Cum iti mai e? te intreaba cu grija

Si tu incerci sa pui in cuvinte.

„Mai binisor, nu-mi mai vine sa bocesc neaparat.”

Te scoli. Crema de fata. E de la ea de asta primavara, nu i se potrivea.

Faci sandvisuri. Cutiile de fructe din silicon, le pui in ghiozdan, sunt ultimul lucru trimis fetelor.

Pe strada, in geamul caminului din colt straluceste in lumina unei veioze o icoana pe sticla, in geam. Copilul hiperatent zice: „Uite mam, crezi ca si pe aia a pictat-o Denisa? Oare cati oameni pe lume stiu sa picteze pe sticla?”

era la un etaj trei.

Propria ta mana cu bratara pe care ai pus-o in mai anul trecut si n-ai mai scos-o, superstitios.

Petice.

Acuarele.

Calendar.

Camasa pe care ai furat-o din dulap la plecare si, desi ai pus-o de trei ori, nu poti sa o dai la spalat, fiindca ar inceta contactul mijlocit.

Faci, in reactie, cele mai conservatoare lucruri posibil. Tescuiesti struguri si tragi vin in damigeana, faci zacusca, imbraci cu daruire caietele de scoala, pastrand un trecut imaginar, in timp ce acela de la o aruncatura de bat piere sub tradarea lui „mai binisor”.

Pe Calea Grivitei toata lumea ta s-a mutat cateva numere mai sus.

Reclame

notiță

Am visat către dimineață o chestie atâta de vie și așa de metaforică în același timp, că îmi trebuie musai să o scriu. Eram într-un oraș neidentificat, la prieteni neidentificați, cu programul unui tren de luat (doar eu) cândva către seară, cu biletele în buzunar. Era un orășel de provincie cu blocuri gri. Prietenii erau la muncă, sau altundeva, iar eu citeam pe rând un teanc de scrisori galbene, unele în plicuri, altele doar împăturite, toate fragile. Majoritatea erau corespondența primită de tanti de-a lungul timpului și începeau, înduioșător, cu ‘Dragă Irina’. Se apropia ora de plecare și eu nu mă puteam desprinde, ajunsesem la una de la o verișoară pe nume Marta Hristescu.

Mă uit la ceasul telefonului și decid că trebuie să ies pe ușă, dar în loc să pun scrisorile în geantă, plec cu capul meu năuc uzual, citind, cu teancul de scrisori în mână. La ușa blocului îmi îndrept geanta pe umăr și îmi scapă ultima scrisoare, pe care o ia vântul. Și în haosul meu, pun tot teancul pe jos, lângă geantă, și încep să alerg după scrisoare, timp în care toate hârtiile pleacă pe un curent de aer și se învârt peste oraș, în turbioane. Sar oameni să mă ajute, trecem din parcare in parcare și din piațetă în piațetă unde se învârt pe jos sute de bucăți de hârtie care se dovedesc a fi facturi, ambalaje de napolitane, gunoi global. Se întorc și prietenii mei, care îmi zic să nu panichez, au zburat peste orașul ăsta, nu pot să dispară definitiv, și eu recunosc argumentul despre dispariția pisicii, dar, ca și atunci, există și posibilitatea să moară pisica, scrisorile să devină, în mâna altcuiva, gunoi. Pierd trenul, hotărându-mă să caut până în pânzele albe, e imposibil să plec acum.

M-am trezit cu nodul în gât și cu o senzație acută de paradigmatic: că ai fost neglijent o clipă, lăcomindu-te să adaptezi prețiosul la programul tău gâfâit, și tot bagajul de amintire al comunității ți-a scăpat, ireparabil, printre degete.

dinamica fluidelor

atunci cand unul dintre noi

pleaca

de tot sau doar altundeva – sigur, poate ca altundeva acopera deja toate posibilitatile –

citoplasma pe care o alcatuim

se extinde in spatiul ramas gol

si il ascunde privirii.

celula isi vede de treaba

cu cel mult o urma de cicatrice.

e inevitabila intrebarea

ce se intampla cand pleci

din spatiul mental pe care il ocupi,

ce altceva contine citoplasma fiintei tale

si cum face sa iti supravietuiasca.

