nu ştiu

Zilele astea mi se pare că n-am nimic de zis. Se-ntâmplă lucruri prea mari, faţă de care am senzaţia că trebuie să mă poziţionez, dar n-am instrumente, n-am suficientă informaţie şi bănuiesc toată informaţia de inacurateţi ample… Cred că pricep, pe ici, pe colo, dar sunt aşa de departe în creier, aşa de străină, parcă nu pot să contribui nici măcar un pai. Mut doar informaţie de colo-colo, cu sentimentul unei furnici în reţea, sperând că ce asociez eu le-o folosi şi altora. Cred că lucrul pe care l-am citit zilele astea cu care am rezonat fără rezerve este ăsta (în ciuda faptului că nu sunt suficient de informată în privinţa conţinutului actelor despre care se vorbeşte şi, ca atare, nu mi se pare că am dreptul la niciun cuvânt). Dar pare şi că a tăcea şi a aştepta să se aleagă apele e o laşitate, ca atare dau mai departe măcar atât. În rezumatele pe care le fac seara pentru bărbatu-meu despre ce-am citit peste zi, mormăi în continuare că, politic vorbind, nu-i alternativă, şi că mie aia-mi trebuie. El zice că e bun şi vidul la ceva, dacă se obţine, că sare întotdeauna cineva să-l umple. Şi nici nu l-a citit pe Zizek 🙂 .


PS – Văd că se flutură în dreapta şi-n stânga cu Zizek ca stindard pentru o chestie. Am fost, cuminte, la lansarea de carte de la Bozar din noiembrie, unde se adunase un bobor întreg să-l audă vorbind. Pe cât de mult mi s-a părut că pricep de la el pe vremuri, pe atât de perplexă m-a lăsat sofistica lui opţiune pentru „stânga” în condiţiile în care argumentele pe mine mă duceau în afara spectrului cu totul… Deci menţiunea de mai sus e făcută cu gândul la dispariţia lui „discours du maitre” şi nu la un loc pe care şi-l atribuie personajul Zizek (sau i-l atribuie alţii) în discursul public actual.

about nostalgia

Once upon a time, in the nineties, on a St Patrick’s evening, I listened to a band full of the most amazing lust for life play Irish music in one of the stiff and serious music halls of Bucharest. Somewhere towards the end one of the girls sang this song, with a divine voice and in an accent in which the stanzas made no sense to me whatsoever, but I could just about make out the chorus properly enough to melt into tears. I looked for the song for years after that, forgetting to ask Matthew Sweeney during his creative writing seminar what it was called (not that I could reproduce enough of it, with melody, for someone else to recognize it, but it would have been worth a shot). I found it last year, when I decided to transcribe what I remembered of the chorus word for word in the google bar (Hail, Google!). I’ve listened to it a few times since then. It’s still beautiful to me. Maybe also because I remember now my student self from when I listened to it, who was moved by nostalgia for a time of purity and grace and community togetherness before that… and that’s where the harsh sound of the needle scratching the LP breaks my construction, like in kids’ TV-series.

It’s not then. It’s never been then. I know everybody says this all the time, and yet, even when you understood it, it is difficult to feel it, because it’s so damn easy to make `then` feel absolutely perfect, to purify it of everything that was not idyllic, or, just the opposite, to fill it with all sorts of anger that are actually not about then, but are much easier buried there. `So we did, so we did and so did he and so did I/ And the more I think about it, the nearer I’m to cry…` And it’s so easy to melt down in this invented collective memory which my generation puts in PPS-es with all the lost products of the communist age that we grew up with. Because `then…`

It’s not then. It’s now. It’s now that my daughters splashing each other in the tub laugh so beautifully that the back of my throat aches with suppressed tear-bliss. It’s now that I feel the ocean of fear for whatever world there will be ahead for them. It’s now that I’m grateful, furious, amazed and drained at the same time. It is the now that is loaded to the brim with ideology, politics, communication, life, work, meaning. I’m nostalgic, as I write, about every bit of now that I wasted thinking about how differently serene things have been before. Instead of looking for my serene point from which I can absorb and deal with today. It’s now.

