sorcova, vesela, veselă s-o crezi mata…

Ba veselă, bătu-o-ar nevoia, vacanța asta ploioasă și cu zile întregi de stat degeaba (mă rog, fâțâit de colo-colo) e o binecuvântare. Și regula că pauza de calculator în vacanță e sfântă merită conservată. De aia am trecut pe-aici numai să zic:

Leru-i ler și un covrig

Să nu tremurați de frig,

Velerim și un vin fiert

Să nu fie-un „an incert”,

Zorior și o sarma

Vă rămâie punga grea,

Flori dalbe și turtă dulce

Tot necazul să se culce

Și-aș mai sorcovi așa

Dar mi-i că v-oți sătura…

Așa că mă-ntorc la programul sărbătoresc-artistic constând în curățatul după oamenii care ne vopsesc ultimele camere (ceea ce nu vă dorim și dvs). Pe anul viitor și o căruță de drag ălora care se simt cu musca pe căciulă că li se scrie în mod special lor 🙂

http://www.youtube.com/watch?v=mQZmCJUSC6g .

Anunțuri

Călina şi desenele (proiect)

Trebuie să scriu mai elegant textul. Şi am nevoie mare de-un ilustrator adevărat. Dar până atunci, ca să-mi fac curaj:

Călina era supărată. Ba chiar furioasă. Era aşa de supărată că, de cum îi spunea ceva mama sau tata – să se spele, să mănânce, să-şi strângă jucăriile, o apuca plânsul. Şi striga cât o ţinea gura, bătea din picioare și nu se putea opri. Dacă ar trebui s-o desenezi, cum ar arăta?

eu cred că ar arăta cam aşa:

Într-o zi, fiindcă mama tocmai o rugase să-şi facă ordine în cameră, Călina se supără aşa de tare, că-şi aruncă toate jucăriile pe scări în jos. Aşa de tare că un bucătar de lemn își rupse piciorul, un copăcel de plastic îşi pierdu toate crengile şi unei păpuşi i se încâlci tot părul. Şi fiindcă încă era supărată, Călina măzgăli păpuşa pe faţă cu carioca. Dacă ai desena-o, cum ar arăta?

eu cred că ar arăta cam aşa:

Seara, jucările erau din nou aşezate frumos pe rafturi în camera Călinei. Călina se certă cu mama fiindcă nu voia să se culce şi apoi, într-un târziu, adormi cu ochii înlăcrimați. În liniștea din cameră se auzi un foșnet de pânză. Păpuşa cu faţa murdară şopti către celelalte jucării: „Eu nu mai pot. Mie mi-a ajuns viaţa asta! Sunt urâtă şi plină de vânătăi! Trebuie să facem ceva!”. Şi ursuleţii de pluş mormăiră aprobator. Şi iepuraşii dădură din urechi – „Are dreptate!”. Bucătarul cu piciorul pansat cu bandă adezivă bătu cu polonicul pe raft, ca şi cum ar fi făcut ordine în şedinţă. „Să facem ceva. Dar ce?”
Cel mai mic ursuleţ panda, preferatul Călinei, îndrăzni: „Cel mai rău e că nu era aşa înainte. Nu înţeleg de ce e aşa de supărată.” Un trenuleţ îi ţinu hangul: „Aşa e, şi eu îmi amintesc ce frumos ne jucam împreună. Înainte să-mi rupă roţile şi să-mi piardă locomotiva!”. Îl întrerupse cartea de povești: „Da, ce bine era când Călina se bucura de pozele mele şi abia aştepta să-i citească mama și să se uite la pozele mele! Acum sunt toată ferfeniţă!” şi izbucni într-un plâns foşnitor cu lacrimi de praf (cărţile n-au voie să plângă cu lacrimi de apă, că li se înmoaie paginile şi li se şterg rândurile).
Şi aşa, până spre dimineaţă, fiecare jucărie îşi spuse oful. Dar nici una nu știa ce-i de făcut. Cam pe când prin perdele începea să se zărească lumina zorilor, un căluț mai mare adormi cu capul în piept şi se dezechilibră. În cădere, îl împinse fără să vrea pe ursuleţul panda, care căzu de pe raft – drept în buzunarul ghiozdanului Călinei. Sunetul înfundat o trezi pe fetiță, care se așeză pe marginea patului. Glasul ei se auzi de îndată în toată casa: „Maaaa-ma! Maaaaa-ma! Azi nu merg la şcoală, nu?” „Ba sigur că da!”, îi răspunse mama, deschizând ușa. Ursuleţul panda nu fu prea încântat de acest răspuns, fiindcă buzunarul de ghiozdan în care căzuse se dădu brusc peste cap la șutul nemulțumit al Călinei. Dacă ar trebui să-l desenezi, cum ar arăta?