copii de backup

astept sa te vad

cu tot dorul si zambul

si totodata

toate semnalele de alarma striga simultan

ca estimarea probabilistica

ca intre ipostazele noastre de azi

sa se poata gasi exact acea cale mediata de iubiri comune

nu iese bine la calcul.

ce spaima absurda si atotcuprinzatoare, sa nu cumva

sa ti se suprascrie cu o copie mai proasta

amintirea

unei sinapse deschise de mult lasate intr-un sertar.

mereu un episod de alaltaieri

sters

vată de zahăr

Ceea ce acum câțiva ani părea de la sine înțeles, un mod de a vorbi din capul tău ca și cum gândurile s-ar naște acolo, desigur, hrănite de informații externe, dar cu un drept de proprietate asupră-le, mă lovește acum drept o impostură insuportabilă. Dau din cap citind articole în care oamenii își explică unii altora lucruri de bun simț în cuvinte de bun simț și îmi vine să le pun linkuri: aici tocmai i-ai povestit cuiva Durkheim, dincolo ai redescoperit McIntyre fără să știi asta, inventezi apa caldă, apa caldă!!! Pe măsură ce citesc și ascult compulsiv curs după curs, cărțoi după cărțoi, spoiala de cugetări pe care le putea produce cel care eram mai alaltăieri mă jenează din ce în ce mai tare – deși e evident că nu poți cuprinde tot ce se gândește, astfel încât să construiești cugetare fără să plagiezi involuntar, deși este limpede că regurgităm cu toții părți nemestecate din filosofii șchiop îmbinate și modele ale lumii imperfecte prin definiție, îndrăzneala să pui în cuvânt – fie și în vers vizând imediatețea – ceea ce au gândit alții cu siguranță mai bine, mai rotund, pare un hybris. Hybris față de ceea ce vei citi abia mâine, cu toate că poate că nu-ți va ieși în cale de-cititul decât pentru că ai formulat nevoia. Hybris față de cine vei fi mâine, deși poate că nu te vei putea schimba în episodul următor decât dacă îl narezi pe acela de față. Hybris față de cel care erai ieri, când îți puteai spune povestea și ea era coerentă cu sine însăși, și pe care, dacă recunoști că azi știi alte lucruri, îl trădezi la fel de acut.

Dacă ar fi să îi caut contururile, senzația prezenței în lumea gândurilor este, cu toate conotațiile panico-tactile, cea a unei pânze de păianjen uriașe, care nu te ține prizonier, ci te leagă de ipostazele altora, de gânduri care curg prin nodul tău te rețea, dar te dizolvă în cvasitotalitate ca individ care își imaginează că știe unde începe și unde se termină. Anulându-ți, cumva, din cauza asta, dreptul de a emite ca și cum ai avea un produs propriu, o gogoașă de mătase care să fie a ta.

art in the hood

Ok, this is going to be… different. There is this project in my neighbourhood in which inhabitants have been invited to choose a contemporary artist living in the city to make a piece for a certain streetcorner or park. The exhibits would only be there on a temporary basis, they are not meant as long term ‘statues’. The city pays, the people chose (an artist, not a specific work) , the unveiling is next week. All lovely so far.

The specific artist our closer group of neighbours seems to have chosen appears to be in the business of making humorous, social comment kind of ‘street’ art – the kind that you can hardly disentangle from simple observation of everyday absurdity occuring without artistic help. The people who chose him said it was the fact that his works stir a discussion that made it interesting. Now, we have a reasonably involved community, so there was little surprise when, the evening the piece was put into place, with no mention of it being art, our FB page and mail went… ‘WTF!!! Can we do anything to tell the city we do not want this??!?’

And this is the awesome part. The artist has placed, on the sides of the main alley in the park all our children play, guardrails of the kind you have on the side of the highways. They are perfectly aligned with the alley curves, as if they were there in an ‘official capacity’. They are weathered, rough around the edges, they are slightly dangerous for tiny kids and annoying for everyone who needs to walk around them. They make the park disconnected, unhandy and uglier. They made people react instantly. And if you take them to mean ‘security. what are we giving up in order to get it’ (which I by no means know to be the intent of the artist, it is my first association and it feels as if se non e vero, e ben trovato) – works like a charm in a social debate. I went straight from ‘shit, is this going to be in our face for a year?’ to ‘Yes, we need this in our face for a year.’

Thanks, Bram Van Meervelde!