sâmbăta morților

două femei cară o canapea (foarte frumoasă, prea frumoasă pentru o cameră de studentă) către o intrare de bloc.

bunicul lui Emily trage după el căruțul de cumpărături pe sub lumina sleită, cu mască bleu.

se poartă pardesie foarte lungi, așa de lungi ca în iarna în care Cătă și-a cumpărat un palton infinit care urma să trebuiască ferit de zoaie pe treptele metroului din Grozăvești. Din bursă, probabil.

e aproape frumos și aproape frig.

patriarhiatul din capul meu o urăște la fel de tare ca întotdeauna pe Vanessa Paradis. Pentru că își dă voie să fie. Probabil Vanessa Paradis poartă zilele astea un pardesiu lung, o dată pe oră, la classic21.

unui polițist care coboară amenințător din mașină îi flutură moțul din creștet, neancorat de laturile tunse periuță.

cel mai mare furt din libertatea unui om este tura de sâmbătă la supermarket. Engels nu știa de supermarket.

Oamenii se așează pe vinovăția ta ca pe scaunul pe care se tace la o ședință când se cere un voluntar pentru o sarcină stupidă. Ei știu că în cele din urmă o să te simți.

Prima oră după ce termini de citit Lavinia Braniște ești un om mai rău. Cele mai banale lucruri arată ca în moartea dlui Lăzărescu și tu știi că ai mințit la atelierul la care ai pretins că arta trebuie să ne spună adevărul.

diagrame venn

‘noi, celții’ zice el când mă vede,

creând o comunitate de recunoaștere cu genele mele de albastru, amândouă rusești.

‘noi ăștia din Giulești’ zice tata,

pentru asta ne bazăm pe detaliile tehnice prenatale de care dispune doar el,

dar încuviințez, noi, te legi cu liță de ce ai, fie și un cartier care există pentru fiecare în altă jumătate de secol.

‘noi, ăștia cu cuvintele’, zici, și

mă bucur o vreme,

numai că mulțimea cuvintelor care se lasă rostite la capătul ăsta și cea de la capătul celălalt înoată în două boluri rareori tangente.

frământări

must malț maia melasă chișleag plămadă… compost

și folosit, și folosibil,

și reziduu, și combustibil,

ceva pe jumătate mort în drum către ceva pe jumătate viu

sau viu doar într-o proiecție

despre cum va fi viața aceea măiastră, cu crustă aburindă,

cu gust de probă finală la ghilda făcătorilor de istorii

fiecare zi tescuită

fiecare dimineață hrănind muștele cu mirosul acru al devenirii.

continuance

Ceva obscen în cât de liniște e în sătucul ăsta normand, cât de simplu ai ajuns până aici, cam cât ai face până la Varna fără să bagi de seamă frontiera – în vremuri în care frontierele sunt iar vii, deși ai fi jurat că te uiți la niște fosile. Cât de rupte de panica pandemică par stâncile de cretă și siliciu, o vară ca toate verile, și vinovăția că te-ai dus să cauți vara ca toate verile, chior de oboseală, meritând să zaci, dar nemeritând să te prefaci că ești viu pe deplin. Somnul pune la îndemână fără milă toate bucățile de dor peste care glosezi peste zi. De fapt, timpuri ca toate timpurile.

