căldură mare

Covidul a sosit doi ani după ieșirea din primul lockdown, într-un moment în care toată lumea a ajuns să-i ignore prezența în asemenea măsură încât pari neserios, de covid îți arde ție acuma? E foarte vară pentru luna mai, iarba e scai și în parcuri și în grădină, în țara ploilor infinite. Peisajul sonor constă în țipete de rândunici, întrerupt frecvent de vâjâit de avioane și scutere; te întrebi, în spiritul nenumăratelor articole care te pun în gardă cu privire la tot ce nu e așa cum pare, ce caracteristică neecologică se va descoperi în cele din urmă la rândunici – poate sunt principalul prădător al albinelor, deși e greu să fie la fel de eficiente ca pisica Șosetă. Despre nimic nu se mai poate întreține iluzia inocenței.

Piua neașteptată are ca rod cea mai bună cratiță de ardei umpluți pe care ți i-ai fi imaginat vreodată. Copiilor care am fost nu li s-ar fi putut explica niciodată cu folos că toate mâncărurile-tortură ale copilăriei vor deveni cândva cea mai directă modalitate de a calma dorul de jandarmii de atunci și anxietățile libertății de acum. Poate că ardeii cei vinovați sunt totuși singurii care-și pot răscumpăra transgresiunea.

Între picoteli și chinte de tuse, copiii mai vin să-ți lase obol câte-un șoricel al interacțiunilor lor cu lumea. Unul povestește cum i-a declarat Sofia că-l iubește și i-a trimis și desen cu inimioare, există dovezi. Desigur, asta după ce și Mașa și Dașa îi declaraseră că-l iubesc. Ridică din umeri onest perplex, dincolo de zâmbetul flatat – pe bune că n-am făcut nimic, nu știu ce-i cu fetele astea. Alta raportează cum la etică și morală au discutat despre rasism pe baza unui documentar cu neonaziști. „Să vezi”, zice, „tipul ăsta, Louis, se duce la ei și vorbește așa cu fiecare, sunt inclusiv copii cărora părinții lor le-au spus toate lucrurile astea îngrozitoare, dar ei n-au de unde să știe că sunt aberații, nu e vina lor că le cred…” și tu te întorci brusc – „voi v-ați uitat la un episod de Louis Theroux?” Ea se miră că tu chiar știi ce a văzut, iar tu vrei din ce în ce mai tare să-l cunoști pe proful de filosofie, ce viață, domnule, să discuți la școală pe baza celor mai inteligente interacțiuni cu alteritatea… Poate că nici nu trebuie să ne pară rău după iluzia inocenței, e bine să te iubească Sofiile lumii fără să pricepi de ce și să înveți despre umanitate uitându-te la Louis Theroux cum bea bere în garajul nemesisului și muncește la rândul lui să priceapă de ce îl urăsc Sofiile lumii, nu pe el personal, ci așa, generic.

days to go: 5

familii de cuvinte xvi

te înscrii – îți supui adică temporar ființa unei structuri supraordonate care să te facă cumva, cu un cumva toți suntem datori;

te circumscrii – pui niște jaloane de jur împrejur în locurile în care se poate stabili, după măsurători topografice sau de altă natură, că până acolo erai tu și de acolo mai departe tu nu mai ești;

te proscrii – îți atribui niște coordonate pe o hartă care te pun în afara altor coordonate pe o hartă și pe urmă te plângi de nepotrivirea spațială fără de care ai fi un om mai înțeles;

te descrii – punând în vorbe toate motivele pentru care tu ești de fapt un om de înțeles;

te prescrii – portretul tău-robot pentru tine așa cum ar trebui să fii dacă ai înțelege de ce trebuie;

subscrii – pui grosimea fonturilor tale la bătaie în cadrul unei demonstrații a cernelii scurse în favoarea unei cauze cel mai adesea lipsite de orice nădejde;

limbile noastre celelalte sunt mai contabile.

