despre umilință și umilire

Mă tem că aceasta este o temă pe care o evit de mult. Sau, cumva, mă învârt în jurul ei fără să știu de unde să o apuc. Mai ies din când în când la iveală în fragmente de gând, dar parcă n-am avut niciodată voința să le țin pe loc și să mă uit la ele.

Există o singură feliuță din acest complex de concepte în care îmi amintesc să mă fi regăsit cândva. Există înțelegerea punctuală a ideii de umilință-ca-smerenie, acceptarea umilinței ca opus și antidot al aroganței că știi-tu-mai-bine. Poziția ei e însă întotdeauna foarte instabilă din pricina nevoii imperioase de a analiza critic de-ce-ul. Adică dacă nu știu eu mai bine, de ce a) nu știu eu mai bine, ce trebuie să fac ca să știu? și b) de ce știe altcineva mai bine? Suma muritorilor, între timp, față de a cărei tradiție de gândire te poți simți la 16 ani în starea de umilință, și-a pierdut destul de tare autoritatea de „sumă a muritorilor”, având în vedere gogomăniile pe care le poate produce la fiecare strănut. (Sigur, cine sunt eu să spun că sunt gogomănii :)?) Umilința deci, în accepțiunea ei religios-comunitară, mi se pare în continuare validă ca operator aproape exclusiv în raport cu cantitatea de date necunoscute. Emoțional, ea are o valoare importantă în aplicarea de judecăți (există informații de care nu dispui care pot invalida judecata pe care ți-o formezi pe baza datelor care-ți sar în ochi). Cu corolarul „nu judeca, deci, oameni, că nu te bat aceiași pantofi”. Intelectual, ea reprezintă bățul care te mână înainte – ori de câte ori trebuie să accepți că într-un anumit domeniu nu știi suficient, ai de ales între a pune mâna să afli și a lua de bun cuvântul cuiva care s-a documentat. Fiindcă, spre deosebire de acceptarea cu umilință a „bunului simț” – adică a celui comun, social convenit, și care descoperă la fiecare vreo douăzeci de ani că a luat de bune lucruri cu care nu mai e deloc de acord, acceptarea opiniei „expertului” poate fi semn de sănătate a mușchiului critic – fiindcă nu le poți ști pe toate și te-ai sminti încercând.

Despre umilință, în schimb, ca plasare a sinelui pe palierul de pe care accepți cuminte ce ți se spune (că ești, că poți, că ai dreptul) – n-am știut, cred, niciodată destul. Cumva, sistemul copilăriei a mizat corect pe căpoșenia nativă care a ținut să dărâme majoritatea feedback-ului negativ cu un „ba pot”. Cumva, de cealaltă parte, de cea stimulativă, „nu poți pentru că nu vrei” a intrat adânc în oase, generând o incapacitate de a îți asuma propria poziție ca structural inferioară (ceea ce miroase uneori arogant). Nu invariabil, desigur, insecurități mișună pretutindeni prin vinele omului: teama de ridicol cultivată de școală și validată de râsul mândrelor cu succes la băieți, iluzia de lungă durată a unei maturități emoționale și mentale care încă e de cealaltă parte a unui gard, dincolo de care alții știu mai mult și simt mai bine, toate astea sunt recognoscibile și trăite profund. Dar fără să producă o cantitate de negativitate care să se poată traduce în umilință ca stare. Fără ca bătăliile în „proști” și „gâște” de pe forumuri să genereze mai mult decât un zâmbet și o nevoie de îngroșat la maximum eleganța răspunsului. Senzația diferenței de depășit până la ștacheta ocazională a părut cel mai adesea una cantitativă (adică de depășit prin efort de evoluție), nu una calitativă (de „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”). Cred că umilința are loc de existență în spațiul neocupat de conceptul de a „învăța să poți”. A, că există și oameni-minune cu talente spectaculoase și de nereprodus? Desigur; și cultura din care provin pare să caște gura numai la abilitatea naturală, la „talent”. A te lăsa/simți umilit de talentul altuia, însă, este o chestiune de alegere personală a ștachetei.

