Dacă spațiul mental pentru scris e înghițit de un vid de energie lăsat în urmă de explozia a cine mai știe câtei neputințe, te resemnezi și speri să vină zile mai bune. Dacă, dimpotrivă, el are toate condițiile să se desfășoare, dar tot sistemul nervos e ocupat cu primăvara, i-auzi ce depravare pe mierla aia, de unde naiba vin așa de multe albine, mânca-le-ar mama, ia uite ce a mai înflorit, aoleu ce tare are nevoie geamul ăsta de un spălat – resemnarea e aceeași și totodată pe dos: așa ești tu, burghez-leneșă, niciodată nu-ți faci timp pentru ce e important, ronțronțronț. Ieri, bunăoară, fiind sărbătoarea omului muncii și nefiind nimic programat, libertatea a fost plenară, aproape jenantă în zâmbetul larg pe care l-a provocat zi-lumină. O oră mutat și ingrijit plante, un ceas dereticat prin grădină, o oră șmirgheluit și tratat un dulap care a înflorit a mulțumire, o cumpărătură nestructurală, cu doar fructe și bunătăți, o amplă plimbare pe biclă până la plaja urbană și înapoi, cu căscat gura la oamenii ieșiți la picnicuri și terase, un ascultat la istoria artei cu Michelangelo, o masă de seară, un film – cumva o vacanță întreagă în 24 de ore, cu sentimentul că totul a fost făcut eficient dar fără grabă, nimeni nu a fost furat de atenție, s-a redus din deficitul structural de grijă pentru obiecte și, în mod uluitor, toate astea au adus odihnă. Abia azi în zori, șoarecele vinovăției a început să roadă: dar ceva de scris, ceva nou de tradus, ceva care să rămână, la astea de ce nu te-ai gândit ieri?
Să mă ierți, șoarece, but stfu, e primăvară.