Eu cred că ar arăta cam aşa:

Îmbufnarea trecu însă repede și mama, tata şi Călina îşi mâncară micul dejun. Tata o duse pe Călina la şcoală cu maşina şi o lăsă la poartă. Ursuleţul panda rămase pitit în buzunarul rucsacului la prima oră şi aproape aţipi. Dar îl trezi clopoţelul care anunţa pauza şi apoi zgomotul din clasă. Se auzeau bufnituri, vâjâiau obiecte şi, o dată sau de două ori, ursuleţul ameți ca în cel mai rapid carusel când ghiozdanul făcu câte un cerc rapid în jurul Călinei (aşa bănuia cel puţin ursuleţul). Din zgomotul amestecat de voci, panda auzi cum se desprindea un cântecel ritmat:

„Călina, măslina,
se plimbă cu maşina!”

Imediat se făcu însă linişte, fiindcă începea ora a doua. Ursuleţul era un pic îngrijorat, aşa că scoase capul din buzunarul ghiozdanului aşezat în bancă şi se trezi că o picătură caldă îi udă toată urechea dreaptă. Dacă l-ai desena, cum crezi că ar arăta?

Eu cred că ar arăta cam aşa:

Către sfârşitul orei, doamna o întrebă pe Călina ceva (ursuleţul nu înţelegea întrebările oamenilor mari) şi Călina se ridică în picioare şi tăcu mâlc. Din alte bănci se auziră râsete înfundate. Noroc că sună clopoţelul. Călina se aşeză la loc. Ursuleţul prinsese curaj, aşa că-şi iţi capul din bancă, să vadă ce fac copiii în pauză. De jur împrejurul băncii Călinei se adunaseră mai mulţi copii cu gurile hlizite până la urechi şi cântau:

Călina, măslina,
Călina, măslina…

Cum crezi că arătau copiii?

Eu cred că arătau cam aşa:

Ursuleţul începuse să-nţeleagă. După-amiază, când ajunseră acasă, în timp ce Călina ţipa din răsputeri că nu vrea să-şi facă lecţiile, panda cel mic se dădu jos din buzunarul rucsacului pe nevăzute şi se ascunse printre jucării. Seara le povesti tuturor cum fusese la Călina la şcoală.
„Dacă am putea să-i facem să nu mai râdă de ea, Călina n-ar mai fi aşa de supărată.” – zise clovnul peticit de pe ultimul raft. „E foarte rău când râd alţii de tine fără să vrei.”
„Dar ce putem face?” întrebă păpuşa măzgălită pe faţă, pe care celelalte păpuşi o tratau cam urât de când nu mai era frumoasă. „Noi nu suntem decât nişte jucării! Părinţii ei trebuie să facă ceva, şi ei nici măcar nu ştiu!”
„Am o idee”, spuse cartea de poveşti, care se pricepea cel mai bine la vorbitul cu oamenii (mari şi mici).

Dimineaţă, pe noptiera Călinei stăteau, unele peste altele, toate desenele pe care le-ai făcut tu în cartea asta. Mama veni s-o trezească pe Călina şi găsi teancul de foi de desen. În loc s-o pupe pe obraz pe Călina, ca de obicei, ca s-o facă să deschidă ochii, se întoarse tiptil către uşă şi coborî în bucătărie, să-i arate şi tatei desenele. Apoi veniră împreună sus cu o tavă cu lapte cu ciocolată şi tartine pe care i le serviră Călinei în pat, ca în zilele când era bolnavă. Şi n-o trimiseră la şcoală, ci plecară cu ea de mână, fără ghiozdan. Din păcate, Călina nu luă cu ea nicio jucărie, aşa că nimeni nu ştie ce s-a întâmplat mai departe în ziua aceea. Jucăriile ştiu doar că, în săptămânile care-au urmat, Călina a plâns din ce în ce mai puțin. Şi n-a mai tras iepuraşii tare de urechi, n-a mai dat de pământ cu caseta muzicală şi nici n-a mai rupt picioarele animalelor de plastic.