te write off – ai abandonat orice speranță în ce privește răscumpărarea efortului pus în această construcție umană, creditul e nerecuperabil la scadență, îl scrii în rubrica pierderi;

pe drum către această concluzie te wegcijfer – atunci când faci calculele despre ce e important dai o valoare mai mică lucrurilor care au contact nemijlocit cu egoul, scoți din ecuație trebuința proprie printr-un artificiu de calcul; de ce te faci mai mic, de ce devine mai puțin evident că ai vreun drept la amprentă;

Luni, 26.4, Diverse

CAUT cuvânt care să formuleze succint și elegant operațiunea de a scrie spre a construi un acoperiș, o troiță a călătorului la răspântie, metrul tău pătrat de pace meta. Ofer recompensă.

Attraction bias

Printre multele deficiențe pe care le manifestăm în interpretarea lumii din afara și dinăuntrul nostru, am auzit de curând despre o preferință tare curioasă – cea conform căreia la soluționarea oricărei probleme, creierul caută exclusiv în spațiul a ce ar putea fi adăugat și numai dacă îi atragi atenția în mod specific se gândește ce s-ar putea scoate din ecuație. Acest subtraction bias se poate testa în multiple feluri, dar fiecare dintre noi îl poate constata pe propria piele în fiecare zi în care, nemulțumiți de cât sens are ce facem, ne mai luăm ceva în plus de făcut, că poate se va găsi sensul acolo. Dar nu despre asta voiam să vorbim. Cred că acest soi de spațiu invizibil al explicației se manifestă și în faptul că oamenii nu înalță de obicei ode norocului chior. Perseverenței – oricând. Curajului – cu asupra de măsură. Bunătății – Fata babei și fata moșului. Dar faptului că întotdeauna te găsesc cu de la sine putere numai oamenii care urmau să te învețe ceva, tu trebuie doar să le faci un borș – pentru baftă nu s-au scris ode.

time out

Teoria cu prezentul e că te concentrezi asupra senzațiilor și mintea rămâne la suprafața lucrurilor, nu se duce la fund ca un bolovan, tu devii conectat la lume și atent la ce faci și ce ți se întâmplă, etcetera etcetera, praftica ne omoară. Problema cu senzațiile astea e că nu pot fi percepute în vreun vacuum, toate vin la pachet cu câte un sandviș puturos, că madlene au numai aristocrații. De exemplu, un moment bine ales pentru a nu te lăsa dus la fund e atunci când înoți. Mișcarea repetitivă și lipsa puzderiei de impulsuri haotice ale celorlalte spații, nimic de citit, nimic de ascultat, toate astea ar trebui să creeze contextul perfect ca să faci doar ce faci și să simți doar ce simți. Ok, ce simți? Luminile din tavanul piscinei lasă sub pleoape niște pete remanente care îți transformă bezna concentrată într-un tunel de metrou și se ilustrează iremediabil cu un intro de Devotchka de care trebuie să te scuturi cu stropi. Întinsul pe apă în sine e întâi penibil și gâfâit, un dialog prelungit cu bucata atrofiată din tine care se regăsește încetul cu încetul, „Te doare, bă?” „Hai că merge.” „Te doare, bă?” „Încă nu.” „Sigur nu te doare?” „Știi ceva? Cum era aia cu ai emoții?”. Abia într-un târziu devii, cale de vreo lungime de bazin, coerent cu propriul tău corp care pare aproape funcțional și către final ai o clipă iluzia că toate sunt așa cum ar trebui să fie, că a fost operată o restitutio in integrum a persoanei care locuia în acest hârb, moment în care e cazul să te îndrepți către birou. Încerci să păstrezi momentul de pace. Șamponul ăsta miroase frumos și foarte familiar, miroase a șamponul farmec cu măr verde – și în locul dușului public cu faianță bleu vezi în fața ochilor mașina de spălat de plastic bleu cocoțată pe colacul de wc de plastic bleu, în spate cu faianța bleu cu floricele de mai multe feluri, că nu reușise nimeni să calculeze corect câtă faianță încape pe trei metri pătrați de perete. Bucuria olfactivă se contaminează cu senzația linoleumului cu margini jumulite și îți vine să-ți ferești tălpile, nicio baie nu există fără toate celelalte băi și niciun prezent fără toate celelalte prezențe. Firește că mintea ta nu e capabilă să plutească mind-fully, ci își bate joc de concept în mod literal, e o simplă mind care e full.

