liniste. asa de congruent cu propria licitatie. asa de pretutindeni si nicaieri. asa de imponderabil, sau cel putin lipsit de gravitat(i)e. asa de ancorat. asa de in cadere libera. asa de banal, asa de plin de noima. asa de liber, asa de apartinand. asa de oerkrachtig, asa de vulnerabil cat un pui de gaina. asa de intreg, asa de difuz, asa de recunoscator si de re-cunoscut. asa de neasemuit de viu. asa de… vineri.
introspecţie
despre hrănitul g(ă)urilor
Mai deunăzi, posta cineva morala cu cei doi lupi dinlăuntrul omului, cel de bine şi cel de rău, care se luptă întruna. Care câştigă? Cel pe care-l hrăneşti, zicea pilda.
Ceea ce se îmbina perfect în ordinea pe care mă străduiam s-o pun, cu o săptămână înainte, ţinându-i spiciuri (parţial bete) mamei. Nu în sensul de bine sau rău, ci în sensul capacităţii discursului de a (şi) produce (sau mări) gaura pe care îşi propune, terapeutic, s-o închidă. (Aşa cum au existat puhoaiele de cazuri de false traume „descoperite” prin terapie.) Nu zic că, dacă ai nevoie să vorbeşti despre ceva, asta nu înseamnă că cevaul/gaura chiar există. El/ea poate să nu existe în spaţiul discursului comun, ceea ce te obligă, ca martor al cevaului altuia de care eşti conştient, la o oareşcare discreţie („Dacă nu spui, nu există”). Dar pentru posesorul cevaului, el există. Ceea ce spun e că, aprofundând cevaul, mai ales atunci când el e organic şi nedefinit, există riscul hrănirii lui cu mana falsei obiectivităţi. Cu raţionalizări şi procente. Cu cine ce a făcut, cui şi cu ce i-a greşit. Cu lucrurile anorganice care au produs poate ruptura organică, dar care, toate, în universul anorganic, au contrabalansări şi raţiuni perfect inteligibile, care le neutralizează. Numai că găurile organice se hrănesc cu nemulţumiri necompensate, cu sentimente neraţionalizate, cu jeg. Şi e aşa de uşor să aduni jeg – ba chiar şi să transformi lucrurile cele mai frumoase în jeg. Asta e conversia cea mai facilă. Şi, ca atare, cel mai facil e să găseşti material ca să întreţii găurile.
Nu zic, pe de altă parte, nici că poţi să le închizi. Nici prin discurs terapeutic (deşi uneori funcţionează, dar din experienţa mea, numai pe perioade limitate), nici prin ignorare programatică (care mută doar atenţia către o porţiune a realităţii lipsită momentan de găuri). Nu te scoate nimic, niciodată din dilema de a stabili unde e graniţa între „găurile astea sunt neesenţiale/cârpibile” şi „m-au cotropit moliile, îmi trebuie să schimb realitatea cu totul”. Însă am impresia că, în definirea graniţei, depinde foarte tare dacă hrăneşti părţile de plin sau cele de gaură.
despre a fi în drum
Trebuie să detaliez chestia aia cu dreptul de a exista. Că nu e aberantă, dar trebuie gândită mai în detaliu. Contextul este:
Tu mergi pe stradă. Pe „curs de coliziune” cu tine vine un om. Definiţia ta despre tine este că eşti civilizat şi te dai la o parte, făcând asta, invariabil, primul. În spatele acelui om mai vine unul. Şi încă unul. Şi tu te dai tot timpul la o parte din drumurile lor grăbite, ca libertatea ta să nu limiteze libertăţile lor, că vorba ceea, şi tu te enervezi când îţi stă cineva în drum. Dar în procesul de a te da tot timpul la o parte, unde mama naibii este spaţiul în care ai dreptul să fii tu, care e traiectoria ta legitimă, pe care trebuie s-o respecte ceilalţi ca să nu-ţi îngrădească libertatea?
Altfel zis, ieşind din metaforă, unde se termină definiţia ta de persoană care „ţine cont” (traducere literală din limba-ailaltă) şi unde începe dreptul tău de a exista şi mai ales de a simţi lucruri în mod neasaltat de contextualizarea constantă în care sentimentele celorlalţi reprezintă factori care determină, basically, ce ai voie să simţi tu? În ce măsură negocierile trebuie făcute pe faţă, ca la sindicat-patronate – eventual plasându-te mai radical decât poziţia ta reală ca să obţii un compromis mai apropiat de ea – sau, aşa cum o practic de vreme nesfârşită, întâi pe dinăuntru pentru a fi ţinut cont de poziţia neexprimată, dar plauzibilă, a ăluilalt şi apoi pe dinafară, într-o abandonare din principiu a propriului drept de a te poziţiona acolo unde te afli de fapt?
