de acceptarea de către tine a etichetei și de investirea lipitorului de etichetă cu putere asupra ta (fiindcă îi acorzi autoritate, fiindcă îți e ție important să fii văzut în binomul respectiv, fiindcă ai nevoie de o hârțoagă, fiindcă îți croiești drum prin lume, fiindcă ții la el/ea, fiindcă n motive). Așa cum merită conștientizat și faptul că propria ta răzbunare sistemică, lipirea de etichete de nonvaloare de jur împrejur, poate fi un simptom al necesității de a dovedi cumva extern că nu te simți umil(it)  – și de perpetuare a ciclului. Curios este că, și iarăși nu pot decât să insist asupra lui „după părerea mea”, ciclul poate fi rupt prin suspendarea insecurității proprii. Dacă ajungi la punctul în care nu-ți asumi umilirea, nu te vezi ca pe o cârpă în timp ce altul se șterge pe tine – fiindcă operația de a umili spune mai mult despre el decât despre tine, atunci satisfacția gestului de ștergere a ghetelor scade substanțial. Totodată, dacă ajungi în punctul în care vezi că tentația ta proprie de a umili este o reacție la umilirea pe care o resimți, poți elimina motivația celuilalt de a intra în același ciclu. Fiindcă nu dovedești că nu ești mai prost decât celălalt exhibând că ești mai bun decât celălalt, asta nu face decât să rostogolească bulgărele. O dovedești atunci când nu o accepți (nu că nu-ți pasă, nu că nu te doare, nu că te „întărești”). Nu accepți înlăuntrul tău minusul, căci ai încredere în cine ești. Pur și simplu nu ești mai prost. ȘI dacă există argumente credibile despre ce faci prost, încerci să îndrepți. Și atunci lovitura, în loc să sune a gol, în loc să producă reflexul din genunchi al lui „bine că ești tu…”, își pierde forța. Iar umilibilul devine demn.

Golul de apreciere pe scară ierarhică e greu de umplut; în schimb, golul de apreciere în relații de reciprocitate este, după mine, pe cât de autoreproductibil, pe atât de facil de eradicat. Cum spuneam mai an – a te simți jignit presupune a credita o afirmație despre tine cu o doză oarecare de valoare, implică teama de a fi perceput într-un anumit fel și acordă importanță opiniei celui care face afirmația. Toți parametrii sunt reglabili (și) din partea proprie.

Știu că în construcția asta mentală pun toată presiunea pe ce se poate face dinăuntru și nu pe ce este datoare sau nu să facă lumea dinafară, și că pare nedrept. Dar cred cu tărie că lumea dinafară reacționează în mod nemijlocit la ce proiectăm noi către ea. Cumva, cu cât ești mai capabil să te îndrepți singur, cu atât atragi mai puțină strâmbătate. Cred că e versiunea psiholight a aceluiași tip de revelație ca cea creștină (cea pe care creștinismul a uitat-o de mult) – că cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult.

about guilt… and shit

A colleague of mine told me at lunch that she thought I looked so zen about life in general that she thought she should adopt my attitude towards everything. Which sounded quite flattering, up to the point where she said she thought I was simply not thinking about certain problems (that she does/others do worry about) – which sounded as if my attitude was a bit silly and at best mildly irresponsible. But, in any case, if I did worry about the same things, then the zen was just a facade and her image of me was ruined 🙂 .

Luckily, I trust her and, generally, people around me, therefore I didn’t get sucked into any kind of spiral of suspicion about what kind of implied judgment her comments may have contained. I just realised how differently people can value things. Because balance, to my mind, is not made of ignoring any kind of stimulus that might throw you off balance. And therefore ignoring stimuli doesn’t bestow any value upon one’s state of balance. Balance is taking in all the stimuli, thinking about what makes them powerful and choosing, in an as informed as possible manner (insert ten-line disclaimer here), which ones you allow to change your behaviours and which ones you stop fretting about. (Because, as far as I am concerned, balance is about managing comfort, angst, guilt and perhaps other little runaround cousins of theirs.)

Some decisions are easy: apparently worrying that somebody else makes less of an effort than yourself in a commonly run process is really time and energy-consuming for many people – I hardly ever bother thinking about it, except maybe when I fold a mountain of laundry – again. I realise though that it’s a matter of trust in the process partners and that trust works like a market force (I’ll have to think about this in more detail at some point – apparently people write whole dissertations about this 🙂 ).

Worrying that you will get ill or that you should eat very healthy food so that you live longer is, again, something that doesn’t keep me on my toes. I’ll go with the mainstream in maintaining my body in functioning order, check everything regularly and take action when there are repairs to be done, just as I maintain the house, but, although I might feel guilty about things I eat for ecological reasons, I refuse to feel guilty about `feeding my body poison`. Foods will keep being processed, ingredients will change with the years, either I’ll get cancer or I won’t. But I’m not going to pay for the insurance daily and get it anyway, I don’t think it’s worth it.