[Singura stare asimilabilă în vreun fel golului de sine al umilinței în raport cu celălalt ar putea fi eventual teama de neînțelegere, teama de conținut străin pe care îl proiectează alții asupra ta însuți. „Să nu-și imagineze că sunt…”. Și nevoia aproape compulsivă de a dovedi, în atac-apărare, că nu ești toate chestiile de care ai oroare că ai putea fi (văzut ca fiind). Asupra acestei feliuțe mă voi întoarce cândva, căci combinația de nevoie de a fi agreat, nevoie de a fi perceput drept autentic, nevoie de canale menținute în starea de „încredere” merită demontată puțin. Dar aceasta devine o digresiune.]

Undeva în toate astea intră în scenă cel de-al doilea concept. Lumea din care vin reproduce la nesfârșit, după părerea mea, un ciclu al umilirii reciproce. În care umilirea, în accepțiunea mea, este confruntarea celuilalt cu imaginea de valoare nulă pe care o are el pentru tine/în ierarhia ta personală a importanței. Omul de la ghișeu care este nimeni pentru funcționară, pentru că și funcționara este nimeni pentru șeful ei, pentru că și șeful ei este nimeni pentru șeful lui și, poate, și pentru nevastă-sa. Luptele sterile în cine cât a citit. Învățătoarea care folosește idea de „ce știi tu ca să vorbești?”, părintele, de atâtea ori părintele… Proiectarea asupra celui cu care intrăm în relație fie a dezinteresului față de ce are de spus, fie a superiorității proprii, fie a argumentelor pars-pro-toto conform cărora, dacă nu suntem de acord cu un punct din discurs sau dacă nu a fost bifat Heidegger, nu se poate discuta, celălalt e un bou în toate domeniile despre care ar putea cuvânta – toate aceste strategii de umilire sunt de o banalitate aproape tragică. „Prost” în românește constituie un operator atât de elementar al comunicării că nici nu e de mirare că nu se mișcă nimic. Iar presupoziția relei credințe e la fel de răspândită. [„[…]nici nu mai știi dacă e răutate sau prostie.” „amândouă”, de pildă, e un dialog pe care-l resimt drept gata calcifiat în interacțiunile internautice și de cafenea ale românilor.]

Or, a te simți umilit, a încorpora presiunea lui „prost” sau a dezinteresului celuilalt, a accepta că poți fi privat de orice drept în interacțiune presupune a accepta că există o constelație de factori în care chiar ești acel nimic. Că cineva, o ființă sau o instituție, are dreptul intrinsec de a nu-ți acorda nicio valoare și că tu n-ai decât să accepți că ei au dreptate, pentru că e ierarhia lor și nu te poți bate cu ea. Uneori nu merită să te bați cu toate morile de vânt, desigur – și nu poți demonstra mare brânză. Dar merită conștientizat faptul că „a te simți umilit” ține de acceptarea de către tine a etichetei și de investirea lipitorului de etichetă cu putere asupra ta (fiindcă îi acorzi autoritate, fiindcă îți e ție important să fii văzut în binomul respectiv, fiindcă ai nevoie de o hârțoagă, fiindcă îți croiești drum prin lume, fiindcă ții la el/ea, fiindcă n motive). Așa cum merită conștientizat și faptul că propria ta răzbunare sistemică, lipirea de etichete de nonvaloare de jur împrejur, poate fi un simptom al necesității de a dovedi cumva extern că nu te simți umil(it)  – și de perpetuare a ciclului. Curios este că, și iarăși nu pot decât să insist asupra lui „după părerea mea”, ciclul poate fi rupt prin suspendarea insecurității proprii. Dacă ajungi la punctul în care nu-ți asumi umilirea, nu te vezi ca pe o cârpă în timp ce altul se șterge pe tine – fiindcă operația de a umili spune mai mult despre el decât despre tine, atunci satisfacția gestului de ștergere a ghetelor scade substanțial. Totodată, dacă ajungi în punctul în care vezi că tentația ta proprie de a umili este o reacție la umilirea pe care o resimți, poți elimina motivația celuilalt de a intra în același ciclu. Fiindcă nu dovedești că nu ești mai prost decât celălalt exhibând că ești mai bun decât celălalt, asta nu face decât să rostogolească bulgărele. O dovedești atunci când nu o accepți (nu că nu-ți pasă, nu că nu te doare, nu că te „întărești”). Nu accepți înlăuntrul tău minusul, căci ai încredere în cine ești. Pur și simplu nu ești mai prost. ȘI dacă există argumente credibile despre ce faci prost, încerci să îndrepți. Și atunci lovitura, în loc să sune a gol, în loc să producă reflexul din genunchi al lui „bine că ești tu…”, își pierde forța. Iar umilibilul devine demn.

