arheologie de interior

jurnal de făcut teoria chibritului Lasă un comentariu

Pe drumurile casă-muncă mă urmăreşte, la ambele capete, fenomenul recurent al demolării și reconstrucţiei. Clădiri care nu mai corespund gustului sau funcţionalităţii vremii sunt dezbucate – în intervale care se întind între o săptămână şi luni întregi – de niște coloşi dinozaurieni care muşcă din ele cu o sete căreia sigur praful rezultat nu-i face niciun bine.

2015-12-17-09.52.38.jpg.jpeg

 

Întâmplător nu sunt din casele care-mi înmoaie picioarele atunci când le văd coșcovindu-se pe alte meleaguri, ci aproape invariabil monstruozităţi aproape negre din anii şaptezeci, voluminoase şi opresive, pe care le vor înlocui nişte monstruozități similare, pe gustul acestei epoci, iar peste 40 de ani cineva va veni şi… Dar nu asta voiam să spun.
Deşi nu mă atinge dispariţia în sine, des-fiinţarea, sau îi înţeleg rostul ca un venetic ce mă aflu, există un element al procesului care generează un fel de crispare. În urma maşinilor de ros ziduri rămân, uneori zile de-a rândul, interioare de încăperi expuse străzii. Spaţii care cândva au fost ocrotite de zidurile exterioare, de carcasa făcută să fie văzută. Interioarele astea adăposteau, până mai deunăzi, fie şi numai pojghiţa de intimitate a unei chicinete de birou; adesea sunt nişe de hidrant sau banale cămări de mături , uneori, și cel mai dureros, pătrate de perete cu tapet înflorat, ale căror margini indică un plan perpendicular înghițit de neant. Ţevi care duc către un robinet inexistent, suspendat la etajul al treilea. Expunerea spaţiilor interioare ochilor, şi implicit expunerea vieţilor care au trecut prin ele imaginaţiei trecătorului îmi creează o jenă greu explicabilă. Arheologul ar încerca să unească punctele ca să înţeleagă cursul acelor vieţi dinlăuntrul clădirilor și, în consecință, civilizația pentru care acestea sunt „vestigii”. Antropologul ar fi încântat de pătrunderea fără efort „dincolo de faţade”. Pentru mine e aparent prea devreme, e o intruziune în locuri care, prin faptul că tocmai încetează să fie, mă fac „turist de accident” dacă le acord atenţie. E ca şi cum camerele ar fi lăsate despuiate, fără perdelele lor preferate, fără lumina în care arătau cel mai bine, fără tablouri şi flori, vexate în pudoarea lor de „interior” de punerea neaşteptată în vitrină. Demolarea, un cartier involuntar al luminilor roşii.