koolaidtura

Am strâns pomul, e sfârșit de ianuarie. Nu fiindcă i-ar fi sunat ceasul și ar fi chelit de ace, de vreme ce de ani buni pomul e o invenție din ustensile casnice.

din piciorul umbrelei de grădină și crengi din parc
din tripodul ceaunului și cercul musticherului
dintr-un suport de balansoar și scânduri
din cracii unui wigwam de jucărie

Anul ăsta l-am strâns cu inima și ea strânsă, după ce, uitându-se la pozele de la desfăcutul de cadouri, tata a simțit că e nevoie să mă admonesteze că ce facem noi cu pomul e un „fals cultural”. Am desfăcut ornament cu ornament dezbătând de una singură pe marginea ideii ăsteia fixe a tradiției imuabile. Am dat jos îngerașul primit de la corsicani în 1991, clopoțelul de la Cri, primit în anul în care am plecat din țară către un loc care are drept sărbătoare de iarnă altceva decât Crăciunul, globul albastru de la tipa căreia i-am babysituit copiii, cele două păpușele din conuri de brad de la Zuzka, steaua uriașă pe care am descoperit abia anul ăsta că mi-o dăduse Denisa și care s-a dovedit un vârf excelent, papuceii de balerină pe care i-au primit fetele de la bunici, lebedele pe care le-a trimis bunicul însuși, beteala de la Amsterdam și toate celelalte mărunțișuri cu sau fără poveste. Mi-am repetat că miza mea într-un spațiotimp în care toate sărbătorile sunt doar despre cumpărături e să dau mai departe firimitura de împreună pe care, ce ajutorul proiecțelelor de diy, am reușit să o fixez în sărbătoarea asta. Că ar fi și culmea să mă supăr când, desigur, Crăciunul acolo unde îl sărbătoresc e prin definiție un fals cultural, un Valentine’s cu o istorie de o generație, deci aș fi avut de ales între a-l lăsa de izbeliște sau a-l căra după mine în volutele idiosincratice ale căsuței mele de melc. Și totuși, pentru această sămânță de război cultural despre ceva ce e alb-negru numai dacă trăiești, ca părintele meu, într-o monocultură în care floarea soarelui se uită toată în aceeași direcție, nu mă pot abține să nu termin despachetarea rituală cu un vârtos „Americanii-s de vinăăăăă….”

diary entry

vremurile astea despre care vorbim obsesiv

fiindcă sunt prea goale ca să te poți raporta la pereții lor,

te miști buimac printr-un spațiu nedefinit

și n-ai cum să-ți propui să ajungi undeva

de vreme ce e imposibil să te prinzi dacă ești mic sau mare, insignifiant sau ultraresponsabil și câți pași va costa deplasarea, și dacă nu cumva la sosire vei strivi ceva esențial;

vremurile astea, atâta de pline

de cuvinte noi care inventariază bibliofil

infinitul mic dintre cuvintele vechi

scoase la pensie anticipat;

în fața institutelor de lingvistică, pichete de leme mânate de aceleași frici în oglindă,

„ne neagă existența!”/„ne neagă istoria!”

vremurile astea ca o cicatrice

sub care terminațiile nervoase nu s-au mai sudat la fel,

un țesut uman trecând fără tranziție de la

perfect insensibil la absolut insuportabil;

zilele astea la care e imposibil să-ți imaginezi

că te vei referi vreodată cu sintagma

”pe vremea mea”.

canto lamaze

Mai…

Mai…

Încă…

Nu, fii atentă, ai niște aer acolo pe care îl ții într-un buzunar, poate-ți trebuie mâine. Îți trebuie acum.

