insectenhotel

Alteori drumul catre un loc cunoscut pe o ruta cunoscuta isi ascunde brusc o portiune, de te trezesti ca stiai ca daca o iei pe aici ar trebui sa ajungi in cinci minute si totusi se dovedeste ca la capatul primei strazi incepe un detur de care nu erai constient, ca si cum pe harta ta mentala ar fi un petic de gol. Astazi insa nu, dimpotriva in tot ce poate fi impotriva, adica picioarele te duc fara umbra de indoiala pe strazi pe care nu ai mers niciodata, prin pacii si patriotilor, drept la tinta, in virtutea inferentei fizice mult mai banale decat existenta bosonului ca ai vazut candva piciorul unui pod care incepe pe partea cealalta si care ar trebui sa aterizeze pe partea ta cam la gradul x, hai sa-l gasim. Nu stii de ce asa a decis mintea de la trezire, ca aceasta pata de necunoastere de pe harta trebuie umpluta cu imagini azi, acum, desi tinzi sa crezi ca mintea dintre somn si trezie are insuportabilul obicei de a gandi in metafore care se dovedesc ulterior deosebit de potrivite pana la chicioase. Podul e acolo, nu sta intr-un picior peste ring, la mijlocul lui zgomotul e insuportabil si balustradele ridicol de scunde, iar pe partea cealalta e narnia. Niste balti implauzibile pe care lisite implauzibile clocesc oua foarte reale, zambile de padure, miozot maruntel, geranium din soiul cel mai fin, care acopera solul la ras, banuti albi si o liniste nesimtita asternuta cu spinarea la foiala orasului, gugustiuci, scorburi si un hotel pentru insecte. Probabil ca e cam devreme pentru check-in, fiindca o unica albina inspecteaza camera dupa camera, sta cam o secunda, a, acum s-a oprit mai indelung, astia de ieri au lasat sigur mizerie, ce viata, sa fii camerista la muscoi.

Reclame

revoluții care nu au avut loc

Te piși pe ea de lustră‘, zise Bottom, ‘eu nu mai fac numa‘ ce-mi zice ăsta fac. Adică bun, când vezi textul de spus în Pyramidon și thispirina aia e scris negru pe alb, știi o treabă, acu’ eu nu sunt eu și zic ce scrie în dreptul personajului, chit ăștia parcă au făcut special -mi dea personajul cel mai tâmpit și cu cele mai puține replici, rog, așa o fi crezând fiecare actor de personajul lui e cel mai amărât, io tot cred leul mi se potrivea cel mai bine, deși de fapt și rolul fetei era bunișor, sigur storceam o lacrimă acolo, dar bun și asta, fie. Daîn rest, vreau zic, în rest m-am săturat mi se pună vorbe în gură și măgari în cap, cine papucii lisavetei se cred au’torii ăștia care te inventează din fum de vise și pe urmă nu îți oferă curtoazia unei voințe libere, te duci și tu te piși când te trece și le zici vo două de dulce când te ignoră pe urmă trei sferturi din text ca zică cum li se pare lor se iubeau unii și alții și pe urmă îți dau și ție un oarece interes amoros în poveste și vezi cu ochiu’ liber nu ți l-au dat decât ca te facă de rahat, de nici măcar nu poți te bucuri fără grijă acolo de ce ți s-a scris ți se întâmple. Nu, deci fraților, zic noi ăștia de ni s-a dat meseria de personaje fără ne întrebe nimeni tre’ ne facem ceva, o asociație, un sindicat, protestăm cumva organizat, nu fiu adică nebun numa io, afară și pe urmă nu mai pup poveste în veci, da’ dacă suntem mai mulți și ne cerem drepturile, adică ne întrebe și pe noi măcar dacă vrem sau nu dormim de idioți în pădure, dacă nu vor și fetele astea vo replică măcar din când în când, dacă nu e cretin -l pui pe asta micu săracu încurce toate ițele ca și cum el n-ar avea acolo etica lui de spiriduș, păi cum naiba fie cinstit te scrie așa și nu-ți dea măcar o șansă, după ce te scriu imbecil din capu’ locului, citești și tu capitalu’ sau măcar legendele olimpului și te deștepți, nicio mobilitate diegetică nu le dă clasa scriitoare la personaje, păi cum trăiești așa o eternitate?’

Nu se știe ce au zis ceilalți după acest discurs mișcător și, dacă au zis, desigur, nu ați auzit niciodată de această posibilă revoltă, fiindcă istoria este scrisă de autori, nu de personaje.

chimie cu articol hotărât antepus

Niste caraghioși, alchimiștii,

cum de nu și-au dat seama

că cea mai și cea mai prețioasă substanță

care, dacă ar putea fi distilată,

îmbuteliată și administrată în mod regulat,

te-ar face nemuritor fără urmă de îndoială,

de vreme ce – în dozele luate accidental –

face ca timpul să se cel puțin îndoiască

că cea mai neprețuită, spuneam,

este substanța aceea

înfiripată precar și sporadic între doi catalizatori

grație căreia

aceștia se delasineînțeleg.