meme

jurnal de făcut teoria chibritului, naraţiuni personale 3 comentarii
  • Mă întreb dacă și capetele altora operează, în timp ce amestecă într-un spanac sau în alte timpuri, următoarea dublă memă: AntoineDoinelAntoineDoinelAntoineDOINEL… stai, Doinel sau Douanel, Doinel sau Douanel, DOINEL SAU DOUANEL??? (jur că-n cap nu are loc confuzia cu româna pe care o induce grafia, e doar un repetir fără sfârșit care-o ține așa de vreo douăzeci de ani – și dacă nu l-aș fi scris acum, nu mi-aș fi răspuns în veci).
  • E posibil ca una din cele mai reușite forme de „ridiculus” personale să fie completarea propoziției „nu mi-e frică”, rostită fie de mine însămi, fie de oricine altcineva, cu „de Finică”. Mema este exclusiv personală (cred că episodul este salvat numai pe discul meu mental) și se datorează singurei bătăi (absurde, ca orice bătaie, dar cumva și mai) din întreaga mea viață. Trebuie să fi avut noi cam vârsta fiică-mii acum. Mergeam de la școală spre casă, inevitabil pe același drum cu vreo trei fetițe aflate în etapa de cațaveici, dintre care cea șefă își făcuse un ritual zilnic din a-mi spune răutăți. Nu-mi prea păsa mie de ea, o evitam pe cât posibil, dar temele erau uneori tare personale – probabil că se vedea suficient cât să o țină laie. Până în ziua în care s-a hotărât să mă provoace la o bătaie – dar nu o bătaie reală, în care să-mi descarc dracii pe ea (care poate ar fi avut o noimă), ci una simbolică. Tema bătăii era „ești atât de fricoasă că te-ar bate și Finică” – care era cea mai micuță din cele trei, o fetiță cam cu un cap mai mică decât mine, și să mor dacă mai știu de ce ar fi făcut oricine referire la ea pe numele de familie, că ne spuneam pe nume în clasă. Părea însă o chestie de neevitat, tipul de dilemă din care, oricum o dai, tot prost ieși. Nu mă interesa în niciun fel să mă bat cu nimeni de pe lume (asta rămâne cumva definitoriu🙂 ). Nu mă interesa în niciun fel să mă bat cu un copil care nu mi-a făcut nimic. Nu mă interesa să-i dau apă la moară copilei crețe manipulatoare. Dar ideea că ele ar crede că refuz „de frică” părea descalificantă în asemenea hal, încât…  A rămas că la școală, înainte de intrare, a doua zi. Că venim cu zece minute mai devreme. Că ne batem. Deh, școala era un loc de neocolit. Aveam un pardesiu nou, roz. Îl adoram. Era imposibil să mă îmbrac cu altceva, ar fi trebuit să explic acasă de ce (exclus) – și oricum nu prea existau opțiuni. În curtea școlii era jeg. Mă rog, în tot Bucureștiul era jeg, dar cum se lucra deja, cred, la metrou, era praf în delir la noi în cartier. Aș fi dat orice numai să nu sfârșesc pe jos, cu pardesiul meu roz. Îmi amintesc destul de limpede că asta era tema principală din capul meu confuz. O bună parte din copii ne așteptau, nici nu știu cum se dusese vorba. Stăteau în fața intrării „de sărbătoare”, cea de lângă scenă, care era închisă în tot restul anului, și scandau „Nu mi-e fri-că de Fi-ni-că”. Și nu-mi era. Era doar complet absurd, umilitor, nedorit, non-cuminte (căci nu ne batem și nu ne murdărim) și oarecum ireal, ca și cum faptul că nu concepi ceea ce urmează să faci te face să nici nu prea fii acolo. Cred că ne-am împins de vreo trei ori. Nu eram niciuna din noi vreo descurcăreață, și nici tragere de inimă n-aveam. Ca să nu mai vorbim de motive. Nu mai știu dacă am decis să mă las să cad sau chiar am încasat una, dar când am ajuns cu pardesiul în praf mi s-a părut pretextul perfect să scutim restul de circ – „ajunge, ai câștigat!”. Ciudat, copiii au părut că înțeleg. Nu a făcut nimeni mișto după asta, sau în orice caz nu-mi amintesc să fi rămas o temă. Nu m-am simțit de căcat. Desigur, nici triumfătoare. E o poveste atât de aiurită, încât o văd pe retină ca pe un scurt-metraj făcut de minimaliștii zilelor noastre. Nu știu dacă ea e relevantă în vreun fel despre cine eram la opt ani sau cine am devenit ulterior. Nu știu nimic despre unde sunt și ce fac celelalte protagoniste. Nu există decât propoziția care se completează, amuzat, cu „de Fi-ni-că”.

networks, donuts, sharing

bucurii, prieteni, recunoştinţe, dialoguri cu ideile altora Un comentariu

I have written before about the funny way the world seems to aggregate information and bring it to you at the most relevant moment, although, of course, there is always the bias of things you see only at the moments you are able to see them – they might have crossed your path a thousand times without an imprint on your retina.

So here I am, experiencing this new instance of such a-la-carte catering to one’s soul. Two weeks before leaving on holidays, my brother and his girlfriend brought the girls two books: a Narnia volume and Coraline. We have spent the first couple of evenings reading a page of each, but they were so narratively similar up to the moment of passing through the door (which was funny in the same „mental drawer” way, but that’s another story), that we dropped one for a while, so as to give it full attention later, and stuck to Coraline for the holidays.

Independently of all this, two issues ago, one of the few magazines I ever subscribed for sent me a book, carefully packed together with the issue. There was a stack of books in line for reading, some borrowed and due back, some shared by close friends and so more compelling as an exercise in togetherness, so it was only the day we left that I got around to picking it up. I would never have done so by myself in a bookstore – the book is called The Art of Asking and, if there was ever a concept I was terrified of, that would probably be it. Also, the cover was a picture of the author reasonably naked and looking extremely vulnerable. All the more reason to avoid any cognitive dissonance with a big detour around it. But then again, the people of this magazine had chosen it, and the last time they had sent me a book, I had cried. I trusted them to know what I needed to be confronted with, and I was treating their recommendation to some degree just like one from a friend, so I packed the book together with Coraline in the suitcase and took off. The first couple of evenings of the holidays we read Coraline out loud as our eldest slowly got caught up in the story. (It’s a Romanian translation, so it’s more difficult for her to follow than in Dutch – I mime a lot on the side.) But, as you do on holidays, we spent the evenings laughing and talking and drinking, so there was no „own” reading time. However, a few days later, over coffee, my brother saw me with my book open. He was amused: „You do know she is his wife, right?” „Whose wife?” „This girl you are reading, Amanda Palmer, she is married to Neil Gaiman, the author of Coraline”. I felt like I was passing through the door to other worlds myself – all these people I knew nothing about, who apparently were terribly famous, in what cave had I been living? And also, how funny that our holiday bag brought them, together, to my attention.

