Duminică…

… Ai fi făcut 80 de ani.

Ai fi pretins că nu e mare lucru

că nu mai sunt așa mulți prieteni,

să nu ne zbatem, viețile noastre sunt așa de ocupate.

Noi am fi știut cum se organizează o sărbătoare de 80 de ani, de la tine.

Am fi alergat totuși vinovați că nu avem timp sau am fi uitat ziua din calendar, sau chiar anul, am fi

fost stupizi încă o vreme,

trezindu-ne miercuri precum coyotul deasupra prăpastiei

te-am fi dezamăgit cu consecvență,

iubito.

Așa am săpat accidental numele tău pe o piatră exact la momentul potrivit.

Poate asta e urma coyotului când se-nfige-n

realitate.

Spațiu pozitiv

Au trecut doi ani și jumătate de când povesteam cum se golește casa grecului cu țârâita. Din ea continuă să coboare în stradă comori, un scriitor căruia i-ar fi trecut prin minte la timp să documenteze ce ajunge pe pavaj ar putea țese o epocă întreagă din firimiturile celor vreo 80 de ani de colecție.

In cutiile de săptămâna asta

De-a lungul acestui interval am fotografiat cărți, casete, cești desperecheate și ghivece, am recuperat o mică stampă japoneză care stă pe perete la fiică-mea, bucățelele tot mai multe compunând omul din spatele lor, căruia nu îi știu nici numele, ca pe un spațiu negativ. Unele detalii adaugă cunoaștere prea puțină, cineva din această casă citea și franceză:

… sau mama (sau sora mai mare a?) acestui domn primea în 1949 National Geographics pe abonament (și abonarea suna la fel de scammy ca o multilevel marketing business din vremuri mai recente) :

De data asta însă în vârful unei cutii trona un teanc de fotografii de familie și printuri de probă ale unor negative, ceea ce s-a dovedit irezistibil pentru acea glandă neidentificată (mă rog, excluzând identificările de ev mediu) din compoziția mea care caută material justificativ doar ca să secrete constant o dezolare atotcuprinzătoare. Spațiul negativ se conturează pe de o parte mai strict din ce vede ochiul fotografului:

interioare în ruină,
un nasture pe un buștean, o rază de soare sudic
deschideri, crenguțe, detaliile unor pietre care au compus cândva un zid…

Dar în același timp se ivesc ipoteze care umplu acest spațiu – revelat până acum doar de simptomele bolii – cu fragmente de viață. Există o serie întreagă de poze de familie scăldate în soare, la mese foarte albe, cu copii râzând. Fotografii îmbibate de o senzație de armonie. Hainele sugerează vag anii 90, dar ar putea fi de oricând. Pe același film, o gașcă de băieți la vreo 17-18 ani prinși la o ieșire pe biciclete. După străzile din fundal, pe aici. Un weekend în Ardeni? Nepoții?

Poze mai vechi, un polaroid tăiat cu foarfeca ca atunci când excizezi pe cineva din trecutul comun. Capoate, draperii cu carouri pe tapet cu flori, fotolii de anii 60, maximix, mușama. Ar fi putut fi oriunde în Europa anilor 80, mai puțin maximixul:

Aceeași doamnă apare în alt polaroid cu o tovarășă de vacanță, ținând cu patru mâini la cameră un cățel infernal de urât. Nu același cu ăsta :

… Oare proprietarul lui să fie personajul principal al săpăturii de față? Un om cu câine ar fi avut totuși o șansă. Sau poate te dărâmi mai rău dacă ai avut un câine și nici asta nu-ți mai rămâne?

Nu te poți împiedica să vezi toate aceste lucruri de pe trotuar ca pe o viitură, peștii exotici morți ai acvariului explodat deunăzi, o casă care-și vomită mațele necontenit, interiorul unei existențe vărsat în spațiul public. Poate că singurătatea fără scăpare se întoarce pe dos în această exhibare fără consecințe, irelevantul și importanța fleșcăite deopotrivă în cutiile boțite de zloată; după el, potopul.