rămășițe de baubau

Acum vreo două luni am dedus că a murit grecu’. Casa cea mai mare de pe stradă, vopsită într-un bleu cenușiu – asta după ce cu vreo șase ani în urmă i-a căzut balconul în mijlocul drumului (din fericire noaptea, fără victime) și a renovat asigurarea fațada – cască spre trotuar aceleași ferestre oarbe dintotdeauna. E casa aceea pe lângă care copiii preferă să nu treacă, deși nu l-a văzut niciunul din ei vreodată pe Boo Radley al cartierului lor. Dar au auzit de el. Grecu’ era un om foarte bogat, zice legenda locului. Bogat, dar scrântit. Copiii lui n-au moștenit nimic din averea făcută de pe urma începerii unuia din lanțurile de supermarketuri ieftine, vândut la momentul oportun unor nemți care l-au întins apoi prin toată lumea. Nici casa n-au moștenit-o, a fost lăsată prin testament bisericii ortodoxe. Ce n-a știut biserica ortodoxă atunci când a acceptat această generoasă donație a fost că bietul om ajunsese la faza de hoarder de mai bine de treizeci de ani, poate de frică să nu-i alunece averea printre degete. În ultimii ani cel mai mare rău pe care puteai să i-l faci era să-i arunci flyere în cutia poștală, fiindcă holul din spatele ușii lăsa deja un spațiu de trecere minuscul și fiecare obiect nou rămânea înăuntru, întărind zidul pe lângă care se strecura el ca să-și ia pâine. De două luni de zile, în ziua de ridicat gunoiul, în fața casei stau frumos stivuite cutii cu ziare din anii 90 și broșuri de livrat pizza, papornițe cu vechituri, fix 2 metri cubi de fiecare dată, că atâta ia mașina de gunoi pe gratis. Dacă vrei să scapi de ele mai repede, plătești la metrul cub, ceea ce probabil că era scris în testament că nu e voie să se întâmple. Azi cred că au depășit volumul de puțin, după evaluarea ochiometrică a cuiva responsabil să preia felia de grec lăsată la poartă. În urma mașinii a rămas o moviliță de casete cu coperta completată de mână, cu pix albastru. Spre dezamăgirea mea, zero Nana Mouskouri.

Un lucru e sigur, strada asta va ști de-acum într-un an nesfârșit mai multe despre grec decât fabulase în jurul lui vreodată.

nonsense, colecția de vară

Ciudat e că, deși emoțiile, la fel ca elementele lui Mendeleev, se găsesc rareori în stare pură – așa, un atom de emoție neimplicat în nicio legătură dubioasă sau sentimentală (sau, ca de obicei, ambele) cu unul sau mai mulți atomi de altă emoție – mințile noastre sunt capabile să distileze din fluidul pestriț conceptul a cum ar fi elementele alea „în sine”. Și ne servesc acea iluzie cu nesimțire, deși știu foarte limpede că nu li se întâmplă nici lor niciodată să curgă de la robinet numai dopamină, să zicem. Dar asta nu le împiedică. Cu satisfacția tâmpă că ne fac un bine, în miezul somnului cel mai dulce ne trântesc o porție de bucurie cristalină, fațetată în 57, fără spaime, vinovății și îndoieli, care face să fie cel puțin jalnică trezirea la orice fel de viață de un bun simț absolut și de o complexitate rezonabilă. Sau și mai rău, ne proiectează undeva, în viitorul acela către care alergăm precum veverițele siberiene, o mulțumire de sine nemăzgălită pe care, dacă am fi cinstiți, am ști că n-o vom simți nici când vom avea creștetul proptit în bolovanul de la cimitir – presupunând prin absurd că pacea aceea e perceptibilă.  Îți imaginezi că doar un acces de furie dezlănțuită ar putea avea acea calitate nediluată, acea concentrare a ființei într-un punct pe care o stipulează mintea drept posibilă – ce-ai zis? Îți imaginezi, da. În chestionarele sociologice se vede asta cum nu se poate mai clar: cercetătorul îți pune la îndemână un buton ca de masă de sunet, pe care poți să-l muți grade infinit de mici și de multe între extremele lui „m-am simțit fericit în ultima săptămână” – „deloc de acord” sau ”întru totul de acord” , dar cu extremele incluse drept categorie posibilă. „Just because you have the emotional range of a teaspoon”, nu te poți abține să-i zici co-respondentului imaginar care chiar ar folosi categoria din lumea ideilor. Cu oarece invidie, însă, căci promisiunea neamestecului în treburile interne, a univocității vocilor din cap te cheamă să te lași bleg pe pernă mai iute, uite, atunci când mintea e lăsată să fabuleze… Bine, uneori în meniul din vis e programată o porție de panică pură:  nemulțumitului i se ia darul.

secvențe

pe ecranul format de pătratul de lumină de pe birou se perindă umbrele vălătucilor de motorină urcați din stradă, binevenită confirmare vizuală – așa revine lumea la normal, în vălătuci.

pe piele, crepe de chine-ul purtat de străbunica are o textură din altă lume, o manieră de a aluneca uscat, cu o răceală plăcută, ca o mână strânsă exact cât trebuie, amestecată cu un fel de vinovăție – nu că strici piesa de muzeu purtând-o, ci că îi spurci clasismul cu lipsa ta de maniere.

pe timpan, foșnet de frunze, guguștiuci, întrebări pertinente în polonă puse de N, vecinul de cinci ani, mamei lui.

