și totuși

Tăvălugul informațional, sufletesc, politic, profesional, educațional, thanatologic sau pe muchie, în ordine aleatorie, a preluat la un moment dat cârma cu brutalitate, nemailăsând niciun neuron liber să facă operația de a pune lucrurile în paradigme personale. Operațiile mentale au devenit exclusiv reactive, capacitatea de concentrare și de ierarhizare a imputurilor s-a redus dramatic, gândirea strategică s-a atrofiat și pe dinăuntru a apărut o ființă care reacționează ca un elf domestic ferindu-se de iminența continuă a bătăii cu bățul. Sufletele bătute cu bățul uită că le stau la dispoziție opțiuni. Frica este o formă de sărăcie mentală, închide sinapse și posibilități. Sub imperiul droburilor de sare, omul uită că există puncte în care, fie și pentru perioade limitate, e sănătos să te extragi din situațiile care-ți produc exclusiv panică și să te pui pe picioare înainte să mergi mai departe. Uită că au descoperit în multiple rânduri că o mare parte din formele de prizonierat te leagă de gard acolo unde te ții tu pe tine prizonier, în virtutea unei imagini despre tine, a unui imperativ moral, a unei convingeri, din frică sau uneori din inerție. Iar tăvălugul de rău n-are răbdare să-ți aduci aminte sau să afli. Dă mai departe pe cocoașa ta, din ce în ce mai des, din ce în ce mai hotărât, sau în orice caz percepția ta e asta – fiindcă cu cât ești mai puțin subiect, cu atât ești mai vizibil obiect (uneori, în plus de bețele altora, obiect al propriei învinovățiri că nu faci altfel, că te ferești prea mult, că n-ai priceput ce trebuie).

Problema e că e greu să te scoli din pumni. Ca să faci față adesea îți mănânci singur și resturile de energie, te anesteziezi cu și mai multe informații, te scufunzi în compulsiuni sau te pui într-un colț și aștepți să treacă – ceea ce refuz să fac, dar cumva, implicit, e acolo și partea asta. Pun mâna astăzi să pun pe hârtie câteva rânduri pentru că fie și un căpețel de ordine poate fi o piatră pe care să stau. Da, cred în continuare că trebuie să înghit puhoiul de informație ca să știu ce mă paște și că să închid robinetul e iresponsabil. Da, cred că a face lucruri, chiar și atunci când pare fără sorți de izbândă, este mai valoros și te învață mai mult decât a răbda sau a deznădăjdui. Da, știu că făcutul în mod compulsiv e doar o formă de a te iluziona că nu îți irosești timpul cel puțin pe pământ, și că probabil că ar fi inteligent să prioritizez cele care merită făcute în raport cu altele. Da, știu că există răspunderi de la care nu te poți  deshăma, și că anumite pârtii de gândire a răspunderilor cu pricina rămân tot timpul deschise, făcând cel puțin zgomot în mecanism, când nu-l acaparează cu totul.

Dar în lipsa unei imagini clare despre de unde ar putea fi apucat măcar viitorul propriu, fără a decide dacă vreau să găsesc un cot de drum de unde să pot munci la subminarea tăvălugului sau dacă vreau să îmi dau voie să fiu acest om mărunt cu treburile lui mărunte și pașnice – cu acceptarea implicită a mărunțimii și a posibilității ca pașnicul să nu mai fie multă vreme o opțiune dacă nu faci nimic să-i păstrezi coerența – fără să iau hotărâri cumva fundamentale și overdue despre cum definesc valoarea adăugată și unde trebuie ea aplicată, viața va continua să se accelereze pe această pantă imbecilă pe care ești trăit în loc să trăiești.

Ordine, deci.

despre spaimă

Cătălin nu este al meu să-l scriu. Dar dacă n-o fac eu, n-o va face nimeni. Aceasta este o colivă narativă.

