vocabular

Pe lângă reducerea structurală a fondului principal de cuvinte, aia de care ne plângem în toate limbile și care face să mă uit cu îngrijorare la paginile cărților pe care le citesc fetelor, fiindcă tentația continuă și distrugătoare este să retraduc în cuvinte mai simple – pe lângă fenomenul pur lingvistic, deci, nu pot să nu observ că mă zgârie tot mai des la ureche anumite cuvinte. Cuvinte reale, pline de sens, dar cărora încetul cu încetul, lumea fiind în schimbare, încep să le pun la îndoială referentul. Și dreptul la existență al referentului. E un fenomen asemănător întrucâtva cu cel pe care-l sesizezi în crisparea subită (și, dinafara sistemului, de neînțeles) a celui care crede în conceptele antropozofice atunci când te vede ajutându-ți copilul la un desen. Sau cu perierea dogmatică a limbii utilizate de către adepții feminismului radical. Mi se pare, pe cât de necesar ca operație de punere la îndoială, pe atât de înspăimântător ca început de newspeak. Dar să exemplific. Mă face să tresar cuvântul „mândrie”. Ca și cum suma contextelor în care conceptul în sine face rău, sau e (pentru mine) semn al unei insuficiente conștiințe, invalidează cumva rațiunea de existență a unui sentiment care trebuie să aibă voie să fie. Mă umple de confuzie cuvântul „a jigni”, și cu atât mai mult „a fi jignit”. Mi se pare atât de acut că a te simți jignit nu are de a face decât cu o nesiguranță proprie în privința aspectului jignibil, că abordarea lumii cu încredere ar trebui să facă ca orice input fie să te lase rece, fiindcă știi că nu e adevărat, fie să te facă să verifici ce poți drege, dacă apreciezi că e o observație reală – încât julirea egoului mi se pare fără drept de cetate. Din nou, e vorba doar de un sentiment, dacă-i iau vocabula, nu înseamnă că oamenii nu s-ar mai simți așa. Și ce mi se pare mie productiv sau ba nu are de-a face cu cum funcționează lumea. Mă îngrijorează propozițiile cu „cea mai frumoasă zi/perioadă din viața mea” lipsite de modalizarea „până acum”, ca și cum oamenii s-ar vedea deja mergând numai în jos, de preferință din momentul în care și-au terminat primul rând de studii. Mă sperie, în întrucâtva aceeași logică, „nu sunt genul de om care…”. Aici resimt abraziv atât abordarea categorială cu un privit în jos net către „alte genuri de oameni”, cât și implicația insuficient avută în vedere că atunci când ți-ai determinat categoria nu mai ai niciun fir de loc să crești în afara granițelor ei. Începe să mă lovească drept lipsit de orice acoperire socială contemporană termenul de „intelectual”, iar în anumite contexte să mă mâne de-a dreptul înspre o tabără deconstrucționistă, numai de-al naibii. Și mai am, multe. Unele recunoscute și de alții, precum cele cu esență eurocentrică – precum „toleranță” – la ale căror implicații intrinseci nu ne gândim niciodată îndeajuns. În orice caz, deocamdată doar constat. Mă sperie cuvinte, și nu știu dacă e sănătos, dar în orice caz meditația este un meta asupra unui meta, ceea ce poate e spăimos în sine.

Anunțuri

poezie pe care sigur a mai scris-o cineva

Am convingerea că am citit o poveste

despre cineva

care îmbătrânea

mai repede decât trebuia

fiindcă, nopţile, trăia

în visele-altcuiva.

(Cine-a scris-o? Ştie cineva?)

Poate doar am visat că am citit o poveste

concepută doar pentru mine.

Dar, acum serios, ţie nu-ţi e un pic ruşine

să-mi vorbeşti cu glas de sprâncene senine

de parcă astă-noapte nici usturoi n-ai mâncat

nici nu m-ai sărutat?

Mă simt uşor schizofrenă

să te privesc în ochi fără jenă

după ce subconştientul meu a măsurat precis

cât mi s-ar deschide braţele dacă te-aş cuprinde – în vis.

hărţile mentale ale traducătorului

Traduc de ani buni. Pe cât de activă, pe atât de mecanică uneori, activitatea de a traduce, în capul meu, curge pe o cromă de fundal în care asociaţii din cele mai trăsnite ale minţii colorează textul de transpus. Unele sunt repetitive, ceea ce le face memorabile. Altele sunt accidentale şi se pierd la propoziţia următoare. Cel mai adesea traduc plimbându-mă pe străzi. Pe vremea când îl traduceam pe Zizek era cel mai evident – Kant se asocia inevitabil cu colţul de Giuleşti cu Calea Crângaşi de sub podul Grant, ceea ce făcea câte un capitol să arate ca un film dat mereu înapoi la acelaşi cadru – oriîncotro porneam pe jos, în paragraful următor eram acolo de unde plecasem.

