piese de puzzle

E iunie. Vinerea seară avem latină până la șapte jumate, ar fi o oră chiar plăcută dacă înainte de ea n-am avea sportul și n-am emana un iz de descompunere moral-glandulară la sfârșitul săptămânii de aproape 40 de ore. Profa e foarte ok, poate pentru că nu are așteptări de la noi, iar atunci când acela dintre noi cei temporar doi care e alfa cu adulții – fiecare cu darurile lui – îi zice că vrem să ne luăm bilete la operă, ne învoiește fără să crâcnească, ba ne urează și petrecere frumoasă. Pentru săptămâna următoare ne facem temele, prima și singura dată în anul cu pricina. Pe urmă latina dispare pentru majoritatea, din clasa asta numai eu voi face ILR.

Spectacolul începe la șapte. Mă zbârlesc din toți foliculii la senzația de butaforie jalnică, poate că dacă aș fi învățat să ascult muzică l-ar salva calitatea orchestrei, dar noi avem cinșpe ani, un umor negru ca un ceaun înainte să avem ceaun (o chestie mai burgheză chiar și decât opera), prin urmare suntem detestați de rândul din față. Azi mi se pare evident de ce, dar nu pot afirma că noi nu avem dreptate la momentul relatării. După câțiva ani de uitat la un soi de teatru care mizează pe tine să citești semnificații, armata lui Nabucodonosor căreia îi atârnă ciucuri roșii între picioare neironic și care scoate nori de praf nemetaforici în deplasarea pe podium e hilară – te aștepți mereu să-i apuce tusea pe soliști. Ne solidarizăm în râset și cel mai probabil ne ținem de mână. Așteptăm să se termine și ieșim în zeama dulce mirositoare a Bucureștiului.

Peste drum, în parcul de la Casa boborului – sau oare în cel de la Unirea? e ceva cântare în aer liber, unde el știe că sunt niște prieteni de-ai lui. Mie asta nu mi s-a transmis, plecasem la o operațiune culturală în doi, am (încă) stingere ca de război acasă, la a cărei îmblânzire lucrez cu bună credință și dovezi. Șed pe pajiște cu prietenii, nu cunosc un termen pentru ‘cool’ dar mă străduiesc în acest sens, cu stinghereala tipică atunci când nu aparții unui grup și oamenii au bancuri de ei știute iar iubitului tău i se adresează toată lumea cu o poreclă despre care nu te poți împiedica să ai opinii. El se poartă altfel, mie mi-a fost prezentată versiunea reinventată, care mimează mai bine oamenii mari, puștiul care se observă acum ar fi înduioșător dacă n-ar fi destul de trist cum se poartă cu el acest grup cu o ierarhie bine stabilită. Către 11 seara comentez, împotriva oricărui simț al găștii, că trebuie să prind un autobuz – vă rog să mă scuzați, mă descurc eu. El se ridică, evident limitat în libertatea lui de om, și merge cu mine la capătul autobuzului meu, care e și capătul autobuzului lui. Al lui vine primul. Spune pa, un pic rece mi se pare mie, i-am stricat imaginea sau cheful, și se urcă în el. Eu stau. Trece un sfert de oră. o jumătate, 40 de minute. În stație două doamne, una în vârstă căreia viața pare să-i fi tocit capacitatea de surpriză la dezamăgirile produse de autobuze și nu numai, alta cam cât o mamă, evident mai speriată decât mine, căutând acea comuniune umană postapocaliptică care se cristalizează în trenurile oprite în câmp și în lifturile dintre etaje. Pe la 12 și un sfert deducem că nu mai vine nimic. Metroul mai merge? Nu. Ea, cu o voce pierită: și ce ne facem? Eu, în fusta albă de la costumul marinar din clasa a patra cu o pată de iarbă proaspăt achiziționată, cu ghiozdanul pe umăr și posesoare a unui abonament de transport în comun cu reducere, acum inutil: păi unde trebuie să ajungeți? La Domenii. Perfect, avem o bucată de drum comun.

Facem vreo 40 de minute de la Orizont până la Miciurin. Ne povestim viețile și râdem mult. Nu-mi pun nicio clipă problema că o plictisesc cu conversația mea, poate nu sunt atât de reflexivă, lobul frontal e încă în construcție, sau poate când e clar că ești viu dacă ții aproape plictiseala e irelevantă. Cât timp vorbim drumul e pașnic. Nu mă gândesc la Lanțul decât acum, amintindu-mi. Cel mai greu se dovedește ultimul kilometru jumătate, după ce ea o ia către casa ei și eu către a mea; espadrilele dintr-o pânză pentru care bunica avea încă un nume, finisate cu un biais scrobit, taie în ceea ce cândva va deveni un mont, iar strada luminată sporadic și tivită cu grădini de bloc al căror conținut potențial constituie baubaul se întinde precum traversarea deșertului Gobi. Fata morgana e un pat.