 

L-am cunoscut pe Cătălin în 2002, era în pachetul de oameni și întâmplări care mi l-a adus pe bărbatu-meu. Era un tip cu doar vreo câțiva ani mai mare decât mine, dar arăta bătrân. Ochelarist, deșirat, cu coadă slinoasă și cu dinții ferfeniță, amicii lui îi spuneau drăgăstos fie „Spaimă”, fie „Baba”. El era cel care-i plimbase pe viitorul meu soț și pe prietenul lui prin tot Bucureștiul, pe 40 de grade și-, din muzeu în muzeu și din biserică în biserică, cu mantra „Let’s go to join”, căci engleza lui provenea exclusiv din chaturi și jocuri pe calculator, și-și tradusese „join” prin „a intra”.

Poveștile spun că pe Cătălin îl lăsase mama lui după divorț la bunica, ea cărându-se fie în alt oraș, fie în altă țară… nici nu știu, cred că și o scară mai departe să fi fost n-ar fi schimbat nimic. Bunica și cu Cătălin avuseseră o vreme grijă unul de altul, cât să fi ajuns cândva să-și dea bacul, dar pe urmă sărăcia înghițise totul. La vremea la care l-am cunoscut eu, Cătălin lucra slujbe mizerabil plătite și-și petrecea tot restul timpului în maghernița din cartier în care toată gașca titanistă juca counterstrike. Era foarte bun la counterstrike. Era, în general, un băiat isteț. Omul meu, tare stângist în concepții, l-a întrebat ce-i trebuie ce-l mai tare ca să-i crească calitatea vieții. Cătălin a spus că el crede că dacă și-ar drege dinții ar avea mai mare încredere când se duce la interviuri și ar fi mai puțin respingător fetelor. Așa se face că în vara aia am primit o sumă care pentru mine însămi era astronomică și instrucțiuni precise să-l duc pe Cătălin la dentista mea. Cu toată bunăvoința dentistei, băiatul a luat-o la goană în cursul celei de-a doua ședințe, susținând că sigur vrea să-l omoare.

Până în Crăciunul aceluiași an, spre surpriza tuturor, Cătălin avea o iubită. De-a unșpea, că ăsta era modelul de la bloc, frumoasă ocnă, isteață cât cuprinde, te uitai și nu pricepeai. Înflorise tot, ți-era mai mare dragul. Vara următoare am fost într-o uriașă gașcă în deltă. Cătălin în continuare cu iubita, cu care se cam ciondănea, ce-i drept, dar orișicât. Nu fusese niciodată până la un asemenea capăt de lume, îi străluceau ochii și dădea la pește non stop. Asta când nu ținea teorii. Sau în timp ce. Pe urmă noi ne-am dus într-ale noastre și s-au redus contactele cu „băncuța” din Titan, cu excepția prietenului principal. Ni s-au dat rapoarte regulate. Printre primele se zvonea că după despărțirea de ex-liceană, Cătălin s-a apucat de droguri. Neprecizat ce, de unde, cu ce bani. După vreun an, reieșea că diazepam cu nu-mai-știu-ce, că pensia bunicii, că nu mai are job. Bunica l-a dat afară, în disperare de cauză, și Cătălin s-a fâțâit o vreme din amic în amic, pentru a se aciua în cele din urmă, cu niște pături și chiloți de schimb, în cabina liftului din scara lui. Prietenii îi aduceau de mîncare, îi mai spălau lucrurile și îi cumpărau salamul ciordit din supermarket, alegând între răul mic al încurajării ciorditului și răul mare al foametei. Prietenul care ne povestea toate astea l-a dus la reabilitare, pe banii lui, dar s-a dovedit după vreo două săptămâni că fugise din clinică. Împrumuturi la băieți nasoi pentru doza crescută de ce-o fi luat el. Furat tot mai masiv ca să nu i se rupă picioarele drept consecință. 2012 – prins de poliție. Arestat preventiv, eliberat pe cauțiune, proces pe rol. La începutul lui 2013 se dă sentința – vreo șase luni de închisoare, delicte relativ minore. Cătălin hotărăște că el nu face pușcărie nicio zi, în ciuda faptului că prietenii lui (uluitor, încă existenți) strânseseră bani de bilet de avion până la orice loc din lume fără tratat de extrădare cu România. Bea antigel. Moare a treia zi, la Urgențe.

