scări ep. n

Păși grăbit pe scările gării, pentru a suta oară. Orele de plecare ale trenurilor, întotdeauna puțin prea aproape de momentul de față, aspirau înspre holul cu tabela de sosiri-plecări un întreg furnicar de oameni și toată atenția lor. Abia astăzi, în timp ce-și căra privirea pe vârful încălțărilor, băgă de seamă că la una din trepte placa grea de granit din dreapta era decalată cu vreo trei centimetri față de cea din stânga, ca un etaj de tort care, la apăsarea cuțitului, alunecă puțin de sub celelalte; sigur, scările gării sunt mereu sub presiune, dar nu-și putu imagina forța care, aplicată vertical, să împingă câtamai blatul de piatră către exterior. Vacuumul gării îl trase într-un vagon și firicelul de gând se risipi, nu înainte să lase un reziduu autodepreciativ, OCD intensifies. Trenul îl scuipă la capătul celălalt și privirea lui continuă să se odihnească pe bombeuri, cu mișcarea lor rutinată, implacabilă, prin șleaul existențial. Se întrerupse doar pentru un schimb rapid cu domnișoara de la tejgheaua chioșcului: „Un lait russe svp/Pardon?/Un lait russe. Un.. cafe au lait./Ah, un latte.” Înregistră în baza de date multilingvă schimbarea de generație, ăștia micii nu mai folosesc denumirea pe care o învățase special fiindcă doar aici i se spunea așa, poate e și momentul să retragem termenul, freedom coffee, delete entry. Cu cafeaua fierbinte în mână își urmă parcursul, din vârful următoarelor scări un acordeonist scârțâia jalnic la vie en rose ciuntită, ceea ce impunea reancorarea privirii în pielea pantofilor. Pe treapta cinci și șapte îi sări de astă dată în ochi – tot granit negru, placa din dreapta ieșită cam cu un sfert pe spațiul treptei de dedesubt, în timp ce felia stângă era aliniată perfect. Toată scara era tocită adânc de peste un secol de uz, ici-colo timpul ciobise câte un colț, un aer general de delabrare părea de fapt oricum brandul orașului, dar chestia asta cu plăcile care pleacă la plimbare îl lovi totuși ca fiind de alt ordin. Dacă punea cap la cap fizica și geografia din tot învățământul de stat oferit contra costului nervilor oricărui copil, ipotezele erau limitate. Conform schemelor cu alunecări de teren, densitatea unui strat inferior trebuie să fie mai mare decât cea a unuia superior, mai poros, așa încât apa infiltrată prin cel de al doilea să facă o peliculă la suprafața celui dintâi, iar stratul superior să se dea apoi pe tobogan sub propria sa greutate. Se felicită scurt pentru memorie sau pentru reconstituirea acestor fapte prin cea mai grosieră formă de imaginație, după care negă ipoteza alunecării de teren: granit deasupra, granit dedesubt, infiltrații nema. Rămânea schema cu etajele de tort. Asta îi dezancoră o clipă privirile de muchia pingelelor, cât să ridice ochii spre cer, de unde arhetipul construit în vreo patru sute de scene hollywoodiene ar fi trebuit să vină cu forța verticală. Pe cer nu erau decât niscai urme de avioane, îngrijorătoare pentru alții, din câte auzise online. Godzilla nema. Fâș fâș, făcură frunzele din parc, iar misterul treptelor cu vieți nealiniate rămase acolo, spre revizitare în altă zi în care apocalipsa se va amâna.

