și totuși

Tăvălugul informațional, sufletesc, politic, profesional, educațional, thanatologic sau pe muchie, în ordine aleatorie, a preluat la un moment dat cârma cu brutalitate, nemailăsând niciun neuron liber să facă operația de a pune lucrurile în paradigme personale. Operațiile mentale au devenit exclusiv reactive, capacitatea de concentrare și de ierarhizare a imputurilor s-a redus dramatic, gândirea strategică s-a atrofiat și pe dinăuntru a apărut o ființă care reacționează ca un elf domestic ferindu-se de iminența continuă a bătăii cu bățul. Sufletele bătute cu bățul uită că le stau la dispoziție opțiuni. Frica este o formă de sărăcie mentală, închide sinapse și posibilități. Sub imperiul droburilor de sare, omul uită că există puncte în care, fie și pentru perioade limitate, e sănătos să te extragi din situațiile care-ți produc exclusiv panică și să te pui pe picioare înainte să mergi mai departe. Uită că au descoperit în multiple rânduri că o mare parte din formele de prizonierat te leagă de gard acolo unde te ții tu pe tine prizonier, în virtutea unei imagini despre tine, a unui imperativ moral, a unei convingeri, din frică sau uneori din inerție. Iar tăvălugul de rău n-are răbdare să-ți aduci aminte sau să afli. Dă mai departe pe cocoașa ta, din ce în ce mai des, din ce în ce mai hotărât, sau în orice caz percepția ta e asta – fiindcă cu cât ești mai puțin subiect, cu atât ești mai vizibil obiect (uneori, în plus de bețele altora, obiect al propriei învinovățiri că nu faci altfel, că te ferești prea mult, că n-ai priceput ce trebuie).

Problema e că e greu să te scoli din pumni. Ca să faci față adesea îți mănânci singur și resturile de energie, te anesteziezi cu și mai multe informații, te scufunzi în compulsiuni sau te pui într-un colț și aștepți să treacă – ceea ce refuz să fac, dar cumva, implicit, e acolo și partea asta. Pun mâna astăzi să pun pe hârtie câteva rânduri pentru că fie și un căpețel de ordine poate fi o piatră pe care să stau. Da, cred în continuare că trebuie să înghit puhoiul de informație ca să știu ce mă paște și că să închid robinetul e iresponsabil. Da, cred că a face lucruri, chiar și atunci când pare fără sorți de izbândă, este mai valoros și te învață mai mult decât a răbda sau a deznădăjdui. Da, știu că făcutul în mod compulsiv e doar o formă de a te iluziona că nu îți irosești timpul cel puțin pe pământ, și că probabil că ar fi inteligent să prioritizez cele care merită făcute în raport cu altele. Da, știu că există răspunderi de la care nu te poți  deshăma, și că anumite pârtii de gândire a răspunderilor cu pricina rămân tot timpul deschise, făcând cel puțin zgomot în mecanism, când nu-l acaparează cu totul.

Dar în lipsa unei imagini clare despre de unde ar putea fi apucat măcar viitorul propriu, fără a decide dacă vreau să găsesc un cot de drum de unde să pot munci la subminarea tăvălugului sau dacă vreau să îmi dau voie să fiu acest om mărunt cu treburile lui mărunte și pașnice – cu acceptarea implicită a mărunțimii și a posibilității ca pașnicul să nu mai fie multă vreme o opțiune dacă nu faci nimic să-i păstrezi coerența – fără să iau hotărâri cumva fundamentale și overdue despre cum definesc valoarea adăugată și unde trebuie ea aplicată, viața va continua să se accelereze pe această pantă imbecilă pe care ești trăit în loc să trăiești.

Ordine, deci.

cumva,

de la un punct încolo al ceea ce crezi

că înțelegi

rațiunea se retransformă

în sentiment.

După despicarea

în sute de mii de nanofire,

desfacerea adn-ului în stângi și drepte

te trezești, în mijlocul elicoidei,

cu nimic mai isteț,

jelind

imperativul universal.

Care nu e, așa cum crezuseși tu că înțelegi,

să umbli prin lume fără coajă, să vezi și să mângâi.

Imperativul pare a fi să găsești,

cât mai rapid,

cât mai pe negândite,

cât mai roșu la față, fiindcă presiunea e maximă,

rigola universală

în care să vomiți fiere.

 

despre „spite”

Nu-mi convine echivalentul „ciudă”, deşi posedă aproape toate semele necesare ca să descrie… Dar s-o iau de la început.