Anul trecut am fost „to join” la locul de veci închiriat în pripă de băieții de la băncuță lângă mormanul de gunoi al cimitirului Străulești. Am pus o lumânare. Cine are nevoie de literatură când așa arată colivele?

plecăciune umilă reloaded

Se pare că în ultima vreme ori citesc zarzavat, ori dau peste mine clasicele rămase pe dinafară pe vremea când oricum n-aş fi priceput mare brânză – pe vremea când spaima şi interogarea de la 1984 rămânea una mai degrabă formală, de confirmare a conformităţii. După mult întârziatul mankurt, am aflat cuvântul soma abia acum patru zile… ca şi cum trebuia să-mi pice în poală exact în momentul în care începusem să mă-ntreb mai serios despre rolul confortului în cum ne construim vieţile. Nu pot să zic că m-a dat pe spate ca roman, ba chiar narativ mi s-a părut cuţu şchiop, dar ca reductio ad absurdum, într-o epocă în care s-a tăiat fumatul, se dau reclame în buclă despre câte legume/fructe să mănânci, se face marketing pentru sutiene şi bikini pentru copiii de 8-9 ani, grăsimea e o stigmă tot mai mare… brrrr…

nu ştiu

Zilele astea mi se pare că n-am nimic de zis. Se-ntâmplă lucruri prea mari, faţă de care am senzaţia că trebuie să mă poziţionez, dar n-am instrumente, n-am suficientă informaţie şi bănuiesc toată informaţia de inacurateţi ample… Cred că pricep, pe ici, pe colo, dar sunt aşa de departe în creier, aşa de străină, parcă nu pot să contribui nici măcar un pai. Mut doar informaţie de colo-colo, cu sentimentul unei furnici în reţea, sperând că ce asociez eu le-o folosi şi altora. Cred că lucrul pe care l-am citit zilele astea cu care am rezonat fără rezerve este ăsta (în ciuda faptului că nu sunt suficient de informată în privinţa conţinutului actelor despre care se vorbeşte şi, ca atare, nu mi se pare că am dreptul la niciun cuvânt). Dar pare şi că a tăcea şi a aştepta să se aleagă apele e o laşitate, ca atare dau mai departe măcar atât. În rezumatele pe care le fac seara pentru bărbatu-meu despre ce-am citit peste zi, mormăi în continuare că, politic vorbind, nu-i alternativă, şi că mie aia-mi trebuie. El zice că e bun şi vidul la ceva, dacă se obţine, că sare întotdeauna cineva să-l umple. Şi nici nu l-a citit pe Zizek 🙂 .

 

PS – Văd că se flutură în dreapta şi-n stânga cu Zizek ca stindard pentru o chestie. Am fost, cuminte, la lansarea de carte de la Bozar din noiembrie, unde se adunase un bobor întreg să-l audă vorbind. Pe cât de mult mi s-a părut că pricep de la el pe vremuri, pe atât de perplexă m-a lăsat sofistica lui opţiune pentru „stânga” în condiţiile în care argumentele pe mine mă duceau în afara spectrului cu totul… Deci menţiunea de mai sus e făcută cu gândul la dispariţia lui „discours du maitre” şi nu la un loc pe care şi-l atribuie personajul Zizek (sau i-l atribuie alţii) în discursul public actual.

despre idiolecte şi idiotizarea limbajului comun

Lucrez într-un mediu administrativ şi traduc limbă de lemn pe pâine. Ca în bancul ăla cu „mai mult rahat şi mai puţină pâine”. Sistemul nostru de lucru care cere ca textele să treacă pe sub mai mulţi ochi fac ca totul să sune identic cu sine însuşi, fiindcă ne „formatăm” reciproc, ne aducem într-o matcă a aceluiaşi registru. Şi da, e firesc să existe un registru, şi da, uneori găseşti mult sens într-un asemenea text, dacă reuşeşti să pricepi ce înseamnă toate sintagmele bine standardizate şi opace care novicelui îi sună perfect plastifiat.