Golul de apreciere pe scară ierarhică e greu de umplut; în schimb, golul de apreciere în relații de reciprocitate este, după mine, pe cât de autoreproductibil, pe atât de facil de eradicat. Cum spuneam mai an – a te simți jignit presupune a credita o afirmație despre tine cu o doză oarecare de valoare, implică teama de a fi perceput într-un anumit fel și acordă importanță opiniei celui care face afirmația. Toți parametrii sunt reglabili (și) din partea proprie.

Știu că în construcția asta mentală pun toată presiunea pe ce se poate face dinăuntru și nu pe ce este datoare sau nu să facă lumea dinafară, și că pare nedrept. Dar cred cu tărie că lumea dinafară reacționează în mod nemijlocit la ce proiectăm noi către ea. Cumva, cu cât ești mai capabil să te îndrepți singur, cu atât atragi mai puțină strâmbătate. Cred că e versiunea psiholight a aceluiași tip de revelație ca cea creștină (cea pe care creștinismul a uitat-o de mult) – că cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult.

Graniţă grea

De pe urma unei conversaţii de azi am rămas cu întrebarea, care mă mai preocupase şi altădată, „ce anume din relaţiile mele cu cei apropiaţi este discutabil cu terţi ca probleme care privesc exclusiv modul meu de a le rezolva?”. Gândul ar putea fi încadrat, în fond, şi la categoria „care anume este graniţa dincolo de care se cheamă că bârfesc?”. E pentru mine dintotdeauna o graniţă greu negociabilă: daca te afli într-o relaţie sentimentală, încrederea reciprocă presupune că nimic din ceea ce compune relaţia cu pricina nu e discutabil în afara ei? Sau este, dar în măsura în care nu-ţi spurci partenerul? Sau este pur si simplu, pentru că lucrurile care compun relaţia sunt definitorii (şi) pentru tine şi pentru că problemele pot fi rezolvate şi prin punere în perspectivî, nu doar prin „ajutor specializat”?
Dacă discuţi teme de parenting, ce anume din sfera privată a copilului tău e off limits? Sau nu e, fiindcă viaţa lui în contextul respectiv nu reprezintă subiectul discuţiei?*
Dacă ai un prieten într-o situaţie dificilă (excluzând domeniul confidenţelor clar specificate), ai voie să-i spui altui prieten (comun) că eşti îngrijorat? Condiţiile unei aşa-zise „intervenţii” în viaţa cuiva, presupunând prin absurd ca aşa ceva se întâmplă şi altundeva decât în filme, nu constau oare într-o asemenea „trădare” în grup a unei încrederi investite, a încrederii că prietenii nu judecă? Şi dacă problema e gravă, primează binele omului sau relaţia?
În continuare îmi justific trăncănelile diverse prin folosirea operatorului +/- maliţiozitate. Dar e oare suficient?

*disclaimer: observaţia mi se adresează mie si nimănui altcuiva!