scări ep. n

Păși grăbit pe scările gării, pentru a suta oară. Orele de plecare ale trenurilor, întotdeauna puțin prea aproape de momentul de față, aspirau înspre holul cu tabela de sosiri-plecări un întreg furnicar de oameni și toată atenția lor. Abia astăzi, în timp ce-și căra privirea pe vârful încălțărilor, băgă de seamă că la una din trepte placa grea de granit din dreapta era decalată cu vreo trei centimetri față de cea din stânga, ca un etaj de tort care, la apăsarea cuțitului, alunecă puțin de sub celelalte; sigur, scările gării sunt mereu sub presiune, dar nu-și putu imagina forța care, aplicată vertical, să împingă câtamai blatul de piatră către exterior. Vacuumul gării îl trase într-un vagon și firicelul de gând se risipi, nu înainte să lase un reziduu autodepreciativ, OCD intensifies. Trenul îl scuipă la capătul celălalt și privirea lui continuă să se odihnească pe bombeuri, cu mișcarea lor rutinată, implacabilă, prin șleaul existențial. Se întrerupse doar pentru un schimb rapid cu domnișoara de la tejgheaua chioșcului: „Un lait russe svp/Pardon?/Un lait russe. Un.. cafe au lait./Ah, un latte.” Înregistră în baza de date multilingvă schimbarea de generație, ăștia micii nu mai folosesc denumirea pe care o învățase special fiindcă doar aici i se spunea așa, poate e și momentul să retragem termenul, freedom coffee, delete entry. Cu cafeaua fierbinte în mână își urmă parcursul, din vârful următoarelor scări un acordeonist scârțâia jalnic la vie en rose ciuntită, ceea ce impunea reancorarea privirii în pielea pantofilor. Pe treapta cinci și șapte îi sări de astă dată în ochi – tot granit negru, placa din dreapta ieșită cam cu un sfert pe spațiul treptei de dedesubt, în timp ce felia stângă era aliniată perfect. Toată scara era tocită adânc de peste un secol de uz, ici-colo timpul ciobise câte un colț, un aer general de delabrare părea de fapt oricum brandul orașului, dar chestia asta cu plăcile care pleacă la plimbare îl lovi totuși ca fiind de alt ordin. Dacă punea cap la cap fizica și geografia din tot învățământul de stat oferit contra costului nervilor oricărui copil, ipotezele erau limitate. Conform schemelor cu alunecări de teren, densitatea unui strat inferior trebuie să fie mai mare decât cea a unuia superior, mai poros, așa încât apa infiltrată prin cel de al doilea să facă o peliculă la suprafața celui dintâi, iar stratul superior să se dea apoi pe tobogan sub propria sa greutate. Se felicită scurt pentru memorie sau pentru reconstituirea acestor fapte prin cea mai grosieră formă de imaginație, după care negă ipoteza alunecării de teren: granit deasupra, granit dedesubt, infiltrații nema. Rămânea schema cu etajele de tort. Asta îi dezancoră o clipă privirile de muchia pingelelor, cât să ridice ochii spre cer, de unde arhetipul construit în vreo patru sute de scene hollywoodiene ar fi trebuit să vină cu forța verticală. Pe cer nu erau decât niscai urme de avioane, îngrijorătoare pentru alții, din câte auzise online. Godzilla nema. Fâș fâș, făcură frunzele din parc, iar misterul treptelor cu vieți nealiniate rămase acolo, spre revizitare în altă zi în care apocalipsa se va amâna.

everything everywhere

Era în vacanța dinainte de a șaptea – sau poate a opta? Înainte sau după Bușteni? Nu contează. Am repetat tabăra de la Plaiul Foii, fiindcă prima, cea în care mersesem neîncrezător după a cincea, cu diriga de atunci, cu mătușă-mea, cu A. și I., fusese un miracol. Țin minte cum colecționam imaginile a câte culori reușea să aibă într-o zi Piatra Craiului și cum revenisem acasă cu relația asta de admirație-apropriere-împoezire în raport cu un munte cumva excizat din contextul lui de lanț muntos, în logica de micu-prinț a unicității lucrurilor iubite pe care o foloseam la vârsta aia. (Între noi fie spus, visez la cinci zile legate în care să stau să mă uit la fel la Piatra Secuiului). Am convins-o pe C. să vină în tabără, că e cel mai frumos loc din lume.