DAR… registrele astea sunt stabilite de un sentiment comun/împărtăşit (cum traduce fiecare engleza din capul lui) al adecvării unui text la mesajul pe care-l transmite. Or, încetul cu încetul, vorbirea din spaţiul public (administrativ şi altminteri) suferă tot mai tare (mi se pare, dar o mai zic şi alţii) de un sentiment autocenzurant că toate cuvintele se plasează în afara registrului în care vorbeşti. Am tradus adineauri „indiscriminately” cu „de-a valma”. N-am găsit „altă rimă” mai „administrativă”. Dar m-am trezit întrebându-mă – cred eu, cu temei – de ce propriul meu creier se jenează să scrie pe hârtie „de-a valma”? (ba chiar şi „cu temei”). De ce tot ce n-a fost importat ca termen în ultimii douăzeci de ani e învechit şi nu-şi mai are locul în scrisul modern, de ce dacă-l foloseşti pe „îndeosebi”, pe „neîndoielnic” sau pe „nesăbuit” suni „livresc”? De ce o să fie complicat să le explic copiilor mei în română conceptul de „a scoate la mezat” (deşi în flamandă există) din pricină că nu s-au actualizat cuvintele, iar pe alea vechi, din motive necunoscute, ne simţim constrânşi să nu le folosim (pardon, utilizăm)? De ce îi învăţăm pe străinii vorbitori de limbă română numai pronumele demonstrative lungi, ca şi cum numai ele sunt limba adevărată, aşa încât bieţii oameni se uită lung la partenerii lor de conversaţie care vorbesc limba care se vorbeşte? De ce a devenit româna o limbă infernal de jenată de propriile ei vocabule atunci când ele pot apărea în contexte obscene, şi ca atare în orice instrucţiune trebuie să „introduci” un şurub… şi devine complicat în ce, că e grav şi dacă scrii gaură, dar şi dacă scrii orificiu…? Şi să nici nu încep cu obsesia cacofoniei… Cum de am permis de comun acord această sărăcire a vocabularului (mă scuzaţi, pauperizare) şi în numele cărui scop? 

Îmi mai zice câte o amică, ocazional, că vorbesc cu cuvinte frumoase. O fi o chestie de idiolect moştenit din familie. Dar în opinia mea/după capul meu –  vorbesc pur şi simplu cu cuvintele limbii mele, „de-a valma”. Oare de ce atâtea dintre ele sunt puse la colţ?

musings on thought systems

I am (almost) full of admiration for people who can take a very clearly definite position in the world. In connection to… well, pretty much everything social. It seems that they have to be either very, very intelligent (as in, they have thought of everything that plays a part in every single equation of their world model and made up their minds) or else, and I’m trying really hard not to make this sound mean, but… quite misguided.
While trying to decide how I feel (think) about all sorts of social topics, I have come accross the same type of mind-numbing complexity.
For instance, on one side of the possible ideological field, it seems very well-intended to want to change skewed relations in society in order to give people who are being treated unfairly a better chance to realise their potential – yet that means that a) the efforts of the people who have managed to overcome the income crookedness/glass ceiling/education gap/ (fill in any of tens of topics divided along this line) become irrelevant the minute the rules change; b) that the stimulus (for people on both sides of the normal distribution) to make any effort gets seriously reduced – and people are nothing if not lazy; c) that, eventually, excellence levels out. It’s hardly worth illustrating this point with politics, therefore I’ll depict this puzzlement of mine within other topics of potential interest. I read this post the other day which, to me (and I apologise for the need for labels), falls under `feminism`. And I felt, for one part, as if I was ready to stand on a barricade for the right to behave like a girl, to accept one’s emotions and live one’s – socially successful – life within the framework of one’s own gender (and nevermind, for the purpose of this discussion, how much of that is social anyway). Yes, it felt unfair and crooked that you’d have to `man up` about everything („stel je niet aan”, „nu-ţi pişa ochii”) instead of being allowed to be in tune with yourself. Yet, for another part, it seemed as if, if that rule changed, then half of how I, personally, and many women with me, define themselves would become worthless. The ability to play `as men` and to perform within the crooked framework – it would be irrelevant as soon as everything got redefined to make the playing field level. As for what it would all look like as soon as we structurally embraced emotionality, I dare not formulate any thoughts on that matter…
Another example: University entrance exams – in my generation, they were still the rule. Luckily, Romania still being a postcommunist country, the divide between extreme incomes had not yet systematically become so large that some would always be able to get preparation for a superior education and some never (although I am sure there will always have been people in whose horizon of expectation school didn’t play a part to begin with). It was, quite often, a matter of working hard (or at least, so it felt). People whose parents earned little worked extra hard, without private lessons, to pass this entrance exam. And there were fewer places. Today, everyone is welcome, on the basis of their highschool exams (SAT-like) and a tuition fee. Democratisation, in a way, although there are much fewer scholarship places and much more tax places – more students in general (because more people should be schooled), but also more students that can afford it without particularly having to make a dramatic effort. And yes, although the system of the small elite may be unfair, it seems unfair to one who couldn’t afford many things, but went to university in a time when it was a bitter struggle to get in, that their diploma is worth much less, through sheer inflation.