Fie am obliterat din memorie săpuneala de acasă la ora unu și jumătate, fie a fost evident la sosire că toate pedepsele sunt gata încasate. Sau poate solidaritatea nocturnă a făcut ca zidul dintre tabăra bunicilor și tabăra adolescentelor să se dizolve temporar, la fel ca străinătatea străinilor pe stradă, distilându-se din toate astea doar tabăra celor care nu prea știu pe ce se poate conta.

raindrops on roses

triunghiul de lumină care intră prin geamul din pod și transformă geometria spațiului într-un kandinski, asemănător cu aripile de bufniță proiectate de farurile troleibuzelor noaptea pe tavanul din dormitor

senzația de imponderabilitate pe bicicletă după ce ieși din piscină, ca și cum mediul acesta e unul mai simplu de stăpânit – un fel de traducere în fiziologie a parabolei cu capra

cât de absent poți deveni, extras din propriul picior în timp ce încasezi șpițuri în tibia de ego a chestiilor pe care erai convins că le-ai făcut bine

reflexia de zahăr ars, uneori pe sfert tăioasă, pe sfert ironică și în rest neapărabilă din ochiul care fixează tavanul

paradoxul că faptul că peste tot ești cu sufletul în altă parte se compensează cu faptul că peste tot ești și acasă, lipsa fiind parte din întreg

ploaia pe acoperiș

zăpada pe acoperiș

marți seara

momentul acela când un copil a terminat de rulat analiza prin care stabilește dacă ești un pericol și te adoptă fără rezerve, eventual te caută după draperie sau îți arată hamsterii și desenul de ieri. corolar: gropița din obrazul Ioanei și strânsul ferm al palmei lui Sma

degetele în toate stadiile lor de zdrelire

oamenii care zic că au spus cândva o prostie

scrisul tremurat al vecinului, cu caligrafia bunicii

faptul că aceste liste chiar funcționează

finistere

„Nu înota chiar până la turci!” era modalitatea de a descrie distanța, deși în funcție de unghiul de orientare al plajei ai fi putut obiecta că era la fel de plauzibil să o fi luat spre Odessa sau chiar drept înainte către Soci. Aberația aceasta planetară care face ca o formă de relief aflată prin definiție la nivelul zero să ascundă totuși în spatele ei niște forme de relief mai înalte locuite de semeni, făcând-o să funcționeze simultan drept factor de obturare a perspectivei și drept călăuză a imaginației, la vremea aceea nu putea fi gândită în termenii ăștia de abstracție. Departele acela nevăzut nu avea niciun sens, nici măcar după descoperirea hărților aferente și a conceptului de călătorie via Jules Verne sau Radu Tudoran. Turci în lumea reală nu însemna nimic, nu îți înfățișai nici minarete, nici bazare și nici măcar turbane, imaginile din cărți rămânând bine delimitate de coperțile care le închideau într-un trecut înspre care nu se călătorește. Îți era clar contrastul dintre drumul către Brașov, unde orizontul era o chestie foarte concretă, se apropia treptat până te înghițea și putea fi recuperat abia în contururile solide ale întinderii de pe partea cealaltă, și orizontul acesta lichid, înlocuindu-se pe sine la infinit. Ceea ce altora li se revelează pentru prima oară când înțeleg că uitându-se deasupra capului noaptea raza privirii lor nu se intersectează cu nimic, ție îți era limpede în conceptul turcilor invizibili, echivalent cu la dracu în praznic, unde sus-menționatul și-a-nțărcat copiii, respectiv la dracu cu cărți (deși expresia din urmă se ancorase mult mai clar fizic într-un loc de după Bucureștii Noi care purta numele obscur de „cartare” și presupunea interacțiuni cu succes variabil vizând recuperarea de pachete venite din străinătate – care conțineau uneori și cărți, oare asta să fi fost asociația?).

Cât de bizară a fost, ani mai târziu, ziua aceea când, în blugi pe nisip într-o seară, te-ai uitat la soarele care atingea orizontul cu muchia greșită a circumferinței, ca un biscuite înmuiat în ceai. Dacă ai fi înotat mult prin ceaiul lăptos – de care încă nu auziseși – ar fi trebuit să ajungi la englezi – despre care auziseși intens, destul încât asta să-i facă să fie la fel de ireali în lumea fizică.