… none of the above :)

There’s obviously no wisdom highground to be taken by someone who is being emotionally incontinent online (in the illusion that this saves some energy from friends who might not have any to spare for one’s shit and also, hopefully, it prevents one from blurting out inappropriate relation-altering nonsense just because it hasn’t received any vent for too long) on the notion of dealing with one’s emotions. With that disclaimer in mind, though, I’m wondering whether there’s not something to be said for… denial. If the fact that it’s part of one’s process of acceptation of traumatic experiences doesn’t mean that it might have a useful part to play in how we deal with our emotional reactions to all sorts of things.

All right, perhaps I’m being too vague. I wonder if the things we feel cannot, sometimes, be made less aggressive towards our own fabric by recategorizing them somewhat. If the consequence of calling something an emotion which is socially accepted as intenser doesn’t allow it to take over you in a more depletive way. It’s probably the same approach I have to pain thresholds (we are, after all, creatures who think in categories). What if, as soon as you say `I’m depressed` instead of `I’m sad`, that changes the quality of your emotion and it empowers the emotion over you. And while I think it’s a good idea to live one’s emotions instead of burying them completely, I’m wondering if sometimes we don’t live more dramatic emotions just because… well, I don’t know – they give us purpose as individuals, maybe?

It seems to me that the yoyo (I know, I have a fetish-image, get over it already) bounced back at some point from an (overly masculine, some will say) overly rationalistic way of conceptualising the world, towards an (overly feminine) overly emotional manner of dealing with things as a mainstream. What if the divide is not as simple as `rationalistic defies nature, emotional embraces one’s impulses`, but instead, being rational is just as natural an impulse of repressing the feelings that make one incapable of functioning effectively, while what we experience as `embracing one’s emotions` is also a greencard for filling one’s life with a host of `issues` which get in the way of experiencing any good, growth-bringing feelings? What if we might imagine this as only a gradual scale between the two attitudes and what if there was a, perhaps healthy, way of balancing the rigid, starched collar with the fluttering tye-dye robes? What if our children need to learn to harden themselves just as much as they need to understand how important empathy is?

risk

It’s like playing a sort of Risk with two, you know? With each of the players having a different objective on the start card and neither of them knowing what the other’s objective is. And while one is playing the entire time to win as many continents as possible and assuming that the other has a similar goal, the other’s card might just say `you both win when you have an equal number of armies and there’s a truce`. There is no way of obtaining that in a game with just two, because there’s nothing that might bring about a truce, if there’s nobody else. Therefore if your winning is conditioned by harmony, you lose from the start. That’s sometimes how it feels – as if consensus is a non-notion, there are only different positions on things you care or not enough about to defend. You lose each battle that you win and you lose each battle that you lose. And it wasn’t about losing in the first place, it ought to have been about playing together, but somehow the game is perverse and doesn’t allow you to play for fun – you either win or fold altogether – which is not acceptable, because that is your own rule number one.

my cup…

I’m helplessly in love. With buburuza’s pigtails. Her dimple. Her precisely articulated, grammatical little sentences. Her twirls with a bum-shaking twist. The way she looks in overalls. Her perseverence in putting together duplo blocks. Her independent will tantrums. Het „buburuza on her own” book reading.
Just as helpessly as with mutsy’s new and elegant haircut. Her lightly tanned gorgeous legs. Her craving for cuddling together. Her fantasy games with 20 stuffed friends. Her way of mildly bossing her sister around. Her ordering fries at the restaurant. Her passion for animals and water. Her scared courage. Her princessness. Her laziness in trying anything by herself.
The girls are pure sunshine. I cannot help the almost compulsive kissing of noses and necks when I get home. But I’m having trouble telling them what American movies portray as the easiest thing. I can show them I adore them (which ought to be good enough), but saying `I love you` to almost 2 and respectively almost 4 year olds just sounds false and over the top. Maybe it’s the Romanian that doesn’t tolerate that kind of effusion. I don’t care. It’s just wrong. Therefore, for the record: I’m helplessly in love with my fabulous little ladies.