Nu știu dacă toți copiii au bucuria asta a revenirii în locuri unde ți se pare că știi fiecare pietricică și unde poți să le povestești – cu siguranță enervant – celor care n-au mai fost acolo, unde duce drumul x și unde anume pe râu e o scăldătoare numai bună. Mie nu mi-a trecut nici acum, fiecare întoarcere undeva e o recuperare a hărților mentale și o iluzie de rădăcini, o revendicare a unui „și locul ăsta face parte din cine sunt”. De fapt e mai mult decât atât, fiecare întoarcere în locuri unde ți-a fost foarte drag să fii are capacitatea de a te integra pe tine cu tine însuți, de a-ți coerentiza cumva povestea, altminteri, prin forța lucrurilor, fragmentară. E ca și cum atunci când te așezi pe aceeași băncuță de pe drumul către Pueblo Espanol filmul care s-a rupt în 2000 și alegerile făcute între timp care te-au îndepărtat-alienat de cine erai atunci sunt parțial suspendate și poți aduce înapoi în împletitura identitară firele de viață alternativă, traiectoriile disjuncte, chiar dacă e clar că nu le vei trăi și pe alea de vreme ce n-a fost dat să le trăiești.

Era o vreme dramofilă, 13 ani e o vârstă pe care să nu le-o dorești nici dușmanilor. Mă plângeam pe bună dreptate unei amice din tabără de lucruri cu care mai târziu am învățat pe nedrept să fac pace. Sau în fine, nimic nu e complet strâmb sau drept nici măcar în momentul în care se întâmplă, știu că mă plângeam și mă vedeam dinafară chiar și atunci ca unidimensională și hidoasă în lamentația aceea, ceea ce probabil explică de ce o adresam unei fete parțial străine. Oamenii care ți-s dragi merită mai multe nuanțe sau ți le-ar adăuga cu de la sine putere dacă te văd simplificând. Vreau să cred că C. așa ar fi făcut sau că mi-ar fi fost rușine de ea să procesez în alb-negru. Deși, Doamne, vorbeam atât de mult pe atunci, cam cât fiică-mea…

(E aceeași tabără în care amica ne-a povestit că dacă la 12 noaptea te uiți în întuneric în oglindă și spui de trei ori ceva ce am vrut tare să uit, vine diavolul. Nu a ajutat că aveam chiuvetă cu oglindă în sala-dormitor.)

Era bine să ai o amică cu curiozități mai extreme și care nu te cunoștea de fapt, așa puteai explora ce nu-ți dădeai voie să zgâmâi altminteri, să fii colțuros și umoral. Oricum pe lângă oameni noi ești mai curajos sau te poți reinventa mai curajos decât pe lângă cei care știu că ești cuminte. Cred că eram pe drum înapoi spre casă și că ne aduseseră cu autobuzul până la Brașov puțin mai devreme de ora la care pleca trenul. E tot ce-mi pot imagina ca scenariu pentru intervalul necesar ca momentul ăsta să nu fi fost un vis. În orice caz, am convins-o pe noua amică că nu ni se întâmplă nimic dacă ne îndepărtăm de grup și că oricum, chiar dacă restul ar pleca cu trenul, la Brașov suntem în siguranță. Am dus-o alergând prin tunelul care iese din gară în parc, am ieșit în soarele vesel de peste Tractorul și am stat pe o bancă, pe prima bancă din stânga tunelului, uitându-ne la pâlcul meu preferat de mesteceni, în timp ce îi relatam cu lux de amănunte cum m-am jucat acolo în fiecare an, cum ultima dată am stat pe banca aia cu frații mei mici-mici care țopăiau pe alee până când unul s-a julit și l-am făcut să râsu-plânsu. Am testat pe ea absurdul propunerii: dacă am fugi acum, în clipa asta, din viața preorganizată care ne duce cu trenul la București, eu și aici sunt acasă. De altminteri și la Plaiul Foii.

În capul meu toată scena se mișcă în substanța vâscoasă a unei nostalgii care a înghețat-o ulterior în chihlimbar, dar nu e nostalgia care măsoară distanța dintre acum și atunci, ci cea din clipa însăși. Un sentiment supraordonat tuturor celorlalte pulsiuni ale copilăriei și adolescenței, ceva ce mișca/mișcă un întreg mecanism al deciziilor, al importanței, al alegerii lucrurilor care se arhivează sau nu. Senzația aproape opresivă că nu ții pasul cu toate celelalte cuante ale tale (ră)sărite din punctele de fericire sau de distrugere, că ele se vor pierde în universurile lor paralele și că tu nu vei fi niciodată întreagă, nu vei fi trăit niciodată pe de-a-ntregul. Că fiecare clipă trăită e o irosire iremediabilă a tuturor versiunilor tale care ar fi trăit-o mai bine sau mai prost sau doar altfel. E poate primul moment de care îmi aduc aminte în care m-am așezat pe o bancă și am încercat să adun înapoi în mănunchiul realului calea contrafactuală a uneia dintre acele vieți.

