o anatomie a uitării

Poate că dacă adunăm cap la cap găurile

reiese un motiv care să ne învețe ceva

despre mecanismul care le însăilează:

 

Butonul deșteptătorului, neurnit de cu seară (neamintit până la 8 și 20 când s-a trezit din proprie ințiativă un simț al datoriei)

Agenda copilului (ce căutam? ce CĂUTAM? 30 de secunde de întârziere – aici se pun măcar cinci mișcări pe zi de intrat într-o cameră cu pas plin de intenție și „…euh…??”)

Ieri, telefonul rămas la încărcat pe masa cumnaților (zece minute de condus mai departe)

Alaltăieri, cartea pregătită de drum, dar nepusă în traistă după trei remindere (că soacră-mea știe că uit) (o jumătate de oră mai târziu, pe autostradă – ai luat tu cartea de pe blat? evident, nu)

să iau vitamina (amintit zilnic de douătrei ori despre uitatul în ziua anterioară, urmat de zero acțiune)

orice urmează să iau cu mine într-o călătorie și trebuie pus abia la final în bagaj, prin urmare rămâne în cap până cu cinci minute înainte de plecare

cheia de la mașină (e undeva, într-un buzunar, în care buzunar am uitat să verific)

să iau cu mine când cobor (câte un obiect la fiecare coborâre, amintit abia când să ies pe ușă)

să ud florile de pe pervaz (o săptămână de remindere vizuale fără acțiune – de fapt fac asta acum, dacă tot vorbirăm)

de vreo trei ori în ultimele două săptămâni, pur și simplu să predau ceea ce am terminat demult de lucrat

La capătul antiuitare al spectrului: să nu uit să fac patul să nu uit să fac patul (mă scol să fac patul, mă reașez să vorbim mai departe) să nu uit să fac patul să nu uit să fac patul (mă mai scol o dată să fac patul, oaspetele mă trimite la culcare că e clar că nu mai sunt lucidă; adorm) – la patru dimineața, trează luminată – Doamne, am lăsat-o să se culce fără să-i fac patul!!! Miraculos, să uiți ferm că ai făcut ce-ți propuseseși să nu uiți să faci.

și de fapt, un baseline în care adrenalina pompează întruna

în căutarea găurilor din realitate pe care sigur doar nu le-am constatat încă,

a potențialului unui rateu major, despre care știm cu toții că e doar o chestiune de săptămâni, hai luni, în ritmul ăsta.

 

 

Poate că tema e că se rătăcesc din memorie lucrurile de care îmi propun să am grijă și cele care sunt pre-ambalate „să nu le uit”, ca și cum, printr-un bug de codare, operația de propunere sau reminderul creează o falsă siguranță că lucrurile respective sunt sub control și, relaxându-se, rețeaua le lasă din mână. Exact așa cum, atunci când am încercat să fac asta cu o agendă, am reușit să uit tot ce scria în agendă, fiindcă dacă era pe hârtie era pus bine și deci nu mai trebuia să țin minte. Ar trebui să existe o soluție structurală pentru asta, așa, ceva ca o agendă sau ca un neurolog :).

Reclame

muște

Ar trebui să existe un cuvânt – și probabil că există pe vreo listă din acelea de cuvinte în limbi care știu să descrie mai bine decât a ta câte-o stare pe care n-ai ști să o decupezi din realitate ca fiind un potențial referent stabil al unui cuvânt – ar trebui, deci, să existe un mod de a descrie calitatea din ce în ce mai acut (sau mai evident) fragmentară a fluxului conștii/enței care caracterizează funcționarea creierului meu actual (e greu de știut dacă extrapolabilă la funcționarea creierelor altora și, dacă da, în ce epoci) chiar și în liniștea absolută a unui birou antifonat. A formula fraza de mai sus a costat ignorarea cu efort a fundalului ferestrei din spatele celei în care scriu, care face cu adevărat obiectul muncii pe care ar trebui să o fac, ignorarea unei conversații în curs pe care o inițiasem mai devreme pentru că de fapt niciodată nu este momentul potrivit, deci momentul în care îți trece prin minte omul este singurul moment potrivit ca să întrebi ce mai face, scuturarea întrebării dacă nu ar trebui să scriu un email și răspunsul, pentru a șasea oară pe ziua de azi, că într-o bizară etichetă nescrisă a interacțiunilor, nu este rândul meu să iau legătura, constatarea că sunt niște luminițe în plus în peisaj de la noua bucată  de hardware instalată, nu că asta ar fi relevant, a trecut prin verificarea mentală că am pus apă la flori, un semnal de alarmă olfactiv că farfuria de pe masă cere să fie dusă înapoi, imperativul de a-l suna pe tata, verificarea mentală a datei din calendar să nu fi uitat vreo zi de naștere, plus vreo sută de impulsuri goale, care nu voiau decât să se asigure că nu termin de scris propoziția.

Senzația de împăcare istovită cu acest haos constant este reconfortantă, pe de o parte, însă se cuplează cu senzația unei datorii neîmplinite  –  că învățasem, cândva, să-mi fac ordine în suflet, dacă nu în cap, și că faptul că mintea bâzâie tot timpul să astupe găurile din diguri prin care curge informație șuvoi mă împiedică în mod fundamental să recuperez practicile de igienă. Iar vinovăția nu e productivă, e doar o voce în plus de astupat.