E foarte greu de precizat de unde vin asociaţiile, dar constat că textele cu o frecvenţă mare a cuvântului „solidaritate” mă trimit pe o stradă din Ljubljana pe care urcai un pic oblic către magazinul de chilimuri al unui iranian, „sinergie” mă propteşte sub balconul CC-ului (ok, aici e limpede de unde mi se trage), „gestiona” mă alungă pe Dorobanţi (probabil e ceva cu finanţe-bănci şi geamurile ASE-ului), „a mobiliza” mă scoate pe Mendeleev la covrigărie – şi astea sunt numai cele conştientizate. Mă fâţâi într-o zi de lucru pe faleză la Malmo, pe strada Londra, în scuarul din spatele blocului de la Romană, unde „pe vremea mea” mâncam la El Toro, pe rue du Châtelain, pe Maior Câmpeanu, pe strada din Azuga care duce la crama regală, pe aleea din spatele Casei Wagner, pe aleea de la blocul F, în Vatra Luminoasă, pe strada prăfoasă dinspre rocoteca din Costineşti şi către un cămin din Pipera, în funcţie de vocabular şi inspiraţie. Uneori merg chiar cu bicicleta undeva într-o piaţetă laterală faţă de Plantelor, pe care nici nu ştiu dacă aş mai putea s-o găsesc. E mult Bucureşti în croma mea de tradus, poate ar fi o idee să traduc către o limbă necunoscută mie, ca să mă plimb şi-n locuri pe care nu le-am mai văzut 🙂 .

plecăciune umilă reloaded

Se pare că în ultima vreme ori citesc zarzavat, ori dau peste mine clasicele rămase pe dinafară pe vremea când oricum n-aş fi priceput mare brânză – pe vremea când spaima şi interogarea de la 1984 rămânea una mai degrabă formală, de confirmare a conformităţii. După mult întârziatul mankurt, am aflat cuvântul soma abia acum patru zile… ca şi cum trebuia să-mi pice în poală exact în momentul în care începusem să mă-ntreb mai serios despre rolul confortului în cum ne construim vieţile. Nu pot să zic că m-a dat pe spate ca roman, ba chiar narativ mi s-a părut cuţu şchiop, dar ca reductio ad absurdum, într-o epocă în care s-a tăiat fumatul, se dau reclame în buclă despre câte legume/fructe să mănânci, se face marketing pentru sutiene şi bikini pentru copiii de 8-9 ani, grăsimea e o stigmă tot mai mare… brrrr…

bucuriile mici

Ce bine că pot

Să mă tac făr’ să mă prefac

Să mă tic fără să mă stric

Să mă toc făr’ să mă sufoc.

Ce bine că ştii

Să mă mustri-atunci când mă îmbii

Să-mi spui pas dându-mi totuşi nas

Să-mi laşi loc să nu dau în foc.

Ce minunat, minunat

Că-mi trebuieşti rezonabil şi cumpătat

Că piticii din ţeastă s-au maturizat

Că-mi trebuie doar trebuitul, şi ăla moderat.

Dar cel mai şi cel mai bine

Ar fi să reuşeşti (alt tu, cel generic) să-ţi ascunzi

Cât mai ai de cărat sacii ăştia cu tine.

– Care saci? Nu cumva mă confunzi?

obsolescenţă tehnologică

Mi-e groază că, într-o bună zi,

n-are să mai existe industrie de softuri

de transformat

diapozitivele din capul meu

în poze digitale;

că LP-urile sentimentale

n-au să mai găsească producător

de ace de pickup;

că pentru sutele de scrisori

pe care voi vrea cândva să le caligrafiez

cu mâna mea

nu va mai exista fabrică de peniţe

care să se potrivească la stiloul chinezesc

şi că cerneala se va fi abolit.

Mă tem că va veni o zi

în care voi fi lost in translation,

întrucât copiii mei vor fi fost prevăzuţi

cu un stick de memorie

cu port diferit

decât se folosea

pe vremea mea.

 

 

about nostalgia

Once upon a time, in the nineties, on a St Patrick’s evening, I listened to a band full of the most amazing lust for life play Irish music in one of the stiff and serious music halls of Bucharest. Somewhere towards the end one of the girls sang this song, with a divine voice and in an accent in which the stanzas made no sense to me whatsoever, but I could just about make out the chorus properly enough to melt into tears. I looked for the song for years after that, forgetting to ask Matthew Sweeney during his creative writing seminar what it was called (not that I could reproduce enough of it, with melody, for someone else to recognize it, but it would have been worth a shot). I found it last year, when I decided to transcribe what I remembered of the chorus word for word in the google bar (Hail, Google!). I’ve listened to it a few times since then. It’s still beautiful to me. Maybe also because I remember now my student self from when I listened to it, who was moved by nostalgia for a time of purity and grace and community togetherness before that… and that’s where the harsh sound of the needle scratching the LP breaks my construction, like in kids’ TV-series.

It’s not then. It’s never been then. I know everybody says this all the time, and yet, even when you understood it, it is difficult to feel it, because it’s so damn easy to make `then` feel absolutely perfect, to purify it of everything that was not idyllic, or, just the opposite, to fill it with all sorts of anger that are actually not about then, but are much easier buried there. `So we did, so we did and so did he and so did I/ And the more I think about it, the nearer I’m to cry…` And it’s so easy to melt down in this invented collective memory which my generation puts in PPS-es with all the lost products of the communist age that we grew up with. Because `then…`

It’s not then. It’s now. It’s now that my daughters splashing each other in the tub laugh so beautifully that the back of my throat aches with suppressed tear-bliss. It’s now that I feel the ocean of fear for whatever world there will be ahead for them. It’s now that I’m grateful, furious, amazed and drained at the same time. It is the now that is loaded to the brim with ideology, politics, communication, life, work, meaning. I’m nostalgic, as I write, about every bit of now that I wasted thinking about how differently serene things have been before. Instead of looking for my serene point from which I can absorb and deal with today. It’s now.