sorcova, vesela, veselă s-o crezi mata…

Ba veselă, bătu-o-ar nevoia, vacanța asta ploioasă și cu zile întregi de stat degeaba (mă rog, fâțâit de colo-colo) e o binecuvântare. Și regula că pauza de calculator în vacanță e sfântă merită conservată. De aia am trecut pe-aici numai să zic:

Leru-i ler și un covrig

Să nu tremurați de frig,

Velerim și un vin fiert

Să nu fie-un „an incert”,

Zorior și o sarma

Vă rămâie punga grea,

Flori dalbe și turtă dulce

Tot necazul să se culce

Și-aș mai sorcovi așa

Dar mi-i că v-oți sătura…

Așa că mă-ntorc la programul sărbătoresc-artistic constând în curățatul după oamenii care ne vopsesc ultimele camere (ceea ce nu vă dorim și dvs). Pe anul viitor și o căruță de drag ălora care se simt cu musca pe căciulă că li se scrie în mod special lor 🙂 .

fac grevă împotriva grevei!

Ori de câte ori merg lucrurile binişor şi lumea arată mai sărbătoreşte şi dă să mi se facă pace, Belgia mai dă cu o grevă în om… grevă generală pasămite, a întregului sector public, atunci când nu mai ai zile de concediu sau ore acumulate pe care să ţi le iei ca să şezi în banca ta acasă. Deci mă voi îngrămădi cu ceilalţi amărâţi posesori de maşini şi obişnuiţi cu disfuncţionalitatea tuturor iluziilor de dialog – pe autostradă. De preferinţă sculându-mă înainte de şase, ca să şi ajung cândva. AAAARRRGHHHHHH!

musings on thought systems

I am (almost) full of admiration for people who can take a very clearly definite position in the world. In connection to… well, pretty much everything social. It seems that they have to be either very, very intelligent (as in, they have thought of everything that plays a part in every single equation of their world model and made up their minds) or else, and I’m trying really hard not to make this sound mean, but… quite misguided.
While trying to decide how I feel (think) about all sorts of social topics, I have come accross the same type of mind-numbing complexity.
For instance, on one side of the possible ideological field, it seems very well-intended to want to change skewed relations in society in order to give people who are being treated unfairly a better chance to realise their potential – yet that means that a) the efforts of the people who have managed to overcome the income crookedness/glass ceiling/education gap/ (fill in any of tens of topics divided along this line) become irrelevant the minute the rules change; b) that the stimulus (for people on both sides of the normal distribution) to make any effort gets seriously reduced – and people are nothing if not lazy; c) that, eventually, excellence levels out. It’s hardly worth illustrating this point with politics, therefore I’ll depict this puzzlement of mine within other topics of potential interest. I read this post the other day which, to me (and I apologise for the need for labels), falls under `feminism`. And I felt, for one part, as if I was ready to stand on a barricade for the right to behave like a girl, to accept one’s emotions and live one’s – socially successful – life within the framework of one’s own gender (and nevermind, for the purpose of this discussion, how much of that is social anyway). Yes, it felt unfair and crooked that you’d have to `man up` about everything („stel je niet aan”, „nu-ţi pişa ochii”) instead of being allowed to be in tune with yourself. Yet, for another part, it seemed as if, if that rule changed, then half of how I, personally, and many women with me, define themselves would become worthless. The ability to play `as men` and to perform within the crooked framework – it would be irrelevant as soon as everything got redefined to make the playing field level. As for what it would all look like as soon as we structurally embraced emotionality, I dare not formulate any thoughts on that matter…
Another example: University entrance exams – in my generation, they were still the rule. Luckily, Romania still being a postcommunist country, the divide between extreme incomes had not yet systematically become so large that some would always be able to get preparation for a superior education and some never (although I am sure there will always have been people in whose horizon of expectation school didn’t play a part to begin with). It was, quite often, a matter of working hard (or at least, so it felt). People whose parents earned little worked extra hard, without private lessons, to pass this entrance exam. And there were fewer places. Today, everyone is welcome, on the basis of their highschool exams (SAT-like) and a tuition fee. Democratisation, in a way, although there are much fewer scholarship places and much more tax places – more students in general (because more people should be schooled), but also more students that can afford it without particularly having to make a dramatic effort. And yes, although the system of the small elite may be unfair, it seems unfair to one who couldn’t afford many things, but went to university in a time when it was a bitter struggle to get in, that their diploma is worth much less, through sheer inflation.