Trebuie regândit ce făceam cu spațiul ăsta, de fapt.

Tocmai am trecut pe langa ilustratia lui „si pe rau e numai fum”, iar creierul a scuipat versul ca atare. Uitasem cu totul cat de fermecata am fost de tehnica poetica a acestui om. Uitasem si ca exista.

sa te trezesti dimineata recunoscand prin vis sunetul unui stol de gaste care trece peste casa creeaza cea mai intensa senzatie ca toamna asa cum aparea in abecedar chiar e o chestie.

o definitie a imbatranirii este probabil sa nu mai poti apara mai nimic din ce ti se pare ca ar merita facut in fata argumentului ca va fi incomod/obositor/meh. Cu corolarul ca nu faci decat lucruri obositoare care sunt meh si nici nu prea merita.

cel mai uitat grup in tot referendumul, acela la care nici nu s-a referit tabara da, fiindca nici n-a reusit sa gandeasca pana acolo, sunt femeile fericite fara barbati. Care fac copii in dodia lor si care vor duce-o linistite fara casatorie. binecuvantarea faptului ca esti un cetatean de mana a treia.

Daca te uiti cu atentie in jur

imprejurimile

imprejurarile

au in ele, deja, o nuanta ca de sepia

care va colora glasurile

tremurande folosite

de aceia dintre noi care vor supravietui

pentru a le povesti nepotilor

despre cat de frumos era acest interbelic

This awkward day

when the waking hours have been spent

efficiently organising events

that you couldn’t care less about

and the sleeping hours

efficiently organising funerals

of people you don’t know.

Cum iti mai e? te intreaba cu grija

Si tu incerci sa pui in cuvinte.

„Mai binisor, nu-mi mai vine sa bocesc neaparat.”

Te scoli. Crema de fata. E de la ea de asta primavara, nu i se potrivea.

Faci sandvisuri. Cutiile de fructe din silicon, le pui in ghiozdan, sunt ultimul lucru trimis fetelor.

Pe strada, in geamul caminului din colt straluceste in lumina unei veioze o icoana pe sticla, in geam. Copilul hiperatent zice: „Uite mam, crezi ca si pe aia a pictat-o Denisa? Oare cati oameni pe lume stiu sa picteze pe sticla?”

era la un etaj trei.

Propria ta mana cu bratara pe care ai pus-o in mai anul trecut si n-ai mai scos-o, superstitios.

Petice.

Acuarele.

Calendar.

Camasa pe care ai furat-o din dulap la plecare si, desi ai pus-o de trei ori, nu poti sa o dai la spalat, fiindca ar inceta contactul mijlocit.

Faci, in reactie, cele mai conservatoare lucruri posibil. Tescuiesti struguri si tragi vin in damigeana, faci zacusca, imbraci cu daruire caietele de scoala, pastrand un trecut imaginar, in timp ce acela de la o aruncatura de bat piere sub tradarea lui „mai binisor”.

Pe Calea Grivitei toata lumea ta s-a mutat cateva numere mai sus.

notiță

Am visat către dimineață o chestie atâta de vie și așa de metaforică în același timp, că îmi trebuie musai să o scriu. Eram într-un oraș neidentificat, la prieteni neidentificați, cu programul unui tren de luat (doar eu) cândva către seară, cu biletele în buzunar. Era un orășel de provincie cu blocuri gri. Prietenii erau la muncă, sau altundeva, iar eu citeam pe rând un teanc de scrisori galbene, unele în plicuri, altele doar împăturite, toate fragile. Majoritatea erau corespondența primită de tanti de-a lungul timpului și începeau, înduioșător, cu ‘Dragă Irina’. Se apropia ora de plecare și eu nu mă puteam desprinde, ajunsesem la una de la o verișoară pe nume Marta Hristescu.

Mă uit la ceasul telefonului și decid că trebuie să ies pe ușă, dar în loc să pun scrisorile în geantă, plec cu capul meu năuc uzual, citind, cu teancul de scrisori în mână. La ușa blocului îmi îndrept geanta pe umăr și îmi scapă ultima scrisoare, pe care o ia vântul. Și în haosul meu, pun tot teancul pe jos, lângă geantă, și încep să alerg după scrisoare, timp în care toate hârtiile pleacă pe un curent de aer și se învârt peste oraș, în turbioane. Sar oameni să mă ajute, trecem din parcare in parcare și din piațetă în piațetă unde se învârt pe jos sute de bucăți de hârtie care se dovedesc a fi facturi, ambalaje de napolitane, gunoi global. Se întorc și prietenii mei, care îmi zic să nu panichez, au zburat peste orașul ăsta, nu pot să dispară definitiv, și eu recunosc argumentul despre dispariția pisicii, dar, ca și atunci, există și posibilitatea să moară pisica, scrisorile să devină, în mâna altcuiva, gunoi. Pierd trenul, hotărându-mă să caut până în pânzele albe, e imposibil să plec acum.

M-am trezit cu nodul în gât și cu o senzație acută de paradigmatic: că ai fost neglijent o clipă, lăcomindu-te să adaptezi prețiosul la programul tău gâfâit, și tot bagajul de amintire al comunității ți-a scăpat, ireparabil, printre degete.