Some decisions are hard: motherhood decisions are hard. Do I adopt an all-healthy diet for the kids? No. Am I irresponsible for not doing so? Do I cut the tv completely? No. Are they going to develop attention disorders from it? Do I teach them schooly stuff early? Not really. Aren’t they going to miss the headstart I had when I went to school reading fluently? Do I try to dam in the pink spree of my four-year old? No. Shouldn’t I stand at least a little bit more feministically in the matter? (all right, the last one is already discarded to the non-issues bin.) 

Also, womanhood decisions are sometimes hard. Do I work at how I look or do I try to accept myself, my age and my body as they are and be happy with that? Do I like who I have become or do I want to change as a person? Is this point in my life determined more by comfort or more by fulfilment (and then again, who says they can be told apart?)?

Political decisions are horribly hard. There is so much information to take in, so little time to deal with it before there’s more information, so many voices that should be listened to properly before dismissing, joining or splitting their message into usable and unusable bricks… Am I guilty for being partly an economic migrant? Do I have the right to protect myself by not reading the garbage or should I know it all in detail?

All these decisions, taken on a daily basis (do you use two or three sheets of toilet paper?) or for life, entail a plethora of feelings about who you are based on those decisions and about your human worth. The most common of these, in my case, is guilt. Which seems to never stop pouring from everywhere, even with so-called zen. I remembered twenty things, I forgot one birthday  (guilt). The children who came to my daughter’s birtday party didn’t actually eat sweets – ever (doubt and guilt). Guilt for consuming, guilt for ecological gestures that you couldn’t afford or simply didn’t have the time for, guilt for non-bio food, guilt for your economic status, guilt for the age of the car’s engine, guilt for ever watching tv, guilt for being broken by the time you get home and not feeling like a good roll over the floor with the kids, guilt about fishsticks, guilt about the fact that you felt good about doing a nice thing, therefore it’s not nice anymre, because it’s not selfless – and it spirals slowly into the absurd.

Balance is being a witch from Discworld (I really loved this image): you learn to balance the pain (or guilt) into a big ball and pour it into something else. One day at a time. And this is why trying to achieve balance is, to me, more valuable than many other things – because you get to live and experience and learn from all the shit, but you do your best not to put it on others.

strong/weak if you do, strong/weak if you don’t

There are many standards that we never consciously picked up – they are more or less „infused” into our very substance through their pervasiveness. There are things we admit or not, things we share or not, because there are standards about what is share-able, and placing yourself on one or the other side of certain standards makes you immediately „one of those people who…”. But given that this page is not (read: pretending really obstinately to itself not to be) an exercise in (narcissic) likeability, but rather one in being honest to oneself, I’m questioning my standard.

I’m on a (rather severe) diet.

I read blogs of people who write about body image; I can agree with lots of stuff, I can get judgmental and wonder whether continuously writing about it doesn’t affect the extent to which you think about it – and it really shouldn’t be that important… I admire some of them for their sustained effort of embracing themselves instead of media images. And I am, by no means, one of them.

I have long ago tacitly embraced the standard that a woman might joke about her weight, but a `strong` woman should never show that she actually has issues with her body – because, well, she’s not that shallow and self-esteem cannot possibly be influenced by something so `worldly`. Yet, the same `strong` woman should never `let herself go` and turn into a middle-aged shapeless potato sack. It’s always perverse – because, to obtain the `cool and composed` attitude, you should never visibly count what you have on your plate – or else assume the consequence of being a different sort of fretting woman. And to obtain the `decent`, `I have everything under control` silhouette, you should do something about it – something that involves time and effort. But it shouldn’t show.

Therefore today I am writing about it. I’m on a diet: it’s awful and masochistic to bake cake for your kid’s school birthday party while working your willpower to its end not to touch the frosting; it’s a test of dealing with frustration, putting it in perspective, coping with low energy in a demanding life pattern; it’s time-consuming in preparations and asocial because, apparently, all social things at work and at home are organized around food; it’s really boring if you’ve developed gourmet tastes; it’s a journey of confirming that this is my weakest physical and possibly psychological spot; it’s possibly demeaning in the eyes of others who are struggling on a daily basis with how their body, of whichever shape, is themselves and needs to be loved. But I’m tired of this game of constant guilt, damned if you do, damned if you don’t. I’m giving it my best shot, and if it saves me thinking about this for the next 10 months, at least, then it will have been worth it. If I can extinguish the desire to press delete whenever I look at pictures of myself, even if it’s only temporarily, it’s worth it. (Of course, it won’t be, given that, when I weighed 10 kilos less than today, I was desperate to find a gym where they know what you should do about your upper arms (that was perhaps around 21). ) But it turns out that there’s strength to be found in all positions on a spectrum, and today, I’m sticking by this decision: I caved in to society’s ruler – I’m a wimp on a diet.

obsolescenţă tehnologică

Mi-e groază că, într-o bună zi,

n-are să mai existe industrie de softuri

de transformat

diapozitivele din capul meu

în poze digitale;

că LP-urile sentimentale

n-au să mai găsească producător

de ace de pickup;

că pentru sutele de scrisori

pe care voi vrea cândva să le caligrafiez

cu mâna mea

nu va mai exista fabrică de peniţe

care să se potrivească la stiloul chinezesc

şi că cerneala se va fi abolit.