nonsense, colecția de vară

Ciudat e că, deși emoțiile, la fel ca elementele lui Mendeleev, se găsesc rareori în stare pură – așa, un atom de emoție neimplicat în nicio legătură dubioasă sau sentimentală (sau, ca de obicei, ambele) cu unul sau mai mulți atomi de altă emoție – mințile noastre sunt capabile să distileze din fluidul pestriț conceptul a cum ar fi elementele alea „în sine”. Și ne servesc acea iluzie cu nesimțire, deși știu foarte limpede că nu li se întâmplă nici lor niciodată să curgă de la robinet numai dopamină, să zicem. Dar asta nu le împiedică. Cu satisfacția tâmpă că ne fac un bine, în miezul somnului cel mai dulce ne trântesc o porție de bucurie cristalină, fațetată în 57, fără spaime, vinovății și îndoieli, care face să fie cel puțin jalnică trezirea la orice fel de viață de un bun simț absolut și de o complexitate rezonabilă. Sau și mai rău, ne proiectează undeva, în viitorul acela către care alergăm precum veverițele siberiene, o mulțumire de sine nemăzgălită pe care, dacă am fi cinstiți, am ști că n-o vom simți nici când vom avea creștetul proptit în bolovanul de la cimitir – presupunând prin absurd că pacea aceea e perceptibilă.  Îți imaginezi că doar un acces de furie dezlănțuită ar putea avea acea calitate nediluată, acea concentrare a ființei într-un punct pe care o stipulează mintea drept posibilă – ce-ai zis? Îți imaginezi, da. În chestionarele sociologice se vede asta cum nu se poate mai clar: cercetătorul îți pune la îndemână un buton ca de masă de sunet, pe care poți să-l muți grade infinit de mici și de multe între extremele lui „m-am simțit fericit în ultima săptămână” – „deloc de acord” sau ”întru totul de acord” , dar cu extremele incluse drept categorie posibilă. „Just because you have the emotional range of a teaspoon”, nu te poți abține să-i zici co-respondentului imaginar care chiar ar folosi categoria din lumea ideilor. Cu oarece invidie, însă, căci promisiunea neamestecului în treburile interne, a univocității vocilor din cap te cheamă să te lași bleg pe pernă mai iute, uite, atunci când mintea e lăsată să fabuleze… Bine, uneori în meniul din vis e programată o porție de panică pură:  nemulțumitului i se ia darul.

a (nu) face (prea mulți) tigri de platan

Când era frate-meu bebe i-am luat de botez un dracaena, cu romanțiozitatea ideii unui copac care să crească odată cu tine și austeritatea unui bucureștean de apartament care n-are unde sădi copacul cu pricina. Dracenuțul e acum înalt cât camera și schilav cât i-a permis dieta de ghiveci cale de douăzeci și niscaiva de ani, replicând de minune proporțiile cutiei toracice a copilului între timp adult. Îl devastează periodic motanul, tot în oglindă cu antebrațul zgâriat la sânge al fratelui lui de sevă. Fără aceeași hotărâre programatică, și viața mea în diverse locuri se măsoară uneori extrem de concret nu în câți purici am făcut acolo (deși cine numără puricii de plantă?), ci în lungimi de vrejuri. Magnolia pusă în grădină înainte de mutare e între timp un pom în lege. Epipremnum, această fasole debilă pe care o cumpărasem în 2007 la birou fiindcă supraviețuiește și iernii nucleare, devenise o pergolă atunci când am abandonat-o în 2017, luând cu mine o singură crenguță; bățul cu trei frunze a ajuns acum la vreo opt metri liniari. Atunci când am ajuns prima oară în orașul intermediar am lăsat în urmă, ca pe o rădăcină aeriană azvârlită iute în pământ, o buruiană care stătea tare bine lângă ușa culisantă a sufrageriei și marca un soi de acasă; vajnicul castor, în pofida a două mutări cu camionul și a unei brutale dezrădăcinări, m-a depășit de mult în înălțime în grădina publică din orașul de astăzi. Sigur că te vezi oricum murind lent în timpul animal al copiilor, în care trei sferturi din lucrurile care te compun sunt gata pierdute înainte să schițezi vreun gest să le dai mai departe; dar e ceva foarte crud în echivalarea asta a existenței finite, materializată ca formă de grijă grădinărească, cu un timp înregistrat în creștere lemnoasă, un timp care în mod evident reprezintă o mulțime în care mulțimea minutelor tale (petrecute în locul respectiv sau care îți sunt alocate în general) e doar inclusă. Dacă preabunul ar fi fost cu adevărat omniscient sau dacă, dimpotrivă, și-ar fi putut imagina mintea omului ca fiind diferită de-a lui, ar fi instruit-o pe Eva să pună ea în pământ puietul de pom și pe urmă să aștepte până se pârguiește primul măr. Pun pariu că fata s-ar fi gândit de două ori înainte să-și canibalizeze istoria personală, ba ar fi scris și un manual despre toaletarea arborilor primăvara care s-ar fi dovedit mai util decât multe din șmecheriile grijulii ale lui St Exupery de apărare a trandafirilor împotriva tigrilor.