şireturi

Generaţii întregi de pantofi şi sandale
îmi înfăşoară glezna şi bolta păsăr-lăţ-înaltă
cu suavităţi de referinţe culturale
Scarlett, Anna Pavlovna, roşcată fundă – desigur, până la prima baltă.

Şireturi de şiret, de panglică, de piele,
de elastic, de opinci (şi oare ce-s alea obiele?)
sabine, sandale greceşti, curele-ncrucişate –
e evident un fetiş al gleznelor încorsetate

cu talie, cu frângere, „glezne subţiri”
şi totuşi cu sprijinul unei ample înfofoliri
în aţe cu izuri medievale –
cât amor identitar pentru tălpile de piele moale!

La un moment dat, nu poţi decât să te resemnezi
că pe cortex încălţările stau lipite de butonul pentru endorfină.
Dar şireturile, legăturile, prin ce teorie le somezi
să-şi dea pe faţă originea de ou sau de găină?

beligerant et co

„-…quel est le premier verbe conjugué de la phrase?
Vraiment, monsieur, c’est vraiment.
– Qu’est-ce qui te fait dire que vraiment est un verbe?
– Ça se termine par ent!”

(Daniel Pennac, Chagrin d’école)

Eu beligerez
tu beli-gerezi (din Rom. …)
el bă-li-gerează (etimologie necunoscută, formă apărută după 24 ianuarie)
ea belle-i-gerează (din Fr. …)
noi boli-gerăm (din Sl. …)
voi bili-geraţi (din Lat…)
ei bully-gerează (din Eng…)

potenţial diabet

Ador bunătăţile imperiilor noastre importate
Îmi rimează-n creier o-ntreagă carte de bucate
Mâncate sau (două-trei) numai citite
Minunăţiile mi se par desăvârşite,
Iar când menţionează careva o umplutură
Îmi plouă brusc în gură:

Plăcinte, bureci, merdenele,
alivenci, vărzări, minciunele,
poale-n brâu, colţunaşi,
baigli, dobrogene, papanaşi,
langoşi, kurtös kalacs, măcinici,
salam de biscuiţi, savarine, covrigi,
saleuri, pufuleţi, pricomigdale
doboşuri, amandine, dulceţi de portocale,
baclavale, spumă de vişine, sarailii,
cataifuri, şerbeturi fistichii,
lapte de pasăre, şarlotă, rahat
pască, turtă dulce, corn cu caşcaval afumat,
şuberek, alviţă şi halva,
Albă ca zăpada, peltea,
vată de zahăr, zmeurată, cozonac cu mac,
Richard, Krantz, Jauffre, coupe Jacques,
brânzoaice, tăvălite, gomboţ cu prune,
profiterol, parfait de alune,
năut, castane, floricele
magiun, sugiuc, bezele,
colivă, covrigi polonezi, negrese,
clătite sau blinile coanei preotese,
ştrudele, băscuţe, batoane de susan,
casată, socată, seminţe de bostan,
cornuleţe, grisine, napolitane,
eclere, checuri, fantastic fondante bomboane,
doiniţe, cremeşuri, pandişpan,
creme de zahăr ars, grişuri cu lapte, marghiloman…

şi mă opresc, nu că tolba-ar fi goală
dar mi s-a cam aplecat – să nu dau în vreo boală.

leapşă cercetătoare cu poveşti

(la care am ajuns din blog în blog)

1. Ați citit/vi s-au citit povești sau basme în copilărie?
Poate chiar ceva românesc? Ce titluri vă amintiți sau v-au rămas dragi?

Mi s-au citit, am ascultat şi am citit cu ochişorii proprii basme de aici până-n fundul Chinei. Văd coperţi în rafturi întregi, de la coperta îmbrăcată în hârtie verde a „Zînelor din Valea Cerbului” (Nestor Urechia, dacă nu mă înşel) la cea albă cu schiţe cărămizii a poveştilor englezeşti, de la coperta galbenă a lui Apolodor, că tot l-a readus în modă Ada, până la cele negre ale celor două volume tocite grav de „Din marile legende ale lumii”, de la Micul Prinţ (căruia nu merită să-i mai descriu coperta) la Alice, de la Habarnam la Hauff, de la Grimm la poveştile chinezeşti, de la teancul albastru de 101 de nopţi până la raftul de poveşti nemuritoare de la biblioteca unde păstorea bunica. Toate mi-au rămas dragi şi abia aştept să le dau mai departe.