comparing criterion lists

Everybody must have some memory of first dates/first periods spent together in some context or other in which they worked through some ridiculous (ad hoc for most people) made up checklists that would reveal their compatibility with the person they were interested in. You know, the „favourite actor”, „what will your future house look like?”, „best memory”, „favourite book” kind of conversations. The older the memory (the younger we were), the more importance the answers bore – the wrong musical affiliation was definitely a dealbreaker in highschool, whereas later on it could be seen as just a reservation, when all else „fit”. However, even at times when the answers weren’t that heavy anymore, some answers could make one win or lose. How much they were carved, at that point, on the mould of the perception you have of one another, how much they were meant to please, I cannot tell today. Although I’m sure that `Meryl Streep` won points, whereas the list of smokin’ hot sexy actresses we now also know to be valid would have lost points. Just as, somewhere in translation, `I never managed to finish that novel by Marquez, what was its name again…` was magically transformed in `I think Marquez is my favourite writer.` Or `Oh, you like Cohen. Is that the Canadian guy or the Belgian guy?` became a revelatory moment of `Absolutely, they are in the same drawer in my mind too!`. All in all, obviously, the criteria were deeper than the superficial questions, and what we knew was real was real with or without the scoreboard. Yet I cannot but wonder, 9 years later, why I abruptly changed my answer to the one serious question: „What is your greatest fear?” from the first impulse „Not being in control.” to the mild „No, actually, I think it’s being bored.” I’d make fun of my own bovarism if he hadn’t turned the radio a bit louder last weekend for „Is dit alles wat er is” (does it need translation, I wonder?).

of everything too much or too little – diary entry

The rambling quality of this my virtual place makes it rather difficult to communicate properly with anyone who managed to define more accurately what they are writing about. Hell, I haven’t even defined accurately what language I’m writing in, although I seem to have chosen as main one the one with the most limited potential audience. But then again, I wasn’t writing for the sake of audience to begin with. However, the feeling I get gliding from blog to blog in this labyrinth of minds and hearts spoken online is mostly a tinge of envy for all those who have learned to take into account the potential objections of the mainstream voice, to make fun of themselves/not take themselves too seriously, but still to allow themselves to go ahead doing the things they believe in or love to do, unrefrained by the harness of self-censorship. I stumbled today upon this adorable example of what I’d call a mild preemptive rebuttal aimed at the Other’s judgment of some me as a minority view on things: `Now, I know your Tie-Dye and Mung Bean Alarm is already sounding, but stay with me if you will. ` – and I so wanted the sentence to be mine…

I know I’m being incoherent right now, but – once upon a time in Amsterdam, I had this moment of clarity during a night of being drunk with friends and made a whole speech (that I immediately half forgot) about how being a woman is all about wanting to be things/people, not necessarily wanting to have things/people. I believe I meant that, even when there are things a woman wants to have, they are mostly props for who or what she wants to be – a setting, rather, for the play of her own life. But more importantly, that the way a woman lives relationships most deeply is not by wanting to posess another person as a friend or lover, but by wanting to be more like them, to reflect herself in them and them in herself. However, this kind of generalising talk (or drunken clarities) has left me quite a while ago, and now I only dare to write or say things in the first person, the way they teach you to in the rather pointless assertiveness classes. I, therefore, believe that I have been attempting all my life to become something, while constantly looking at others and emulating the parts of them that I would have liked to be – or just looking at the dancers and wishing I had the guts to go out and dance. However, at some point I cannot help but wondering, in the cacophonia of voices I’m trying to hear and in the multitude of people whom I guiltily envy because they seem to have found their convictions and peace – is what I call my self-censorship actually not my voice? Is the not giving in to the extremes of all the things I might like to surrender to completely, the measure of how I personally cope with the chaos? I would so like to be the person who invents rituals for themselves and for the children, and yet I am so obviously the person who could not stand the ridicule of their own partner about any excess of sentiment…

Shall we just leave it at that? No tie-dye alarm here today – just no nonsense, no maintenance, no envying others for being real – they’re probably just hurdling along as well – why else would they be writing?

nonetheless, joy*

Of everything too much or little
I get – never, though always content
I forget to breathe in joy,
lime trees, jasmin, rain on pavement,
minutes spent in books, cat purring,
the blondies giving each other a kiss.

making up my mind, I am
Joy shall rule my neverending summer.