metapsihoză

 

senzația aceea

cauzată de creierul care caută să recupereze

un capăt de gând care a trecut razant

pe lângă cercul de lumină

proiectat de reflectorul atenției,

și schimbă traiectoria uzuală, de bondar molcom, a fasciculului de concentrare,

într-una febril-căutândă,

sărind din colț în colț

în speranța de a prinde

niște prizonieri în curs de evadare dintr-un film cu Louis de Funes.

 

 

random

***

Could it be, I wonder, that the other side of grown-up begins where you cease mainly doing things to the end of becoming the person you would like to be and you start mainly doing things because of the person you have already become?

***

Placing a „why” after each „I want” or ”I don’t want”. As important as the ones after `I can` or `I cannot`. As hygienic as brushing your teeth. Possibly more so.

***

Luminițe de Crăciun. Șiraguri nesfârșite de sticluțe de vitamină D, îndulcită cu miros de gogoși, spre tratarea instituționalizată a iernii.

***

about grrrr

We’ve been ill. The low energy that goes together with illness led to turning on the tv a few evenings ago. All in all, maybe 30 minutes to an hour of tv over about four days of proper stay-at-home illness, so still pretty reasonable. Irrelevant. The particular evening I’m talking about, there was this piece of a cheap Hollywood movie in which the slightly stuck-up, conventional American woman discovers – in Paris, of course – that life is made of less black-and-white and more shades of everything. As an ad-hoc life coach to trigger this revelation (I assume the revelation takes place based on the predictability of the plot, we gave up after perhaps 10 minutes), lovely Jacqueline Bisset impersonating a luxury `madame` (in the less than high-brow sense of the term). Irrelevant movie, plot, tv-bit of the evening. However, relevant in the same way pieces of poetry are constantly just the ones I am meant to hear at that particular moment, was the following `let me analyse you` observation: `I look at you and I wonder where that little girl who used to run free with her hair waving in the wind disappeared`. And my blood boiled with… I don’t even know what.

Because I thought I was very much aware of the fact that there are only a handful of personalities and of twists of fate and there is only a limited amount of imagination to go around in people – hence horoscopes. I thought I had made perfect peace with the feeling that none of us is special, in any way. That free will is more than limited. That we live in oh so many predetermined ways. That one could never expect a paid professional who is meant to guide you through personal dilemmas to actually take the time to feel `you`, but that, instead, what you can expect is a sketchy rendering of alternative paths that people generally take. And yet, having at some point been personally served the standard sentence above and having bought it, idiotically, ridiculously, in good faith, as meaning `you see me`, while it was plain as day that it only meant `I see the box you belong in` made me furious. And it made me feel manipulated. And, in the end, silly as hell. And justified in my original mistrust. The more so because I already had little doubt that I had paid money to be judged, not to be helped. Whereas, should one need to feel judged, that can be obtained soooo easily for free 🙂 .

cerc vicios

Deși nu mi-am luat notițe la citire, îmi amintesc că m-a lovit o sentință din Kahneman (cred că atribuită lui Thaler) care, vorbind despre framing, spunea ceva de genul „nimic nu este atât de grav/important pe cât pare atunci când te gândești la el”. Corolarul ar fi ca, atunci când intri în spirala obsesivă, să încerci să nu te mai gândești la lucrul căruia îi acorzi o importanță prea mare. Dar tot de la Kahneman citire, a încerca să nu te gândești la ceva în mod voit cere un efort cognitiv de nedepus. Damn, și eram așa de mândră de puterea voinței mele…