PS: abia terminând de gândit gândul mi-am dat seama că în pofida asociațiilor vizibile care au adus azi la suprafață frunza asta de varză din butoi, ea se datorează direct faptului că am terminat de citit Half Leven a Ayei Sabi.

39

Te uiți la cum face putin 70, o săptămână mai târziu, și, înotând, răsufli apăsat, mulțumescu-ți ție Doamne că ai mei nu au obținut atâta putere, așa cum a fost fiecare a oprimat cum a știut trei copii șase angajați două neveste, imaginează-ți dacă am fi primit cu toții un arsenal. Slavă cerului suntem inconsequential.

I would make the perfect orc, suntem vinovați când suntem prezenți, suntem vinovați când suntem absenți.

on demeure

Ne mănâncă clișeul, dar it was the best of times, it was the worst of times. În vreme ce toate în lumea cea mare se deșiră rând cu rând, confirmând implacabil că nu erai anxios de nebun, ci pe bază de concentrat de realitate servit în doze zilnice, în lumea măruntă viețile se tricotează ochi cu ochi. Dacă ai putea îmbrățișa un escapism care multora le e mai la îndemână, te-ai bucura fără jenă de cum și-a găsit un copil într-o singură zi un trib în care să se simtă cu totul acasă, să-și lepede teama de ridicol învățată mult prea rapid, să-și încerce aripile cu sete. Și de cum l-ai ajutat să deschidă ușa. La fel, ai urmări peste andrele cum celălalt copil își vede de drum concentrat și curios, cum ridică din când în când nasul din ale lui să-ți spună ce e interesant, să-ți prezinte o muzică nouă, să ceară un sfat. Te-ai putea minuna că ți-a slujit încăpățânarea și acum ai de muncă și mai mult decât aveai deja, dar în sfârșit faci și din cele care-ți trebuie ție. Ai putea să fii surprins că ai fost la două concerte și un spectacol în aceeași săptămână, pe lângă haosul veșnic al miilor de odds and ends. Ar putea să înceapă să-ți priască imaginile carenei zvelte a arcei pe care o clădești și de care ar fi drept să fii mândru.

Desigur, nu așa merg lucrurile. Deși poți să accepți simultan cele bune și cele fără soluție, a coabita cu una din situațiile fără soluție pe care nu ai cum să le rezolvi, ci doar să le îmblânzești temporar – dar temporarul necesită la rândul lui o soluție… – e leacul perfect pentru orice tentație de escapism. Cum convingi un copil căruia i se spune că se întoarce peste două luni „acasă” că între timp nu poate abandona școala de aici, fiindcă lumea de peste două luni e imposibil de prevăzut, fiindcă „acasă” nu există de fapt ca în imaginile amintirii, fiindcă mama lui, care e singurul adult care are un cuvânt de spus, gândește în termenii unei lumi care poate va exista din nou pe termen mediu, dar nu până-n decembrie. O lume cu fond de pensie pentru ea, cu contract de muncă care să nu fie reziliat, cu un apartament de renovat, cu ciuperci de cules – în timp ce cad rachete. Și știi că și tu ai gândi la fel, baba se piaptănă nu se vede decât din afară, ce te ține pe linia de plutire sunt ochiurile pe care le tricotezi mărunt în viața ta, în timp ce restul se deșiră fără drept de apel.

monte criști profesioniști

O cărămidă. Nu e chiar greu. Spre deosebire de construcțiile concrete, nu e deloc necesar să ai gata proiectul final, să știi cum o să arate, să ai aprobări, să aștepți materiale. Iei o cărămidă din construcția pe care ai clădit-o deja și o muți în altă parte. Apoi mai iei una. Dacă apuci să muți destule cărămizi, începe să devină evident cum trebuie să înaintezi, pe când dacă nu știi de unde să o scoți pe prima, poți să visezi la noua celulă pe termen nelimitat, ea nu va exista niciodată. Sunt aceia dintre noi care se mută întâi afară într-un cort și apoi se apucă de (de)construit. Mă tem că n-aș fi niciodată capabilă de atâta incertitudine. Dar sunt și cei care își fac cușca solidă din ce în ce mai transparentă, scoțând cărămizi la intervale regulate și construind din ele o altă chestie la fel de transparentă, în speranța că nu va fi la fel de cușcă sau în orice caz vor fi mai multe cuști care își vor compensa întrucâtva reciproc opresiunea. Cuști de vacanță, cum ar veni.