*Leapşă şi contribuţie la un mommyblog:

lucru manual

Fiecare stâlp ori ţăruş
din fundaţie
e acolo graţie
mie.
Că i-am pus cu mâna mea sau doar i-am acceptat
e irelevant – ţăruşii sunt un dat.
Fiecare cărămidă sau piatră de râu
a zidului
e pusă cu buna ştiinţă a individului
adică a mea.
De am văzut la timp că-i strâmb
şi-am zis „merge şi-aşa”
e problema mea.
Fiecare ţiglă
a acoperişului
e definitivarea învelişului
în care mi-am visat siguranţa
iar clanţa
cu care am tras uşa
e înşurubată cu mâna mea,
dibace au ba.

Mândră mi-s
de edificiul la care-am trudit.
Nu se vede cât m-am spetit.
Nu se vede decât
că-s singura de vină
că a ieşit urât.

despre evoluţionismul relaţional

Aseară, cu exact acel puţin înainte de a adormi care garantează preluarea în subconştient şi rumegarea îndelungată, am auzit un fragment de argument la o controversă fără liman şi lipsită de soluţie: „Poate că relaţia a crescut în dezechilibrul ăsta pentru că de asta era nevoie…” Şi deşi cel de-al patrulea stomac al minţii mele e mai raţional în starea sa de trezie decât în semisomn, sunt bucăţi de convingeri care îl fac să fumege în toate stările.

„Adică cum?” mestecă el în ritm alert: „în relaţiile în care bărbatul îi stâlceşte nevestei lui arcada săptămânal, relaţia a crescut aşa fiindcă de asta era nevoie? Ea avea nevoie s-o mai plesnească cineva din când în când de toantă ce e şi el avea nevoie de o supapă?”

„Adică cum? În relaţiile în care unul munceşte şi altul bea de stinge, relaţia a crescut aşa fiindcă de asta era nevoie? Unul avea nevoie de bani pentru a-şi susţine slăbiciunea şi celălalt avea nevoie să „lighten up” şi să relativeze gravitatea datoriilor?”

„Adică cum? În relaţiile în care unul munceşte serviciul şi celălalt munceşte serviciul plus casa plus copiii, relaţia a crescut aşa fiindcă de asta era nevoie? Unul avea nevoie să se simtă miriapod şi celălalt avea nevoie să i se spele şosetele?”

Argumentul evoluţionist aplicat relaţiilor îmi ulcerează niţel capacitatea de digestie. E întru totul de înţeles că relaţiile cresc aşa cum le laşi să crească şi evoluează în funcţie de nevoile şi disponibilităţile fiecăruia. Că unde unul cedează mereu şi altul câştigă prea uşor, creşte strâmb şi că acolo unde nimeni nu dă nimic de la sine se usucă creanga. Că unde amândoi dau în gol împotriva valului realităţii creşte relaţia în bălării şi că acolo unde se cooperează cu simţ practic ieşi la lumină mai iute. Dar că nu te poţi opune evoluţiei naturale a unei relaţii de cuplu sau că ea reflectă, împotriva exprimării explicite în alt sens a partenerilor, complementarea lor implicită în plan raţional/afectiv, dominant/subordonat, control/abandon, asta nu-mi intră-n cap. Poate o să-mi intre cândva, aşa cum am integrat-o pe cea cu a şti că eşti nevrotic nu te scoate din starea de nevroză. Până atunci, sufăr de indigestie.