This is not, by the way, a post about rather sympathising with right (see, I said it, it seems impossible to get out of the left-right paradigm, however much you try). On the other end of the ideological paradigm, it makes perfect sense to me to assume that people will be more motivated to produce and make an effort when they embrace their self-centeredness – therefore a liberal economic and social system based on people’s self-driven `pursuit of happiness` sounds correct to me. But then, again, there have to be some rules so that one’s freedom shouldn’t impede on someone else’s freedom. And that’s where I start seeing flaws on this side as well: a) it is difficult to make sure that the freedom of people with more resources doesn’t become more important than the freedom of those with few resources – because man is nothing if not corruptible, especially when distribution of wealth becomes very skewed; b) this sort of system, without in-built (and therefore, unfortunately, state-built) holdbacks, will always choose money over quality of life – on a societal level: there is always the question of how economic motivation stops being the motivation of gaining a certain quality of life – because, well, in the process of attaining it, you relinquish the momentary quality of life (you hardly see your kids, due to the long hours you have to put in to pay for the dream-house that you hardly live in) and after a certain ceiling of wealth, the accumulation no longer simply sustains the very high standard of life, but becomes self-driven – because man is nothing if not greedy, as well; c) not everything is as profitable and therefore the market system reduces potentialities because not enough people are interested in them, although the input of different points of view/cultural products/niches may be very fertile for the evolution of the mainstream – it’s as if you chose (oh wait, that has already happened!) sweet corn as the corn that everybody likes and stopped producing regular corn other than for livestock, thereby losing large portions of food culture relying on a taste that isn’t there anymore, sweetening `general preference` in a way that subsequently requires the sweetening of all sorts of other varieties of food and – oh, surprise! falling into the pit of a structural body weight problem; d) not all external effects can be quantified, therefore the market system overuses resources… and, of course, one can go on for a long time. (I know, by this point it really is purely political 🙂 ) .
Coming back to where I started: I can very well imagine society as an organism that needs persuasions the way our body needs hormones. THe moetaphor is, to spell it out, that a group of people of one persuasion is an organ secreting a cetain type of hormone and, on the big scale of things, hormones keep each other in balance – right-wing governments follow left-wing governments, some push one way, some the other, public opinion on… say, body image gets formed at the intersection of beauty industry-generated models and people militating to step away from photoshop representation of bodies and so on. It seems fair enough, if that’s how you represent the whole thing in your mind, to strategically pick a place to stand in one organ or another because you feel it needs reinforcement. But there are so many unquestioned, well-rooted beliefs in our heads that it seems to me almost impossible to make a well-informed choice on this matter – and sometimes on any matter. And then I wonder (especially at times when the level of alert in the world reached boiling point) – does any single neuron of this organism-thingy know, at any given time, how it ought to work? Is there anyone with a firm position about everything which is actually based on something?