Bine, facem altfel. Închide ochii. Scutură brațele.

Învârtește-te pe loc. Respiră. Când ai ajuns înapoi, go.

Ei, ai auzit? Și? Ah, n-am vrut să te fac să roșești.

Auzi, am o teorie. Nu-i așa că ție ți se spune de o viață întreagă că vorbești prea tare?

primiți cu cântul 4?

Am aflat de la un cuplu de prieteni catolici nepracticanți la care am mas într-o călătorie recentă un fapt deosebit de tulburător, chiar dacă nuanțele dezbaterii doctrinare îmi vor scăpa, inevitabil, în lipsa unei culturi temeinice în domeniu (și cer iertare anticipat credinciosului cititor atât pentru ignoranță, cât și pentru deficitul de deferență): aparent biserica ar fi conchis acum câțiva ani că limbul celor nebotezați nu (mai) există. Amicii raportau simplificat și sec întâmplarea, ca pe o decizie corporatistă : dacă singurele piețe în care ai putea crește sunt unele cu mortalitate infantilă ridicată, există o oarecare problemă atunci când produsul tău de asigurări nu oferă acoperire tuturor celor în care potențialii cumpărători investesc dragoste și suferință. În consecință, e cazul să modifici termenii și condițiile produsului. Explicația lor antreprenorială mi s-a părut ca un tub de neon luminând brutal, dar nevolnic, o criptă, ca un șablon cu pătrățele supraimpus pe o hartă neuronală, cu ajutorul căruia nu poți găsi nicio sinapsă.

(c) Granger

Imaginează-ți că ești geograf. Ai impus în școli o imagine a globului, ai combătut îndelung teoriile despre un disc de pe marginile căruia se preling oceanele, dispui de o imagine a lumii coerentă și bine cartografiată; și te trezești că nu mai poți să crezi nesmintit în existența, să zicem, a Antarcticii. Alături de ceilalți geografi, emiți un comunicat: ‘Știți, v-am spus că există continentul ăsta pe care voi oricum nu-l vizitați, dar între timp ne întrebăm dacă e absolut necesar pentru înțelegerea noastră a întregului și ni se pare că nimănui nu ar trebui să-i fie atât de frig, ca atare am decis să nu-l mai punem pe hartă. Poate așa nu vor mai ajunge acolo călători, deși nici nu știm unde altundeva vor ajunge. Sperăm că se va îndura de ei busola.’ Nu e la fel ca atunci când îl retrogradezi pe Pluto din planetă în alt soi de corp ceresc, dar el e acolo, ci e ca și cum ai explica Antarctica cuantic, ea poate e sau poate nu e acolo unde bănuim că ar trebui să fie ceva, dar ne e îngăduit să sperăm că nu e. E deja o problemă considerabilă că trebuie să retipărești hărți și manuale fără număr. Dar tu însuți, ca geograf, cum integrezi această soluție în imaginea ta despre lume? Identitar vorbind, dacă așa arată adevărul tău și el se opune de secole altor adevăruri, cum îl restructurezi?

Sigur, sunt conștientă că puteam să caut o metaforă mai isteață, care să țină mai bine seama de natura empiric impalpabilă a celor despre care se emit ipoteze. Dar vorbeam despre imagini ale lumii și iată, harta de mai sus ar trebui redactată. Nu că aș avea ceva împotrivă, Dante iartă-mă.

Nu în ultimul rând, însă, am o nedumerire lingvistică care înrăutățește acest post, deja destul de risqué (și aici cer iertare încă o dată, de data asta patronului sfânt al umoriștilor care probabil se înfiorează atunci când protejații lui calcă în băltoacele observațiilor evidente) – asta nu înseamnă că limbul se află în limbo?