Miroase intens a ars. Motorul care a turat în draci până mai adineauri s-a transpus, în lumina întrebării ‘oare n-am putea să facem kurtos acasă?’, în tr-o sursă de carburant olfactiv pentru pofta dezlănțuită, preșcolară, aglutinantă, conținând toate morfemele tuturor dorurilor.

E foarte pace. Pute a zahăr ars.

nelipsism

întâi îți lipsește degetul mic. L-ai pierdut din greșeală, la o mutare, s-a rătăcit între cutii, a rămas pe undeva împachetat cinci luni, în perioada respectivă ai învățat să te descurci fără, nu i-ai dus lipsa când n-a mai apărut. Trec ani, îți dezvolți un discurs minimalizant, ești cineva care funcționează foarte bine fără degetul mic, degetele mici sunt o convenție socială ușor desuetă, se împletește perfect cu patru degete, oamenii viitorului se vor putea priva de părți ale organismului cu funcții la fel de obscure ca apendicele. Te simți puțin un om al viitorului.

Apoi chelești brusc și de tot. E neplăcut, desigur, dar poți formula o mulțime de teorii despre cum părul e încărcat cu semnificație numai în contextul tău cultural, o vanitate mai curând penibilă. Acum ești liber să nu te mai ascunzi după propria ta imagine proiectată public, ești mai autentic cumva și în fond mai aproape de seninătatea călugărului zen. Părul celorlalți devine un accesoriu tolerat, nu știu ei câtă libertate ar putea avea.

Apoi dispare, după un atac cerebral, din vocabularul tău cuvântul ‘și’. Când îți lipsește un cuvânt uiți relativ repede că el există, cu condiția să nu se ceară tradus de prin alte limbi, așa că gândurile se reconstruiesc fără grijă acoperind absența, tu devii cineva care nici nu simte că a pierdut o nouă fărâmă din sine. Viața e ușoară, imaginația cuprinzătoare, în ea încap fie vise, fie preocupări, rareori amândouă deodată, totul e sub control, până când observi că îți lipsesc amintirile cu degetul mic, cu tine pletos, în plus amintirile în care apar alți oameni nu te mai conțin pe tine, iar cele care te conțin nu îi mai cuprind pe alții. Nu e dramatic, desigur, în scurt timp narațiunea ta despre tine devine că, așa cum o dovedesc probele materiale ale memoriei, ai fost întotdeauna un singuratic, un observator din afară al mersului lumii. Un pic călugăr, fără dogmă însă. Uiți în același timp cum se simt îmbrățișările sau posibilitatea ca ele să existe.

La un moment dat îți piere auzul, nu-ți dai bine seama care a fost ultima zi când clopotele au marcat ora nouă sau poate zece, oricum nu le luai mereu seama, doar că e limpede că s-au oprit de tot. Mai ai suficiente simțuri, se trăiește excelent în tăcere, e aproape greu de crezut că nu a fost așa de pace întotdeauna. Declari ferm că nici nu prea țineai la lumea sunetelor. Citești cu nesaț. Din păcate nu te-a lovit o simplă surzenie în raport cu lumea externă, ci s-a bușit complet placa de sunet, odată cu ea toate informațiile pe care le stocaseși așa devin inacesibile, de la poeziile franțuzești înregistrate cu glasul bunicii la fonemele din greacă. Nu poți fredona nici măcar dancing queen. Nimic de nedepășit, desigur, mai ales că ce nu se poate găsi în sertarele minții nu există. Pe chipul tău începe să se citească un fin dispreț pentru cei care trec prin viață cu toate degetele la dispoziție, blond-roșcați, cu memorie auditivă sau cu… parcă mai era ceva? Oamenii care insistă să trăiască nerecunoscător, fără lipsuri, fără conștiința nelipsei, cărora să le aibă pe toate li se pare de la sine înțeles. Ce știu ei despre cât e de greu să îți lipsească intangibilul? Nu că ție îți lipsește ceva, nu. Ești un om adaptabil.

