E sâmbătă. Pe Facebook prinde viteză o tornadă de îngrijorări, chestie care nu ajunge până la el, dar știrile de la tv sună deja pe măsură. Urmează să fie nasol. Cât de nasol nu știe nimeni, dar China-nasol e deja o predicție de bun simț. Evident, la știri se spune că oamenii își cumpără conserve, se arată în cascadă supermarketuri cu rafturi demne de alimentara. Vomitiv – se gândește reflex – cum sunt oamenii. Pe de altă parte, în buletinul lui cifra a trecut de o anumită graniță psihologică și mai sunt și alți factori de luat în calcul, de data asta e pe bune. Ar fi fost practice niște conserve. Mai simțise și în alte dăți umbra asta înghețată, ca felia aia când îți arată din satelit globul și pe o parte e lumină, pe alta e întuneric și între ele un fel de nimic, un contur difuz, prea lat ca să fie un contur chiar și pentru cei mai proști ochi, mai rău decât oricare dintre alternative. Așa, ceva ca… și aici îi cad ochii pe ilustrația perfectă, amărăciunea de motan de douăj’ de ani fără dinți, surd toacă care, venit din dormitor, își trage sufletul pe covor la modul cel mai literal – sufletul îi scapă din bot și el îl trage încăpățânat înapoi cu un hârjâit. De luni de zile i se rupe inima uitându-se la chinuiala asta, sau în fine, nu i se rupe inima tot atât de literal, dar se trezește din timp în timp fixând aerul din jurul pisicii în căutarea locusului precis al celei de a noua vieți. Oare oamenii s-or fi bătând la supermarket și pe conservele pentru pisici, sau numai pe cele de piersici în sirop? Oare producătorii de conserve pentru pisici o să fie prioritari când se închid toate cele? Adică o să fie cineva care o să le spună vecinilor „Mă duc la muncă, fără munca mea nu se poate trăi” și o să stea la banda de lipit etichete pe astea? Să pună niște trăiști în mașină, n-are niciun chef de cele patru etaje, dar vecina de la țară ar putea încă să-i vândă un pui, dintr-un pui fierbi o supă mare cu morcovi, îngheți niște porții de pilaf și ai niște pulpe la cuptor, o săptămână de mâncat cumsecade e rezolvată și până atunci s-or potoli și ăștia cu făcutul de provizii. Auzi, să stea toată lumea în casă, ce idee domestică a siguranței, ce caraghios, ca și cum boala ar fi un spărgător, încuiem ușile pe dinăuntru de trei ori, în fond yala aia suplimentară nu e chiar inutilă, și mâncăm pui, fiecare în bucătăria lui. Un pui ar fi bun și pentru motan, ar avea resturi – care resturi, omule, că nu poți să toci oasele, nici cartilagii nu mai poate să roadă, vai de steaua lui, fără conserve din alea cu mâncare moale… Să ia totuși niște trăiști, cine știe ce s-o găsi, ăștia mai și exagerează la televizor ca să bage spaima-n tine, zici că îi plătește pe mililitrul de adrenalină. În fond nu toată lumea are animale și nu toată lumea mănâncă piersici. Îl trece un fior, deși e călduț începutul de primăvară. Umbra asta înghețată care se apropie, cum naiba să o ții dincolo de ușă când prin sufragerie îți bântuie deja jumătate de moarte?
Se face ora prânzului. Pe masă mai e o treime de pâine, din asta sănătoasă de care-i place lui, muști dintr-o felie știi o treabă, nu puf din ăla fără gust. Să mănânce întâi înainte să o ia din loc, tanti Leti de la piață vine între două și patru cu brânza aia mișto, poate și din aia se poate pune un calup mai mare la congelator, să fie. Și trebuie luată și pâine. Pune pe foc mic restul de zeamă de cocoș, o minunăție, și se duce până la baie, iar îl trece brusc, fir-ar să fie, și când ajunge acolo nimica, zici că e deșert în vezică, că s-a adunat tot nisipul, așa-i zice doctorul, nisip, pasca mă-sii de organism cu mizerii anorganice în el. O vezică acoperită cu dune. Altminteri de durut nu se-ncurcă, da’ nu ne gândim la asta; icnește prelungit, sunetul străin al vocii în apartamentul gol îi e acoperit de zgâmâitul în nisip din baia mică; nici motanul nu prea scoate cine știe ce din sistem, dar îngroapă conștiincios, probabil știe că și nasul îi joacă feste și încearcă să nu se facă de rahat. Sau poate face și el dune. Din bucătărie se adaugă zgomotul exagerat cu care dă în foc supa, e clar că e una din zilele alea… Ajunge să dea ulcica la o parte cu un gâfâit, înjurând printre dinți de mama cocoșului, deși ce vină are cocoșul? Cocoșul și-a făcut datoria, e grozav de gustos mort, spre deosebire de motan, pe care numai nebun să fii să-l mănânci, nebun sau chinez, doar așa a și început toată sminteala. Despre motan nici nu poți să zici că și-a făcut datoria, la etajul patru ce șoareci să fie, poate numai lilieci. Ia uite cum se leagă toate alea, nu că la vârsta lui ar mai putea prinde ceva, dacă era să fi prins vreodată capacitatea asta a expirat demult, și îi încolțește un rânjet autoironic, dar își ia seama la timp, vorbea despre mâț, doar despre mâț, nu facem mișto de bătrânețea asta împuțită, nici nu îi zicem bătrânețe. Nu, așa, motanul. Oare n-ar fi fost mai cinstit și pentru el, nu era o soartă mai cumsecade să fi stat pe lângă un restaurant, să roadă ciosvârte azvârlite de clienți și să se încaiere cu șobolanii, decât așa, de pe vatră pe cuptor douăzeci de ani în aceleași camere și să sfârșești întingând niște miez de pâine în niște zeamă de ciorbă? și soarbe melancolic și demonstrativ din lingură, că tot n-are cine să-l audă. Asta e viață de pisic? Nicio bărbăție, niciun eroism, nicio curviștină miorlăindă pe lângă garduri, și acuma să fii încuiat în restul ăsta de blană, împiedicându-te până și pe traseele automatizate din câțiva metri pătrați. O jale. Și deși supa e fierbinte, îl scutură iar o tremurătură – o ciudățenie, întotdeauna a avut picioarele fierbinți și acum în papuci își simte degetele sloi. Strânge firimiturile de pe fața de masă plastifiată cu broderie spartă, lasă farfuria în chiuvetă, o s-o spele mai târziu. Nu că acum amânarea asta ar mai putea însemna că o să se simtă altcineva să o spele, dar chiar nu-i stă capul la farfurie. Scoate din cămară două sacoșe de cumpărături pliate la dungă, ca niște așternuturi apretate. Pe raftul de jos, lângă punga cu pungi, stă cutioiul de transport al pisicii, nu l-a mai folosit de când i-au scos toți dinții la bietul animal. Nu știe foarte bine ce i se năzare, dar scoate și cutioiul, dacă e să ne închidem în case de-acum încolo ăsta micu’ sigur nu mai pleacă de aici viu, poate i-ar prii o plimbare. Pisicul ridică ochii din conservă. De obicei se zvârcolește ca un drac când vrei să-l transformi în bagaj, dar azi se lasă împins impasibil și nici nu se întoarce cu capul la ușa din zăbrele. În servietă plasele, lista de cumpărături, cheia în yală, una două trei.