Am întâlnit alaltăieri un om care trăia aproximativ viața mea, cu un avans de vreo opt-zece ani. Alegere de alegere, din cele substanțiale, din același loc în același loc, copil cu copil, muncă cu muncă, întâlnirile astea care se tot repetă… M-am trezit că mă uitam la el ca la o fântână de înțelepciune, cum ai făcut oare să ajungi din punctul a în punctul b, ca și cum mi-ar fi trebuit un plan de casă pe schelet prefabricat, în condițiile în care ai putea spune că dacă toate deciziile au fost +/- aceleași și te-ai întâlnit în același spațiu, probabil că setul de unelte cu care să ajungi în punctul b, care e deja la fel determinat, îl ai deja. Și totuși gaura de încredere că poți să schimbi the things you can, combinația de inerție, oboseală preemptivă, confuzie despre dacă e o cale care merită efortul, silă de ploconeala estimat necesară, toate astea în măsura în care ești în stare să numești elementele, că or mai fi din cele neidentificate, produc un vacuum din care trebuie să te extragi zilnic, de fiecare dată dându-ți tema că și astăzi trebuie încercat. Poate azi doar zgârii niște mortar, cărămida o ieși abia poimâine. Și nu te poți abține să nu-l întrebi pe domnul cu pricina – auziți, mortarul ăsta se fărâmițează mai ușor cu cuțitul de bucătărie sau, din experiența dumneavoastră, există niște scule mai performante?

noul cartier din cartier

Duminică s-a sărbătorit încheierea primului curs de olandeză al lui V și, cu întârziere, ziua ei. Cu o zi mai devreme traduceam o scenă din cartea pentru care încă n-am un contract, în care, la o masă dintr-un apartament din Odessa îmbrăcat în dulapuri sovietice lucioase și gablonțuri cu cristale swarovski, două generații de mătuși și unchi închină pahar după pahar de votcă cu câte un toast pentru vii, pentru morți, pentru recunoștințele mici și superstițiile mari. S-a dovedit o pregătire excelentă, duminică am simțit corect cam când îmi vine rândul de-a lungul după-amiezii, după prima tură de cântece pseudopopulare acompaniate la chitara cam dezacordată, după prima împărțeală de șervețele în jurul mesei, dar înainte să dea întunericul. Za mir.

Puțin mai devreme, J, una din cei șase copii cu limbi comune doar în permutări de câte trei care se uitau în sufragerie în același timp la seriale coreene, strigase „mama!”. I se răspunsese în cor, „care mamă?”, ea numărase (una, două, trei, patru) și răspunsese, din obișnuința flamandă, „mama est-europeană”, chestie care a fost întâmpinată cu un cor de râsete. Tot bolovanul de disperare de deasupra capetelor lor, suspendat câteva ore în fumul de grătar, în ritualul ăsta al șezutului împreună în fața unei farfurii și a unor oameni cărora nu e nevoie să le explici nimic.

Nimic din toate astea nu e al tău de scris, ca martor. Nu e al tău de trăit, deși inevitabil toate viețile alor tăi sunt cooptate, deși și ție îți trebuie șervețele, dar mai discret. Niște vremuri în care n-ai ce să zici, șezi pe scaunul de lângă pian și-ți freci palmele pe pantalonii de velur bleumarin, aproximarea unui doliu care te înglobează fără să poată fi asumat.

căldură mare

Covidul a sosit doi ani după ieșirea din primul lockdown, într-un moment în care toată lumea a ajuns să-i ignore prezența în asemenea măsură încât pari neserios, de covid îți arde ție acuma? E foarte vară pentru luna mai, iarba e scai și în parcuri și în grădină, în țara ploilor infinite. Peisajul sonor constă în țipete de rândunici, întrerupt frecvent de vâjâit de avioane și scutere; te întrebi, în spiritul nenumăratelor articole care te pun în gardă cu privire la tot ce nu e așa cum pare, ce caracteristică neecologică se va descoperi în cele din urmă la rândunici – poate sunt principalul prădător al albinelor, deși e greu să fie la fel de eficiente ca pisica Șosetă. Despre nimic nu se mai poate întreține iluzia inocenței.