This is not, by the way, a post about rather sympathising with right (see, I said it, it seems impossible to get out of the left-right paradigm, however much you try). On the other end of the ideological paradigm, it makes perfect sense to me to assume that people will be more motivated to produce and make an effort when they embrace their self-centeredness – therefore a liberal economic and social system based on people’s self-driven `pursuit of happiness` sounds correct to me. But then, again, there have to be some rules so that one’s freedom shouldn’t impede on someone else’s freedom. And that’s where I start seeing flaws on this side as well: a) it is difficult to make sure that the freedom of people with more resources doesn’t become more important than the freedom of those with few resources – because man is nothing if not corruptible, especially when distribution of wealth becomes very skewed; b) this sort of system, without in-built (and therefore, unfortunately, state-built) holdbacks, will always choose money over quality of life – on a societal level: there is always the question of how economic motivation stops being the motivation of gaining a certain quality of life – because, well, in the process of attaining it, you relinquish the momentary quality of life (you hardly see your kids, due to the long hours you have to put in to pay for the dream-house that you hardly live in) and after a certain ceiling of wealth, the accumulation no longer simply sustains the very high standard of life, but becomes self-driven – because man is nothing if not greedy, as well; c) not everything is as profitable and therefore the market system reduces potentialities because not enough people are interested in them, although the input of different points of view/cultural products/niches may be very fertile for the evolution of the mainstream – it’s as if you chose (oh wait, that has already happened!) sweet corn as the corn that everybody likes and stopped producing regular corn other than for livestock, thereby losing large portions of food culture relying on a taste that isn’t there anymore, sweetening `general preference` in a way that subsequently requires the sweetening of all sorts of other varieties of food and – oh, surprise! falling into the pit of a structural body weight problem; d) not all external effects can be quantified, therefore the market system overuses resources… and, of course, one can go on for a long time. (I know, by this point it really is purely political 🙂 ) .
Coming back to where I started: I can very well imagine society as an organism that needs persuasions the way our body needs hormones. THe moetaphor is, to spell it out, that a group of people of one persuasion is an organ secreting a cetain type of hormone and, on the big scale of things, hormones keep each other in balance – right-wing governments follow left-wing governments, some push one way, some the other, public opinion on… say, body image gets formed at the intersection of beauty industry-generated models and people militating to step away from photoshop representation of bodies and so on. It seems fair enough, if that’s how you represent the whole thing in your mind, to strategically pick a place to stand in one organ or another because you feel it needs reinforcement. But there are so many unquestioned, well-rooted beliefs in our heads that it seems to me almost impossible to make a well-informed choice on this matter – and sometimes on any matter. And then I wonder (especially at times when the level of alert in the world reached boiling point) – does any single neuron of this organism-thingy know, at any given time, how it ought to work? Is there anyone with a firm position about everything which is actually based on something?