rutine

O amorțeală dureroasă în încheietură, creierul te extrage din misiunea în care nu credeai decât pe jumătate, te întorci pe partea cealaltă și dai să pleci într-o nouă misiune în care se împletesc fragmente dintr-un film, imagini dintr-o carte, niște personaje care hălăduiesc prin viețile sau morțile lor și vin în vizită între amorțeli, textura feței de pernă, apuci să schițezi primul tablou, „Un hol de intrare în penumbră. Voci.”; piuitul antisocial al deșteptătorului apasă „Delete all? Yes” fără să aștepte vreo acțiune din partea ta, prin urmare primul tablou e o invenție post factum; oasele ți se adună într-un puzzle capabil să ambuleze fără șofer către baie, apa spală de pe el jumătatea de credință, care se afla, în mod previzibil, la suprafață, o spoială; ce rămâne se îndreaptă într-o formă predeterminată în sacul temporar – între bucăți, pe post de colagen sau de paie, substanța unui solipsism întors împotriva lui însuși, piftia necredinței că lucrul care percepe chiar locuiește aici; o amorțeală dureroasă în piciorul drept, creierul te scoate din misiunea în care nu credeai niciun strop, închizi documentul și te muți pe buca cealaltă.

a zecea viață

E sâmbătă. Pe Facebook prinde viteză o tornadă de îngrijorări, chestie care nu ajunge până la el, dar știrile de la tv sună deja pe măsură. Urmează să fie nasol. Cât de nasol nu știe nimeni, dar China-nasol e deja o predicție de bun simț. Evident, la știri se spune că oamenii își cumpără conserve, se arată în cascadă supermarketuri cu rafturi demne de alimentara. Vomitiv – se gândește reflex – cum sunt oamenii. Pe de altă parte, în buletinul lui cifra a trecut de o anumită graniță psihologică și mai sunt și alți factori de luat în calcul, de data asta e pe bune. Ar fi fost practice niște conserve. Mai simțise și în alte dăți umbra asta înghețată, ca felia aia când îți arată din satelit globul și pe o parte e lumină, pe alta e întuneric și între ele un fel de nimic, un contur difuz, prea lat ca să fie un contur chiar și pentru cei mai proști ochi, mai rău decât oricare dintre alternative. Așa, ceva ca… și aici îi cad ochii pe ilustrația perfectă, amărăciunea de motan de douăj’ de ani fără dinți, surd toacă care, venit din dormitor, își trage sufletul pe covor la modul cel mai literal – sufletul îi scapă din bot și el îl trage încăpățânat înapoi cu un hârjâit. De luni de zile i se rupe inima uitându-se la chinuiala asta, sau în fine, nu i se rupe inima tot atât de literal, dar se trezește din timp în timp fixând aerul din jurul pisicii în căutarea locusului precis al celei de a noua vieți. Oare oamenii s-or fi bătând la supermarket și pe conservele pentru pisici, sau numai pe cele de piersici în sirop? Oare producătorii de conserve pentru pisici o să fie prioritari când se închid toate cele? Adică o să fie cineva care o să le spună vecinilor „Mă duc la muncă, fără munca mea nu se poate trăi” și o să stea la banda de lipit etichete pe astea? Să pună niște trăiști în mașină, n-are niciun chef de cele patru etaje, dar vecina de la țară ar putea încă să-i vândă un pui, dintr-un pui fierbi o supă mare cu morcovi, îngheți niște porții de pilaf și ai niște pulpe la cuptor, o săptămână de mâncat cumsecade e rezolvată și până atunci s-or potoli și ăștia cu făcutul de provizii. Auzi, să stea toată lumea în casă, ce idee domestică a siguranței, ce caraghios, ca și cum boala ar fi un spărgător, încuiem ușile pe dinăuntru de trei ori, în fond yala aia suplimentară nu e chiar inutilă, și mâncăm pui, fiecare în bucătăria lui. Un pui ar fi bun și pentru motan, ar avea resturi – care resturi, omule, că nu poți să toci oasele, nici cartilagii nu mai poate să roadă, vai de steaua lui, fără conserve din alea cu mâncare moale… Să ia totuși niște trăiști, cine știe ce s-o găsi, ăștia mai și exagerează la televizor ca să bage spaima-n tine, zici că îi plătește pe mililitrul de adrenalină. În fond nu toată lumea are animale și nu toată lumea mănâncă piersici. Îl trece un fior, deși e călduț începutul de primăvară. Umbra asta înghețată care se apropie, cum naiba să o ții dincolo de ușă când prin sufragerie îți bântuie deja jumătate de moarte?