Problemele de principiu sunt mai multe. Una e definiţia proprie de om care se dă din drum, de evitator de conflict. Poţi la fel de bine să joci chicken şi să speri că se va da din drum celălalt în ultima secundă. Fiindcă de fapt, optimul tău în această situaţie este un parcurs în care tu te dai din drum o dată, apoi altul se dă din drum o dată şi, în alternarea asta, ajungi să poţi merge înainte fără să te frustrezi definitiv. Poţi, de asemenea, să-ţi asumi ciocnirea, fiindcă nu e un capăt de lume dacă din timp în timp intri în conflict. Nu e un optim, dar îţi poate asigura, o vreme, un pic de cale liberă. Problema e că, dacă optezi pentru una din celelalte strategii ca să-ţi poţi urma drumul, trebuie să dai din mână ceva din definiţia ta despre tine, schimbând deci o îngrădire cu alta. În ambele cazuri, joci după regulile impuse de faptul că celălalt nu e dispus să se dea din drumul tău. Că definiţia lui despre sine e alta.
Altă problemă e aceea că optimul tău funcţionează de fapt numai într-o lume în care el e şi optimul altora/celuilalt. În care împărtăşeşti definiţii comune despre cum se gestionează conflictul sau potenţialitatea lui (ceea ce, sigur, în mare măsură e adevărat şi în lumea de zi cu zi, pentru chestiile banale). Iluzia care poate dărâma diversele eşafodaje pe care le construieşti este aceea că totul ar fi extrem de simplu dacă frecuşurile rutiniere ar fi lubrifiate de o definiţie comună a optimului. Iluzie care… enfin, creează bule de bucurie a întâlnirii cu asemănătorul. Ştiu, sunt foarte teoretică…
Revin după sedimentare.
adrenalina lipsei
Câteodată depăşeşti fără să vrei cantitatea de cafea recomandabilă – fiindcă eşti încă chior de oboseală şi ai treabă care nu poate aştepta, sau fiindcă e bună, sau fiindcă eşti aşa de somnoros încât îţi torni automat încă o cană înainte ca cele două dinainte să-şi fi făcut efectul. Şi te trezeşti (îhî!) cu inima în gât, cu surogatul de adrenalină panicând în locul creierului tău, cu un gâfâit surd şi animal care, preţ de câteva minute, pune stăpânire pe tot ce e rezonabil şi rutinier şi confortabil. Recognoscibil, nu? (mă rog, beutorii exclusiv de ceai verde s-ar putea să se uite la mine cu ochii uşor goi şi să se-ntrebe despre ce vorbesc). Însă nu-i o metaforă de data asta. De la o vreme, fie asociat, fie cu totul independent de cafeaua de peste limita de toleranţă, pseudoatacul de panică preia câte un minuţel controlul. WTF fac eu aici? Waar ben ik mee bezig? Şi dacă nu-i rost de găsit niciun fel de magie de niciun fel (asta cu magia personală vine dintr-un articol de blog aşa de american-motivaţional că nu merită citat)? Dacă cumva asta e tot, o sumă de preocupări mediocre, lipsite de orice strălucire deosebită şi de orice pasiune, în care în loc să habar n-ai încotro te îndrepţi şi să faci pe tine de frică, ştii cu precizie că totul e gata determinat şi asta e şi mai deprimant decât neştiutul. Cum o cheamă pe bătaia asta de inimă? midlife crisis? păi… deja?
despre timiditate (diary entry)
Boală grea. Atunci când n-ai deschis gura să nu deranjezi pe cineva şi te-ai trezit că ai aşteptat o lună degeaba ceva ce nu avea să aibă loc fiindcă era de la sine înţeles că trebuie să deschizi gura, doar nu contezi pe „due process”. Atunci când te întorci acasă cu convingerea că te-ai purtat complet asocial la o întâlnire cu oameni noi, fiindcă senzaţia că ei au ce să-şi spună unii altora sau că te bagi ca mărarul în ciorbă te-a împiedicat să le arăţi că-ţi sunt simpatici. Atunci când aştepţi o bucată mult prea lungă să înceapă altcineva să danseze la una din prea puţinele ocazii de a dansa, deşi ştii că trebuie să pleci devreme. Atunci când copilul studiază îndelung copiii necunoscuţi care se joacă, neîndrăznind să se amestece în jocul lor, de care are chef. Deşi pe mine însămi mă pot lua sistematic de urechi şi mă pot obliga să mă port invers decât tentaţia viscerală, să mă arunc în mulţime, inerţia e acolo. Şi o văd în fie-mea – răsfrântă. O să-i treacă, zic.