plecăciune umilă

Nu am să mă împac niciodată cu aleatoriul ordinii întâmplărilor din viaţa unui om. Cu faptul că intri într-o încăpere să vorbeşti cu cineva despre ceva, oarecare, tocmai în ziua în care pe masa lui de lucru zace o carte despre care ai auzit cândva, într-un trecut imemorial. Că deschizi vorba despre volumul cu coperta „romanul secolului xx”, deşi ai putea să-l ignori; că celălalt are deja un teanc de lucruri de citit şi ţi-o împrumută pe loc… Puteam s-o fi citit acum 15 ani, curând după nuvelele pe care le-am recitit în buclă până la înflorirea colţurilor cărţii, de ştiu exact unde îi e cotorul în biblioteca bunicii. Tocmai de aia pare aberant că mi-a intrat în vocabular abia săptămâna asta cuvântul „mankurt”, deşi cred că mi se spusese şi legenda – sau în orice caz, la lectură am reacţionat prescient, „parcă pe cartea asta am mai citit-o cândva”…
Sigur, opţiunea mistică e întotdeauna la îndemână: cartea asta a venit la mine, precum pisicile, în momentul în care aveam disponibilitatea să mă gândesc suficient de profund la conceptul de memorie – personală, colectivă, digitală, mitică, etc. Mai am de dumicat mult (venerând, în continuare, casta în care m-am născut, care pune un preţ nemăsurat pe cititul de literatură şi crede că fiecare carte adevărată – arrrgh, cinstit vorbind ar trebui să definesc asta cumva şi nu e fezabil 🙂 – îţi schimbă cumva modul de a gândi, dacă nu viaţa). Cartea asta a aşteptat în culise să-mi iasă pe catwalk tocmai atunci când problematica depozitării de cunoaştere şi de identitate şi de liber arbitru în afara sinelui a devenit mai controversată decât oricând. Mutaţiile de azi sunt unele pe care Aitmatov n-avea cum să le prevadă în 1981, şi probabil multe din ele vor fi unele de formă, nu de fond. Dar oau, ce ciubotă-n spate impecabilă pentru procesul de procesare (pun intended) îmi e poezia lui de roman…

prostia la români

Mă gândesc de ani buni la asta. Pare-mi-se că, de la Caragiale încoace în mod documentat, dar probabil de cu mult înaintea lui, premisa elementară a relaţiilor interumane în România este că celălalt e prost. Asta poate să însemne orice, de la ignorant la retardat şi de la semidoct la un IQ cu doar un punct sub cel propriu. Pe vremea bunicii, deşteptăciunea şi rangul burghezimii se măsura în „cu carte”. Adică şcoala de ingineri era o chestie mai cu moţ decât să te faci ofiţer, îmi povesteşte mama. Străbunicul meu şef de gară sărac-lipit după crah era mai deştept în mentalitatea locului decât cumnatul lui care administra o moşie de sute de hectare, cu cap, dar fără şcoală. Pe vremea împuşcatului se măsura „inteligenţa” cumva în cărţi citite, cu atât mai mult cu cât cărţile disponibile erau mai mult sau mai puţin aceleaşi, într-un număr limitat. Mintea se măsura în informaţie – deşi, în lipsa informaţiei cu pricina, interlocutorul putea să aibă o capacitate de sinteză cu mult mai mare decât tine, care posedai informaţia şi nu făceai mare brânză cu ea. În ziua de azi e greu să mai ai o măsură fie şi aparent obiectivă. Iar criteriile de evaluare a „inteligenţei”, dincolo de +/- manele, care e la fel de arbitrar ca orice criteriu, sunt de o volatilitate nemaiîntâlnită, fie şi numai datorită specializării substanţiale în plan profesional. Cu toate astea (adică cu toate că, mie personal, atunci când m-aş întâlni în virtual cu cineva care ştie să facă ceva ce mie mi-e complet străin, respectul pentru competenţele lui mi-ar paraliza întrucâtva capacitatea de a-l categorisi alb-negru), invariabil, pe forumuri de toate felurile, prezumţia, atunci când cineva nu e de acord cu tine, e că e un bou. O gâscă. Un prostălău. Acum vreo săptămână am citit, într-un subsol de articol de pe criticatac, un schimb de replici condimentat cu puhoaie de citate din cărţi de economie şi filozofie politică pe care nu le-am deschis vreodată. Impresionant schimbul de argumente între cineva care se ţinea de „de dreapta” şi cineva care milita stângist. Oamenii erau amândoi uriaş informaţi, gândiseră temeinic şi ajunseseră la concluzii diferite (deja un spectacol pentru un schimb de argumente pe un forum). Dar nu se puteau abţine – se tratau reciproc de „prost” şi-şi numeau reciproc concluziile „idioţenii”. Oare chiar nu există loc de „agree to disagree”? Să mor dacă pricep de unde şi până unde a apărut orgoliul ăsta absolut că numai tu poţi pricepe/cunoaşte/manipula totul şi că ceilalţi, dacă văd lucrurile altminteri sau fac altceva cu informaţia, sunt nişte imbecili. Poate cineva să mă lămurească?