mechelen-posturban

Înainte intre în Mechelen, trenul trece pe lângă un cimitir, un ban-lieu pentru aceia dintre locuitori care nu mai au destulă suflare rabde ritmul intens al vieții în oraș. Vreme de secole cartierul-cimitir s-a dezvoltat prin densificare, ca orice oraș vechi, din tren e imposibil decelezi planul de urbanism, e doar o pădure de pietre cenușii, din același șist ca pietrele bisericilor din buricul târgului. Dincolo de gard, în banlieu-ul banlieu-ului, cândva în ultimii ani, a început crească o extensie, pe care administrația cimitirelor a parcelat-o frumos cu gărdulețe de buxus și în fiecare parcelă a proiectat o parcare: două rânduri de morminte, o alee, două rânduri, o alee, cu loc suficient de deschis portiera între morminte, nu așa ca la malluri trebuiască te strecori cu încălțătorul. În această porțiune pietrele nu mai sunt toate gri, unii se sepeleaza în Bentley din marmură neagră, alții în Dacii de ciment cu capac, te întrebi dacă există plângeri și amenințări la administrația cimitirelor, dom’le, nu ne puneți în spate o parcare socială vină unii le pună manele duminică la răposați, ăsta e un cartier nou, e adevărat, dar coeziunea socială între posesorii de Bentley e mult mai mare, poate putem punem o portiță cu lacăt la aceste trei rânduri sau la toată parcela și știm cine are cheia.

În fine, simpatic e unele parcele intermediare sunt goale, ca și cum dezvoltatorul cu coasă care le-a preluat nu ar fi găsit încă investitorii de timp de petrecut cu burtă spre rădăcini și așteaptă crească prețul la teren când se urnește un pic cererea, poate că citind știrile se așteaptă vină curând un cataclism suficient de bănos. La înmormântări probabil câte o nevastă țâțâie din buze tot drumul până la ultima parcelă, ce naiba o fi fost în capul lor închidă toate bucățile astea, uite, puteai parca și imediat pe stânga și pe urmă era întotdeauna foarte ușor venim la mătușa, sigur în spate acolo unde ai închiriat loc era cel mai ieftin și ți-ar fi dat și aicea mai aproape, dar te-ai zgârcit, ne rupem picioarele până în fundul fundului pentru trei euro mai puțin, cari tu pomenile pe jos.

E foarte greu de aflat cum evaluează locatarii confortul din dezvoltarea suburbană nouă, nici ei n-au termen de comparație, n-au zăcut în prealabil în devălmășia de Barrio Gotic de alături, și nici observatorii n-au cum -i audă plângându-se de eventuali pereți prea subțiri la parcarea subterană sau de pisica vecinului care le face pipi în petunii. Totul cu totul, e maximul de bine pe care l-a putut concepe acest secol in materie de administrație a cimitirelor și, dacă facem excepție de căratul pomenilor pe jos, nu putem decât fim satisfăcuți de curățenia exemplară a buxușilor și de spiritul limpede și ordonat al acestei noi ere de prosperitate și bun-gust postum.

jurământul hipocritic

deci la un moment dat te faci ceva mai mare

și ți se spune

de acuma ești responsabil de inima ta,

multă putere și multă complexitate implică anumite lucruri,

ți se citește pilda cu vulpea,

on se cree des liens,

și tu zici da, desigur, mi se pare de bun simț

să jurăm că nu vom face rău.

Nu vom face rău și ne vom folosi cunoașterea spre maibinele aproapelui,

având ca unică unealtă adultă

un bisturiu.

Se poate ca fundamental să fie o valoare

ca tuturor să le fie mai ușor.

Cu toate astea, până și mersul pe stradă sugerează că devenirea e o funcție a forței de frecare. Ca să înaintezi sau doar ca să îmbătrânești sau în niciun scop, pur și simplu prin forța faptului că ești mai degrabă decât să nu fii, lumea îți pilește suprafața constant și a obliga lumea să stea mai la distanță e marele proces politic al căii mai ușoare. Mersul acesta în pas cam unu și un sfert mai mare decat ar fi natural, pe care nu îl vei dezvăța niciodată, e la rândul lui funcție a aleii de la F pe care întotdeauna cei care constituiau un grup strigau la cei ce rămăseseră pe dinafară – nu neapărat măscări, doar… observații. Era pe de o parte o formă de hărțuire, ca atare mersul repede și foarte hotărât minimiza contactul și frica. Pe de altă parte, era o formă de recunoaștere a faptului că zgârii suprafața lumii lor, ceea ce era un semn ca exiști. Moralitatea cui a influențat pe cine cu ce e aproape de nediscutat, negocierea e prea complicată.

Dar mersul în sine se bazează pe frecarea tălpii de substrat, netezimea absolută e impracticabilă, ca atare unde e granița între a dori să fie mai ușor și refuzul de a învăța din context?

de călătorie

Paradoxul dormitului în scaune constă în faptul că relaxarea mușchilor care susțin capul are loc simultan cu a mușchilor brațelor care se zbat să compenseze cu contraforți neajunsul bălăbănelii glăvatei.

***

Aproape fiecare comună din Alpes-Maritimes conține, pe lânga străduțe idilice, cactuși uriași și amprenta de tristă amintire a peisagiștilor care au introdus bambusul ca gard repede-spre-veșnic crescător, câte o Avenue Pierre de Coubertin.

***

S-a mai așezat un strat de pietricele și scoici, de data asta foarte netede și în trei culori, în bolul a unsprezece ani de călătorii, începe să se pună problema cum continuăm autogeologia când se umple cu totul.

***

Să fii la mijlocul zilei pe marginea unui râuleț foarte verde cu o liotă de copii care fac pe castorii, cumva cum ți-ai imaginat întotdeauna că ar face dacă ar avea ocazia să fie împreună, iar la miezul nopții toate astea să fie deja o bucată de amintire rămâne o formă profund nenaturală de a îți înlocui propriul personaj între spații.

***