The thing is, of course, beyond the anecdote, that the real reason for writing this is to say thanks. Which may be an awkward thanks, given that Amanda (it even feels awkward to call her by her first name) is someone who is thanked often by a solid base of fans for her music changing or improving or enriching their lives. I do not think I have ever heard an iota of her music, other than by complete accident and without being aware of it. For the sake of the authenticity of the thank-you note, I have even abstained from opening a youtube window to look it up. For the sake of the same authenticity, I must say I’m only halfway through the book. But realising to what degree her network of… I guess, simple and pure love works in real internet time, I feel compelled to send it back as it is working on me: while-in-the-process. I am not trying to distill things I am learning just yet – it would be wrong, inefficient and somehow rude not to let the insights (and the poetry) change my fabric slowly. I just meant to say hi.

 

 

și totuși

autoresponsabilizare, frici şi medicamentele lor, jurnal de făcut teoria chibritului 8 comentarii

Tăvălugul informațional, sufletesc, politic, profesional, educațional, thanatologic sau pe muchie, în ordine aleatorie, a preluat la un moment dat cârma cu brutalitate, nemailăsând niciun neuron liber să facă operația de a pune lucrurile în paradigme personale. Operațiile mentale au devenit exclusiv reactive, capacitatea de concentrare și de ierarhizare a imputurilor s-a redus dramatic, gândirea strategică s-a atrofiat și pe dinăuntru a apărut o ființă care reacționează ca un elf domestic ferindu-se de iminența continuă a bătăii cu bățul. Sufletele bătute cu bățul uită că le stau la dispoziție opțiuni. Frica este o formă de sărăcie mentală, închide sinapse și posibilități. Sub imperiul droburilor de sare, omul uită că există puncte în care, fie și pentru perioade limitate, e sănătos să te extragi din situațiile care-ți produc exclusiv panică și să te pui pe picioare înainte să mergi mai departe. Uită că au descoperit în multiple rânduri că o mare parte din formele de prizonierat te leagă de gard acolo unde te ții tu pe tine prizonier, în virtutea unei imagini despre tine, a unui imperativ moral, a unei convingeri, din frică sau uneori din inerție. Iar tăvălugul de rău n-are răbdare să-ți aduci aminte sau să afli. Dă mai departe pe cocoașa ta, din ce în ce mai des, din ce în ce mai hotărât, sau în orice caz percepția ta e asta – fiindcă cu cât ești mai puțin subiect, cu atât ești mai vizibil obiect (uneori, în plus de bețele altora, obiect al propriei învinovățiri că nu faci altfel, că te ferești prea mult, că n-ai priceput ce trebuie).

Problema e că e greu să te scoli din pumni. Ca să faci față adesea îți mănânci singur și resturile de energie, te anesteziezi cu și mai multe informații, te scufunzi în compulsiuni sau te pui într-un colț și aștepți să treacă – ceea ce refuz să fac, dar cumva, implicit, e acolo și partea asta. Pun mâna astăzi să pun pe hârtie câteva rânduri pentru că fie și un căpețel de ordine poate fi o piatră pe care să stau. Da, cred în continuare că trebuie să înghit puhoiul de informație ca să știu ce mă paște și că să închid robinetul e iresponsabil. Da, cred că a face lucruri, chiar și atunci când pare fără sorți de izbândă, este mai valoros și te învață mai mult decât a răbda sau a deznădăjdui. Da, știu că făcutul în mod compulsiv e doar o formă de a te iluziona că nu îți irosești timpul cel puțin pe pământ, și că probabil că ar fi inteligent să prioritizez cele care merită făcute în raport cu altele. Da, știu că există răspunderi de la care nu te poți  deshăma, și că anumite pârtii de gândire a răspunderilor cu pricina rămân tot timpul deschise, făcând cel puțin zgomot în mecanism, când nu-l acaparează cu totul.

Dar în lipsa unei imagini clare despre de unde ar putea fi apucat măcar viitorul propriu, fără a decide dacă vreau să găsesc un cot de drum de unde să pot munci la subminarea tăvălugului sau dacă vreau să îmi dau voie să fiu acest om mărunt cu treburile lui mărunte și pașnice – cu acceptarea implicită a mărunțimii și a posibilității ca pașnicul să nu mai fie multă vreme o opțiune dacă nu faci nimic să-i păstrezi coerența – fără să iau hotărâri cumva fundamentale și overdue despre cum definesc valoarea adăugată și unde trebuie ea aplicată, viața va continua să se accelereze pe această pantă imbecilă pe care ești trăit în loc să trăiești.

Ordine, deci.

jurnal de făcut teoria chibritului 5 comentarii

cumva,

de la un punct încolo al ceea ce crezi

că înțelegi

rațiunea se retransformă

în sentiment.

După despicarea

în sute de mii de nanofire,

desfacerea adn-ului în stângi și drepte

te trezești, în mijlocul elicoidei,

cu nimic mai isteț,

jelind

imperativul universal.

Care nu e, așa cum crezuseși tu că înțelegi,

să umbli prin lume fără coajă, să vezi și să mângâi.

Imperativul pare a fi să găsești,

cât mai rapid,

cât mai pe negândite,

cât mai roșu la față, fiindcă presiunea e maximă,

rigola universală

în care să vomiți fiere.