Există în mitologia iudeocreștină un concept care ne pune beţe-n roate de niscai mii de ani, şi rămâne atât de fundamental culturii şi operaţiilor de interrelaţionare încât mă mir că nu e pus mai des sub semnul întrebării. Tot ce construim se află implicit sub semnul „păcatului originar”. Că omul greşeşte e un poncif, e perfect de înţeles că a integrat greşeala în sistemul de explicare a lumii. Dar există o parte a conceptului care, în pofida reîncadrării în Noul Testament, în ciuda faptului că naraţiunea originală a fost amendată cu „e hai, poate nu chiar pentru totdeauna, ba chiar de acum încolo de preferinţă nu te conving prin pedeapsă că ai făcut prostii”, nu şi-a pierdut forţa. Deşi mantra creştină este că a greşi e repetabil şi poate fi depăşit prin iertare, existenţa ideii de „păcat originar” presupune că anumite greşeli sunt definitive şi-l privează pe autorul lor de orice încredere că ar putea învăţa din ele. Dumnezeul păcatului originar a închis grădina scurt, acţionând cu ciudă. (Sigur, spusese că mâncatul de mere e „a dealbreaker”, dar pe de altă parte oamenii ăia încă nu apucaseră să facă greşeli, încă nu învăţaseră să înveţe din consecinţe. Și în plus, cu mintea lui superioară de dumnezeu, sau după un curs scurtuț de parenting, ar fi trebuit să-i treacă prin cap că o limită arbitrară inegală e un fel de pânză roșie fluturată prin fața taurului „liberului arbitru”. Dar astea sunt digresiuni.) A pune garduri de „păcat originar” dincolo de care devine complet irelevant ce face obiectul „ciudei” ca să integreze feedbackul e un mod tare neproductiv de a comunica unii cu alţii. Şi în mare măsură iraţional (exceptând cazul greșelilor de care trebuie să se ocupe justiția, dar chiar și atunci, după ce se va fi ocupat…).
Am auzit recent termenul de „păcat originar” în discursul public al celor care au organizat referendumul din Olanda împotriva semnării Acordului de asociere cu Ucraina. În sufletul lor, faptul că s-a organizat anterior un referendum despre Tratatul de la Lisabona şi că rezultatul lui n-a fost respectat era un „păcat originar”. Nu prea conta că oamenii care au răspuns la vremea aceea „nu” se referiseră mai mult la ideea de extindere decât la cea de „constituție”, ca atare răspunsului necerut nu i s-ar fi putut da curs. Nu conta nici că tratatul a fost în cele din urmă adoptat în formă modificată în virtutea referendumurilor negative (deci nu sub formă de „constituție” – cumva nimeni nu s-a zbătut să priceapă asta). Nu conta, mai ales, care sunt beneficiile vizibile ale integrării sau ale unei constituții comune. Dincolo de un păcat originar operaţia mentală e exclusiv cea de „spite” – nu mi s-a dat dreptate, deci nu mai e relevant dacă mi se dă dreptate peste un an, dacă obiectul resentimentului se schimbă, evoluează, încearcă să facă ceva cu răspunsul. Am închis grădina raiului, nu mai ascult şi gata.

O problemă majoră cu modelul asta e că obiectul nemulțumirii, autorul moral al greșelii reale sau presupuse, mai ales când e unul complex, nu poate fi identificat cumsecade. În cazul referendumului, ciuda s-a îndreptat către „UE”, în condiţiile în care responsabilul direct pentru cum e tratat rezultatul era guvernul naţional, care trebuia să spună „iaca, oameni buni, nu avem mandat să semnăm”. Există situații destule în care Uniunea n-a înaintat atunci când n-a fost rost de un acord – de asta nu avem nici apărare comună, nici „cer comun”, ci puhoi de turnuri de control și kilometri zburați degeaba. Dar nu despre Uniune era vorba.

Vorba era că un păcat originar are întotdeauna mai mult de un autor. Nu atât că răspunderea individuală e diluată, nu vreau să spun că nu suntem răspunzători pentru ce decidem să facem. Vreau doar să spun că ce decidem să facem (ca persoană, ca instituție, ca stat) într-un moment x este factor al atâtor circumstanțe, că în constelația de lucruri pe care le știm, le bănuim, le ignorăm sau le suplinim prin imaginație, luăm decizii azi pe care mâine poate nu le-am mai fi luat. Luăm uneori singurele decizii pe care le considerăm posibile în baza a ce opțiuni ne oferă partenerul de discuție, ceea ce îl face și pe el parte a constelației în care decidem. Dacă deciziile fiecăruia dintre noi au șansa să devină, precum 20 maiul de acum 26 de ani, un păcat originar (căci câte prietenii nu i-au căzut victimă), cum facem să ne recuperăm reciproc după ce vom fi învățat din prostia noastră? Cum facem să ne recuperăm colectiv? Cum facem să înțelegem ce îi mână în luptă pe cei similari nouă care o iau pe căi ce devin inacceptabile și cum facem să ne vedem pe noi înșine când o luăm alăturea cu drumul? Și mai ales cum facem să scăpăm de „spite” ca motor mai puternic al acțiunilor decât motorul de construcție?

 

când lovește aproape

Probabil a fost nevoie de toate acestea putem scutura de praful idiosincraziilor cu anafuri şi minciuni instituţionalizate cele ce sunt demne de învăţat cu sufletul din doctrina Noului Testament. Celălalt obraz este conceptul fundamental neînvăţat nici până în zilele noastre. Celălalt obraz înseamnă ţi înfrângi reflexul de apărare şi te deschizi. Celălalt obraz înseamnă efortul de integrare se face la niveluri greşite. Integrarea nu înseamnă -i predai repetitiv celuilalt lecţii despre cine eşti tu (chiar dacă a-i comunica asta e important). A integra este şi efortul tău de a cuprinde, a înţelege, a te schimba odată cu conştientizarea diversităţii. Celălalt obraz nu e mioritic deloc – e decizia de a învăţa ceva învăţându-l totodată pe celălalt ceva. Noi cu toţii nu am învăţat „je suis” n-ar trebui fie cu victima, ci cu atacatorul. Je suis tu, ăsta caremi faci rău, uităte la mine şi vezi-te în oglindă. Nu construind monştri, ci integrând monstrul care e (şi) pe dinăuntrul nostru. Dacă toate (ne)-ar fi fost aşa cum i-au fost altcuiva, dacă am fi fost cetăţeni ai Europei anului 1939, dacă… Banalitatea răului, deci. Je suis acest shit de care m-am săturat.