Mă tem că va veni o zi

în care voi fi lost in translation,

întrucât copiii mei vor fi fost prevăzuţi

cu un stick de memorie

cu port diferit

decât se folosea

pe vremea mea.

 

 

teme şi aiureli

1. De obicei, mă motivează să mi se dea o temă. Dar de data asta e nesuferit. Am de scris un articol despre Alice. Pe care l-am început de trei ori, din care un început depăşeşte deja limita maximă de caractere specificată în temă, dar nu ajunge nicăieri; dar n-am timp să fac niciun fel de cercetare cumsecade, urăsc să scriu remestecături, n-am nicio idee şi descopăr că amorul ăla infinit care mă făcea să vreau să disec fiecare virgulă s-a aplatizat mult – lucrarea de diplomă despre care spuneam, râzând, că o fac în mod terapeutic, ca să scap de Alice, a funcţionat perfect. Terapeutic, adică. Nu că nu-mi mai place, dar nu mă mai obsedează şi nu mă mai face să râsu-plânsu.

Şi pentru că am o temă şi am mult de lucru la muncă şi weekenduri şi seri pline, şi pentru mă consider disciplinată, mă simt oribil de vinovată că nu am terminat şi că se apropie data de predat şi că nu-i acord fiecare secundă pe care o pot rupe de altundeva. Şi deci nu scriu nici chestiile care mă preocupă cu adevărat, fiindcă e furt. De timp şi de energie de gândit. „Unchiule Charles, ce să fac?”

 

2. În mail mă aştepta un mesaj cu greşeli de ortografie care zicea că e de la o editură nou înfiinţată şi că ce frumos ar fi să public la ei un volum de poezii, că sunt mişto. Că le-a citit domnul cu pricina pe Bocancul literar (unde nu mi se vede adresa de mail nicăieri şi n-am nume). Suna intens ca la scrisoarea cu moştenirea nigeriană – flutură-i omului gărgăunii din cap şi ia-i banii (că adicătelea un număr anume de exemplare, jumate banii ei, jumate banii tu – ceea ce înţeleg că se practică, e drept, dar omul fript cu ciorbă de antreprenori belgomarocani suflă-n orice chestie care n-are sediu decât pe internet). Noroc că n-am visuri egotrippăriste şi că simţul ridicolului propriu nu-mi permite să mă simt măgulită de asemenea idei mai mult de 30 de secunde.

 

3. În ordinea de idei dintre cele două puncte anterioare – joaca de-a publicatul în lipsa organului format din biluţe chinezeşti de găsit calmul (deşi mă-ndoiesc că posesorii de facto ai organului cu pricina sunt calmabili aşa), am o vinovăţie în plus de mărturisit. N-am pus mâna să revizuiesc călina nici măcar un pic, deşi dacă ar fi să fac ceva cu ea vreodată, ar trebui s-o fac minimal prezentabilă. N-am timp. N-am timp nici măcar să jelesc că mă aflu, din nou, în punctul ăla al vieţii de care mă străduiam să mă scutur acum zece ani: cu mâna în scorbură, cu nucile în mână. Capacitatea omului de a se face prizonierul definitiv al propriilor imagini despre ce-şi doreşte este nelimitată. A acestui om, în orice caz.

vertigo 2

Breathe in,
the snowball is rolling
you can see the change coming
you can feel yourself falling,
breathe out.

Breathe in,
it’s been a long way up
to the elusive peak
you weren’t mindful of the ever steeper drop
breathe out.

Breathe in,
is this as good as it gets?
is this `happy`?
is fulfilment a backpack of worries and frets?
breathe out.

Breathe in,
stick your fingernails
into the shapeshifting reality
hold on to it tight, before it bails
out, breathe out.

Vertigo

Suntem prea mari ca să cădem, îţi spun,
ştiind însă din bancurile cu blonde
că ne putem sinucide sărind de pe tocuri,
– cu capu-n tavan nu-i nicio garanţie.

„Vai, sărmanele mele picioare”,
îmi spun, deşi ele n-au cum să cadă,
sunt bine împlântate în torentul de mâzgă lăcrămoasă
încă mai ştiu de unde-au venit.

E-o cuşcă aurită, îmi răspunzi,
nu poţi creşte şi nu poţi da-napoi,
în povestea asta
sticluţele n-ajută decât să uiţi
că eşti prea mare să cazi
şi destul de mic să te ia cu ameţeală.