Se face ora prânzului. Pe masă mai e o treime de pâine, din asta sănătoasă de care-i place lui, muști dintr-o felie știi o treabă, nu puf din ăla fără gust. Să mănânce întâi înainte să o ia din loc, tanti Leti de la piață vine între două și patru cu brânza aia mișto, poate și din aia se poate pune un calup mai mare la congelator, să fie. Și trebuie luată și pâine. Pune pe foc mic restul de zeamă de cocoș, o minunăție, și se duce până la baie, iar îl trece brusc, fir-ar să fie, și când ajunge acolo nimica, zici că e deșert în vezică, că s-a adunat tot nisipul, așa-i zice doctorul, nisip, pasca mă-sii de organism cu mizerii anorganice în el. O vezică acoperită cu dune. Altminteri de durut nu se-ncurcă, da’ nu ne gândim la asta; icnește prelungit, sunetul străin al vocii în apartamentul gol îi e acoperit de zgâmâitul în nisip din baia mică; nici motanul nu prea scoate cine știe ce din sistem, dar îngroapă conștiincios, probabil știe că și nasul îi joacă feste și încearcă să nu se facă de rahat. Sau poate face și el dune. Din bucătărie se adaugă zgomotul exagerat cu care dă în foc supa, e clar că e una din zilele alea… Ajunge să dea ulcica la o parte cu un gâfâit, înjurând printre dinți de mama cocoșului, deși ce vină are cocoșul? Cocoșul și-a făcut datoria, e grozav de gustos mort, spre deosebire de motan, pe care numai nebun să fii să-l mănânci, nebun sau chinez, doar așa a și început toată sminteala. Despre motan nici nu poți să zici că și-a făcut datoria, la etajul patru ce șoareci să fie, poate numai lilieci. Ia uite cum se leagă toate alea, nu că la vârsta lui ar mai putea prinde ceva, dacă era să fi prins vreodată capacitatea asta a expirat demult, și îi încolțește un rânjet autoironic, dar își ia seama la timp, vorbea despre mâț, doar despre mâț, nu facem mișto de bătrânețea asta împuțită, nici nu îi zicem bătrânețe. Nu, așa, motanul. Oare n-ar fi fost mai cinstit și pentru el, nu era o soartă mai cumsecade să fi stat pe lângă un restaurant, să roadă ciosvârte azvârlite de clienți și să se încaiere cu șobolanii, decât așa, de pe vatră pe cuptor douăzeci de ani în aceleași camere și să sfârșești întingând niște miez de pâine în niște zeamă de ciorbă? și soarbe melancolic și demonstrativ din lingură, că tot n-are cine să-l audă. Asta e viață de pisic? Nicio bărbăție, niciun eroism, nicio curviștină miorlăindă pe lângă garduri, și acuma să fii încuiat în restul ăsta de blană, împiedicându-te până și pe traseele automatizate din câțiva metri pătrați. O jale. Și deși supa e fierbinte, îl scutură iar o tremurătură – o ciudățenie, întotdeauna a avut picioarele fierbinți și acum în papuci își simte degetele sloi. Strânge firimiturile de pe fața de masă plastifiată cu broderie spartă, lasă farfuria în chiuvetă, o s-o spele mai târziu. Nu că acum amânarea asta ar mai putea însemna că o să se simtă altcineva să o spele, dar chiar nu-i stă capul la farfurie. Scoate din cămară două sacoșe de cumpărături pliate la dungă, ca niște așternuturi apretate. Pe raftul de jos, lângă punga cu pungi, stă cutioiul de transport al pisicii, nu l-a mai folosit de când i-au scos toți dinții la bietul animal. Nu știe foarte bine ce i se năzare, dar scoate și cutioiul, dacă e să ne închidem în case de-acum încolo ăsta micu’ sigur nu mai pleacă de aici viu, poate i-ar prii o plimbare. Pisicul ridică ochii din conservă. De obicei se zvârcolește ca un drac când vrei să-l transformi în bagaj, dar azi se lasă împins impasibil și nici nu se întoarce cu capul la ușa din zăbrele. În servietă plasele, lista de cumpărături, cheia în yală, una două trei.