Protejat: baobabul
about nostalgia
Once upon a time, in the nineties, on a St Patrick’s evening, I listened to a band full of the most amazing lust for life play Irish music in one of the stiff and serious music halls of Bucharest. Somewhere towards the end one of the girls sang this song, with a divine voice and in an accent in which the stanzas made no sense to me whatsoever, but I could just about make out the chorus properly enough to melt into tears. I looked for the song for years after that, forgetting to ask Matthew Sweeney during his creative writing seminar what it was called (not that I could reproduce enough of it, with melody, for someone else to recognize it, but it would have been worth a shot). I found it last year, when I decided to transcribe what I remembered of the chorus word for word in the google bar (Hail, Google!). I’ve listened to it a few times since then. It’s still beautiful to me. Maybe also because I remember now my student self from when I listened to it, who was moved by nostalgia for a time of purity and grace and community togetherness before that… and that’s where the harsh sound of the needle scratching the LP breaks my construction, like in kids’ TV-series.
It’s not then. It’s never been then. I know everybody says this all the time, and yet, even when you understood it, it is difficult to feel it, because it’s so damn easy to make `then` feel absolutely perfect, to purify it of everything that was not idyllic, or, just the opposite, to fill it with all sorts of anger that are actually not about then, but are much easier buried there. `So we did, so we did and so did he and so did I/ And the more I think about it, the nearer I’m to cry…` And it’s so easy to melt down in this invented collective memory which my generation puts in PPS-es with all the lost products of the communist age that we grew up with. Because `then…`
It’s not then. It’s now. It’s now that my daughters splashing each other in the tub laugh so beautifully that the back of my throat aches with suppressed tear-bliss. It’s now that I feel the ocean of fear for whatever world there will be ahead for them. It’s now that I’m grateful, furious, amazed and drained at the same time. It is the now that is loaded to the brim with ideology, politics, communication, life, work, meaning. I’m nostalgic, as I write, about every bit of now that I wasted thinking about how differently serene things have been before. Instead of looking for my serene point from which I can absorb and deal with today. It’s now.
Gaura ca temă recurentă
Zicea băiatul ăla cândva
Că gaura din steag se va umple cu sens,
Că scopul va deveni palpabil, ca pe pahar vizibilul condens,
Că gaura e mai mult decât ea.
Ziceau şi la cunoştinţe despre natură că puloverul cel mai gros
Nu-ţi ţine cald cu lâna, ci cu ochiurile rotunjite pe andrea
Că pledul de aer din spaţiile circumscrise e… aşa
…un fel de termopan avant-la-lettre miţos.
Să zicem, prin urmare, că şi gaura asta din stomac
Între când, carevasăzică, totul urmează şi totul a fost
Are, probabil, un rost,
O pupăză sau măcar un colac.
