Trebuie să scriu mai elegant textul. Şi am nevoie mare de-un ilustrator adevărat. Dar până atunci, ca să-mi fac curaj:
Călina era supărată. Ba chiar furioasă. Era aşa de supărată că, de cum îi spunea ceva mama sau tata – să se spele, să mănânce, să-şi strângă jucăriile, o apuca plânsul. Şi striga cât o ţinea gura, bătea din picioare și nu se putea opri. Dacă ar trebui s-o desenezi, cum ar arăta?
eu cred că ar arăta cam aşa:
Într-o zi, fiindcă mama tocmai o rugase să-şi facă ordine în cameră, Călina se supără aşa de tare, că-şi aruncă toate jucăriile pe scări în jos. Aşa de tare că un bucătar de lemn își rupse piciorul, un copăcel de plastic îşi pierdu toate crengile şi unei păpuşi i se încâlci tot părul. Şi fiindcă încă era supărată, Călina măzgăli păpuşa pe faţă cu carioca. Dacă ai desena-o, cum ar arăta?
eu cred că ar arăta cam aşa:
Seara, jucările erau din nou aşezate frumos pe rafturi în camera Călinei. Călina se certă cu mama fiindcă nu voia să se culce şi apoi, într-un târziu, adormi cu ochii înlăcrimați. În liniștea din cameră se auzi un foșnet de pânză. Păpuşa cu faţa murdară şopti către celelalte jucării: „Eu nu mai pot. Mie mi-a ajuns viaţa asta! Sunt urâtă şi plină de vânătăi! Trebuie să facem ceva!”. Şi ursuleţii de pluş mormăiră aprobator. Şi iepuraşii dădură din urechi – „Are dreptate!”. Bucătarul cu piciorul pansat cu bandă adezivă bătu cu polonicul pe raft, ca şi cum ar fi făcut ordine în şedinţă. „Să facem ceva. Dar ce?”
Cel mai mic ursuleţ panda, preferatul Călinei, îndrăzni: „Cel mai rău e că nu era aşa înainte. Nu înţeleg de ce e aşa de supărată.” Un trenuleţ îi ţinu hangul: „Aşa e, şi eu îmi amintesc ce frumos ne jucam împreună. Înainte să-mi rupă roţile şi să-mi piardă locomotiva!”. Îl întrerupse cartea de povești: „Da, ce bine era când Călina se bucura de pozele mele şi abia aştepta să-i citească mama și să se uite la pozele mele! Acum sunt toată ferfeniţă!” şi izbucni într-un plâns foşnitor cu lacrimi de praf (cărţile n-au voie să plângă cu lacrimi de apă, că li se înmoaie paginile şi li se şterg rândurile).
Şi aşa, până spre dimineaţă, fiecare jucărie îşi spuse oful. Dar nici una nu știa ce-i de făcut. Cam pe când prin perdele începea să se zărească lumina zorilor, un căluț mai mare adormi cu capul în piept şi se dezechilibră. În cădere, îl împinse fără să vrea pe ursuleţul panda, care căzu de pe raft – drept în buzunarul ghiozdanului Călinei. Sunetul înfundat o trezi pe fetiță, care se așeză pe marginea patului. Glasul ei se auzi de îndată în toată casa: „Maaaa-ma! Maaaaa-ma! Azi nu merg la şcoală, nu?” „Ba sigur că da!”, îi răspunse mama, deschizând ușa. Ursuleţul panda nu fu prea încântat de acest răspuns, fiindcă buzunarul de ghiozdan în care căzuse se dădu brusc peste cap la șutul nemulțumit al Călinei. Dacă ar trebui să-l desenezi, cum ar arăta?
Eu cred că ar arăta cam aşa:
Îmbufnarea trecu însă repede și mama, tata şi Călina îşi mâncară micul dejun. Tata o duse pe Călina la şcoală cu maşina şi o lăsă la poartă. Ursuleţul panda rămase pitit în buzunarul rucsacului la prima oră şi aproape aţipi. Dar îl trezi clopoţelul care anunţa pauza şi apoi zgomotul din clasă. Se auzeau bufnituri, vâjâiau obiecte şi, o dată sau de două ori, ursuleţul ameți ca în cel mai rapid carusel când ghiozdanul făcu câte un cerc rapid în jurul Călinei (aşa bănuia cel puţin ursuleţul). Din zgomotul amestecat de voci, panda auzi cum se desprindea un cântecel ritmat:
„Călina, măslina,
se plimbă cu maşina!”
Imediat se făcu însă linişte, fiindcă începea ora a doua. Ursuleţul era un pic îngrijorat, aşa că scoase capul din buzunarul ghiozdanului aşezat în bancă şi se trezi că o picătură caldă îi udă toată urechea dreaptă. Dacă l-ai desena, cum crezi că ar arăta?
Eu cred că ar arăta cam aşa:
Către sfârşitul orei, doamna o întrebă pe Călina ceva (ursuleţul nu înţelegea întrebările oamenilor mari) şi Călina se ridică în picioare şi tăcu mâlc. Din alte bănci se auziră râsete înfundate. Noroc că sună clopoţelul. Călina se aşeză la loc. Ursuleţul prinsese curaj, aşa că-şi iţi capul din bancă, să vadă ce fac copiii în pauză. De jur împrejurul băncii Călinei se adunaseră mai mulţi copii cu gurile hlizite până la urechi şi cântau:
Călina, măslina,
Călina, măslina…
Cum crezi că arătau copiii?
Eu cred că arătau cam aşa:
Ursuleţul începuse să-nţeleagă. După-amiază, când ajunseră acasă, în timp ce Călina ţipa din răsputeri că nu vrea să-şi facă lecţiile, panda cel mic se dădu jos din buzunarul rucsacului pe nevăzute şi se ascunse printre jucării. Seara le povesti tuturor cum fusese la Călina la şcoală.
„Dacă am putea să-i facem să nu mai râdă de ea, Călina n-ar mai fi aşa de supărată.” – zise clovnul peticit de pe ultimul raft. „E foarte rău când râd alţii de tine fără să vrei.”
„Dar ce putem face?” întrebă păpuşa măzgălită pe faţă, pe care celelalte păpuşi o tratau cam urât de când nu mai era frumoasă. „Noi nu suntem decât nişte jucării! Părinţii ei trebuie să facă ceva, şi ei nici măcar nu ştiu!”
„Am o idee”, spuse cartea de poveşti, care se pricepea cel mai bine la vorbitul cu oamenii (mari şi mici).
Dimineaţă, pe noptiera Călinei stăteau, unele peste altele, toate desenele pe care le-ai făcut tu în cartea asta. Mama veni s-o trezească pe Călina şi găsi teancul de foi de desen. În loc s-o pupe pe obraz pe Călina, ca de obicei, ca s-o facă să deschidă ochii, se întoarse tiptil către uşă şi coborî în bucătărie, să-i arate şi tatei desenele. Apoi veniră împreună sus cu o tavă cu lapte cu ciocolată şi tartine pe care i le serviră Călinei în pat, ca în zilele când era bolnavă. Şi n-o trimiseră la şcoală, ci plecară cu ea de mână, fără ghiozdan. Din păcate, Călina nu luă cu ea nicio jucărie, aşa că nimeni nu ştie ce s-a întâmplat mai departe în ziua aceea. Jucăriile ştiu doar că, în săptămânile care-au urmat, Călina a plâns din ce în ce mai puțin. Şi n-a mai tras iepuraşii tare de urechi, n-a mai dat de pământ cu caseta muzicală şi nici n-a mai rupt picioarele animalelor de plastic.
Jiminy's Blog 