Piua neașteptată are ca rod cea mai bună cratiță de ardei umpluți pe care ți i-ai fi imaginat vreodată. Copiilor care am fost nu li s-ar fi putut explica niciodată cu folos că toate mâncărurile-tortură ale copilăriei vor deveni cândva cea mai directă modalitate de a calma dorul de jandarmii de atunci și anxietățile libertății de acum. Poate că ardeii cei vinovați sunt totuși singurii care-și pot răscumpăra transgresiunea.

Între picoteli și chinte de tuse, copiii mai vin să-ți lase obol câte-un șoricel al interacțiunilor lor cu lumea. Unul povestește cum i-a declarat Sofia că-l iubește și i-a trimis și desen cu inimioare, există dovezi. Desigur, asta după ce și Mașa și Dașa îi declaraseră că-l iubesc. Ridică din umeri onest perplex, dincolo de zâmbetul flatat – pe bune că n-am făcut nimic, nu știu ce-i cu fetele astea. Alta raportează cum la etică și morală au discutat despre rasism pe baza unui documentar cu neonaziști. „Să vezi”, zice, „tipul ăsta, Louis, se duce la ei și vorbește așa cu fiecare, sunt inclusiv copii cărora părinții lor le-au spus toate lucrurile astea îngrozitoare, dar ei n-au de unde să știe că sunt aberații, nu e vina lor că le cred…” și tu te întorci brusc – „voi v-ați uitat la un episod de Louis Theroux?” Ea se miră că tu chiar știi ce a văzut, iar tu vrei din ce în ce mai tare să-l cunoști pe proful de filosofie, ce viață, domnule, să discuți la școală pe baza celor mai inteligente interacțiuni cu alteritatea… Poate că nici nu trebuie să ne pară rău după iluzia inocenței, e bine să te iubească Sofiile lumii fără să pricepi de ce și să înveți despre umanitate uitându-te la Louis Theroux cum bea bere în garajul nemesisului și muncește la rândul lui să priceapă de ce îl urăsc Sofiile lumii, nu pe el personal, ci așa, generic.

days to go: 5

familii de cuvinte xvi

te înscrii – îți supui adică temporar ființa unei structuri supraordonate care să te facă cumva, cu un cumva toți suntem datori;

te circumscrii – pui niște jaloane de jur împrejur în locurile în care se poate stabili, după măsurători topografice sau de altă natură, că până acolo erai tu și de acolo mai departe tu nu mai ești;

te proscrii – îți atribui niște coordonate pe o hartă care te pun în afara altor coordonate pe o hartă și pe urmă te plângi de nepotrivirea spațială fără de care ai fi un om mai înțeles;

te descrii – punând în vorbe toate motivele pentru care tu ești de fapt un om de înțeles;

te prescrii – portretul tău-robot pentru tine așa cum ar trebui să fii dacă ai înțelege de ce trebuie;

subscrii – pui grosimea fonturilor tale la bătaie în cadrul unei demonstrații a cernelii scurse în favoarea unei cauze cel mai adesea lipsite de orice nădejde;

limbile noastre celelalte sunt mai contabile.

te write off – ai abandonat orice speranță în ce privește răscumpărarea efortului pus în această construcție umană, creditul e nerecuperabil la scadență, îl scrii în rubrica pierderi;

pe drum către această concluzie te wegcijfer – atunci când faci calculele despre ce e important dai o valoare mai mică lucrurilor care au contact nemijlocit cu egoul, scoți din ecuație trebuința proprie printr-un artificiu de calcul; de ce te faci mai mic, de ce devine mai puțin evident că ai vreun drept la amprentă;

Luni, 26.4, Diverse

CAUT cuvânt care să formuleze succint și elegant operațiunea de a scrie spre a construi un acoperiș, o troiță a călătorului la răspântie, metrul tău pătrat de pace meta. Ofer recompensă.