de ciocolată şi meringue cu lămâie
Am fost în weekend la Maastricht. Şi e drept că mi s-a mai întâmplat ca stările de bine concret şi culorile de toamnă să se traducă în senzaţii gustative (nefericită condiţionare atunci când funcţionează pe dos), dar oraşul ăla, în care am hotărât acum că, într-o zi, dacă lucrurile stau altfel, ne-am putea muta fără nicio îndoială, oraşul ăla în care trebuie musai s-o plimb pe mama, oraşul ăla care se află de fapt într-un buzunar mental foarte asemănător cu cel al oraşului în care locuim cu mult drag, dar parcă totuşi cu alt tip de dantelă, oraşul ăla care are întotdeauna o mângâiere pentru sufletul omului (probabil al omului care-şi găseşte acolo vreo rădăcină), ei bine, oraşul ăla, toamna, pe soare de miere şi pe frunze de culori dintr-alea în care aş vrea să-mi crească părul de la mama lui, maastrichtul e de ciocolată cu caramel cu bezea cu coajă de lămâie şi cu piure de castane. Iarăşi am imagini diabetice. Da uite, na, fără dulciuri, ăsta e un gust coloristic de luni:
Ştiu bine că sunt şi oraşe mai romantico-brizbrizuite decât ăsta. Ştiu că-i produsul unui hibrid de culturi care explică, pe rând, fiecare colţişor. Ştiu că mă interesează fiindcă e, ca şi oraşul meu de azi, provincie şi capitală în acelaşi timp, nu foarte mare, dar universitar, burghez şi boem totodată – resorturile sunt previzibile. Mă descurc în el cu ochii închişi după vreo şapte-opt vizite. Dar visez să stau acolo de-adevăratelea, să-mi crească în mitologia personală pietricică cu pietricică, poveştile mele să fie din oraş şi poveştile oraşului să facă parte din mine… Şi asta tocmai când aş fi zis că-s pe punctul să prind rădăcini de tot şi să nu mă mai mut. Nu că ar trebui neapărat să faci ceva cu toate îndrăgostirile 🙂 …
somewhere in there
In keeping with how eclectically I usually write this blog, this has nothing to do with books (or politics), language (or children) or basically anything I have been thinking about lately. And yet it is a recurrent thought that kept gaining flesh… and yet it is, like all of the above, (also) about identity.
The way we conceive ourselves – and it’s very difficult to figure out if this is characteristic of women and men at the same time or even of most women – seems to be this archetype of who we would like to be/used to be in photos/intend to be at a certain time. It seems to me that, at any point in one’s life, there are things that a person is, and yet thinks (or merely hopes) they’re not.
`I look all right these days, if only there wasn’t for those pimples` – followed by a mental photoshop brushing away temporary things that are not essential to who you want to be.
`I’m actually not someone who wears glasses. It’s just because I can’t stand my contacts lately and I don’t dare attempt surgery and… oh yeah, because I have bad eyes` – photoshop to your face 4 years ago when you were wearing contacts or to 9 years ago when you refused to wear the glasses on the street.
`I’d be feeling very well with myself if it weren’t for those extra pounds. I don’t recognize myself in the mirror, this is not me` – photoshop brush to 63 kilos that you may have had 10 years ago, while at that time photoshopping towards 59.
`My cheeks in this photo look like a basset hound’s, but it’s just because I was pregnant at the time, this is not how I generally look` – accompanied by silent envy towards all the gorgeous pregnancy photos of friends, who probably photoshop their own head out of those pictures as well…
`I sound like a very controlling mother, although this is really not how I am, I want to…` – photoshop towards a mental image compiled from Hollywood family movies where kids roam around free all day and yet follow the most perfect table etiquette.
`I’m really not an office clerk, I’m a writer…` after years of deskjobs in which you never wrote a line of literature. (all right, this is really not one of my thoughts, it’s more inspired from the `Bartending is just a temporary thing until I get an audition` – I admit as an identity decision that I could never live in the insecurity anything artistic as a vocation presupposes.)
`I’m sorry my house is such a mess, I’ve only just gotten home…` – whereas it would look just the same at any moment someone visits without calling beforehand, because the way the house it’s supposed/designed/imagined to look only lasts while the cleaning lady has just left the living room and is sweeping upstairs, only to be completely lost for another week by the time she goes out the door.
The thought came back to me again yesterday, in Polish class, when a colleague describing me said `she has curly hair` – and although I had taken the mysterious change that electrified my hair a few months ago for a temporary, `not-me` phenomenon which will pass, after which I will `be me` again, it dawned on me. Every single day I will be things that I want to photoshop away and things that are esentially the way I want them to be. Things I know and I don’t know about myself. Outside and in. There are `ways I am` that I will have to fight my whole life because they will not simply allow themselves to be changed radically, but will allow a daily `straightening`. The things by which I define myself are not pick-and-choose, although, for the sake of minimal confidence, they are the ones one rather concentrates upon. I don’t think there is peace to be had with all these things I don’t like about myself (temporary or not). But the layers I try to strip away in order to get to `really me` are, sometimes, to be accepted as inevitable, and sometimes, as demons that can be louder or quieter roommates on my asteroid, but the `baobab plucking` or `volcano cleaning` keeps me on my toes and makes me aware of my shortcomings towards others.
Jiminy's Blog 