2. Credeți că au avut vreun rol
în dezvoltarea voastră, încă din copilărie, ca viitor adult?

Neîndoielnic, cred că basmele sunt o cărămidă esenţială.

3. Sunteți de părere că fenomenul povestitului, mai ales în mediul familial,
are o funcție importantă în educarea copilului încă de la vârste fragede?
(Mai) dezvoltă acesta anumite legături între membri
și transmite valori morale elementare pentru educarea unui copil?

Hmmm – al cititului sau al povestitului din memorie? Că povestitul cel frumos, tradiţional, „transmiterea pe cale orală” la noi cel puţin e cam pe moarte. Suportul vizual pare esenţial pentru copiii mei. Dar da, sunt convinsă că împărtăşirea poveştii leagă generaţiile între ele. Şi transmite valori – nu ştiu în ce măsură ele sunt caracterizate în primul rând de „moralitate”, adică nu cred că basmele mai condiţionează copiii pe paradigma bine răsplătit/rău pedepsit, ci transmit în principal valorile cu care le investesc părinţii.

4. Citiți/ați citi povești copiilor dumneavoastră?
Ați alege povești românești, basme din repertoriul internațional
sau cele mai noi cărți pentru copii de pe piață?

Citim în fiecare seară şi de nşpe ori pe zi. Şi alegem şi una, şi alta – deocamdată sunt oricum cam mici şi cărţuliile mici cu poze multe sunt cele mai practice.

5. O carte inainte de culcare sau un desen animat?

Un desen animat peste zi, în sufragerie. Înainte de culcare, o carte, în braţe la mama sau la tata, în cameră. Sunt ritualuri diferite, pentru mine.

6. Credeți că o poveste “din carte” stimulează mai mult imaginația unui copil
și simțul său etic elementar decât alte metode care implică povești?
*În ce măsură vi se par nepotrivite sau marcante pentru un copil
scenele de violență din basme (fie ele românești sau nu)?
Ar trebui ele „îndulcite” sau păstrate așa cum au fost create inițial?

Multe întrebări într-una. Da, cred că o poveste în care trebuie să adaugi nuanţele de culoare, drumurile, interioarele etc. stimulează mai mult imaginaţia decât desenul animat care ţi le dă pe toate mură-n gură. Nu ştiu însă în ce măsură povestea stimulează mai mult simţul etic decât o altă formă de naraţiune cu suport vizual sau auditiv. De ce-ar fi aşa?
Cât despre scenele de violenţă, încă n-am reuşit să îmi precizez poziţia. Îi citesc Mariei scena finală din trei purceluşi, cu lupul care fierbe în ceaun, fără să-i explic că lupul moare, dar şi fără să recurg la artificii narative – cred că deocamdată am suspendat decizia, ceea ce implică mai degrabă păstrarea formei standard şi opţiunea de a clarifica mai încolo cum e cu violenţa… S-ar putea să fie o laşitate, dar pe de altă parte, nu mi se pare nici oportun să expun copiii unor naraţiuni făcute exclusiv din puf. Încurcată treabă, trebuie să mai citesc.

Nicio scuză

După ani impulsivi şi ani cumpătaţi,
naivităţi, experienţe,
după toţi caii verzi realizaţi
şi niscai speranţe făcute zdrenţe,

nu mai am nicio scuză.

Le-am folosit pe toate
acordându-le pe neştiute sau cu generozitate
trenurilor întârziate
(gelieve ons te verontschuldigen…),
lucrărilor ne-la-timp-terminate
(prière d’accepter nos excuses…),
zborurilor anulate
(we apologise for the inconvenience…)
gunoaielor neridicate
(suite a un conflit social…)
frustrărilor strâmb exprimate
şi şuturilor pe nedrept încasate.

Lumea în care îmi târăsc viaţa confuză
îmi înghite seninul pe nemestecate.
Dacă-i iert strâmbătăţile toate
nu mai am, eu însămi, nicio scuză.