Una din ciudățeniile lumii pe care o perpetuăm e că ne ocupăm o treime de viață cu acumularea obligatorie a unor informații generale imprecise, după care ne mai ocupăm o treime, în regim opțional, să dezvățăm prostiile conținute în generalitățile inițiale și să le înlocuim cu unele mai puțin grave, care vor trebui totuși parțial dezvățate; ajungem în final relativ stupizi dacă nu ne-a ieșit faza a doua deloc și încă putem zice că cerul e albastru fără umbră de îndoială sau, zice-se, relativ înțelepți în clipa în care nimic nu mai e evident și confuzia faptului că albastrul nu există în mod obiectiv ne anesteziază suficient la stupiditatea adevărurilor cât să ne pese mai mult de relațiile cu nepoții.

Această observație se legase cu totul neașteptat de restul fâșâitului monoton al amintirilor despre ce se află dincolo de lipsa de liman de culoare incertă. De fapt, cu degetele de la picioare ascunse în nisip, încercai să compui un stereotip oarecare pentru neozeelandezi, a căror existență prezumtivă era măsura temporară a distanței.

legătura covalentă

În nici o marți de prin anul 2000 când nu vom mai fi copii încolo nu mai păruse credibil că viața se mișcă într-o direcție prestabilită sau măcar parțial structurată de vreo finalitate, că lucrurile se întâmplă dintr-un motiv sau cu un scop ori vreo altă platitudine astrologică menită să nareze niște noimă premestecată peste zgomotul alb al fiecărei zile. Bine, de fapt nici miercurea nu era mai disponibilă pentru asemenea înclinații teleologice și cumpăna apelor se poate să fi fost în alt an, oricum, de la un punct încolo dispăruse, cu oarece regret, misticismul acela stimulat de vocile binevoitoare care tratează în copilărie dezamăgiri din orice registru cu „dacă nu s-a întâmplat, înseamnă că n-a fost să fie”. A fi să fie nu mai era să fie. Teoria curentă era că, sigur, există niște chestii care se ciocnesc unele de altele și produc niște lanțuri cauzale, cu efecte mai substanțiale sau mai ușor de trecut cu vederea, în funcție de amplasamentul tău în capătul mașinii de bătut lupul, caz în care încasezi ciubota finală în plin, sau în fața micului ecran, hlizindu-te doar când și-o ia Tom – dar că, în mare, evenimentele declanșatoare ale acestor succesiuni sunt și ele parte din alte lanțuri de evenimente, care la rândul lor etcetera, și ca atare calitatea aleatorie a factorilor care îți aduc în cale un anumit fenomen este imposibil de înregimentat într-un model al lumii cu cap și ciubotă. (Că ciubotele sunt întotdeauna meritate din motive îndeobște independente de dominoul cauzal curent e, altminteri, un truism.)

Cu atât mai mult fu de mirare dansul ab-ba din săptămâna cu pricina. În spatele ei la recepție, așteptând ridicarea badge-urilor de conferință, o femeie înaltă și strălucitor de frumoasă, în felul acela al oamenilor care nu par să le pese că li s-a dat mai mult decât ar fi de bun simț, deși nu se poate să le fi scăpat detaliul că lumina privirilor celorlalți se pierde în ei ca într-un cupon de catifea neagră. Cu o postură foarte familiară – înregistrase dintr-o privire un neuron însărcinat cu astfel de observații. Odată sfârșit procesul de scrijelit pe trei foi diferite informații perfect inutile, ca la orice recepție, în drum spre ușă o atinse pe umăr vocea evadată din laringele femeii aceleia necunoscute care își declina identitatea către recepționeră, un amestec de flamandă dulce cu substrat fonetic slav. Vocea se scurse pe stofa paltonului și se adăposti în buzunarul drept, între chei și alte obiecte pe care nu le obligă nimeni să-și decline identitatea.

O jumătate de oră mai târziu, pe cealaltă parte a mesei la care se așezase stingher, așteptând să se clarifice cum merg mai departe treburile, se opri, ca și cum ar fi venit să-și recupereze glasul scăpat din lesă, aceeași fată. Un om din carne și oase, cu multe de spus într-o cu totul altă tonalitate în engleză, dar reflectând involuntar valul de simpatie care probabil o întâmpina în mod curent; sau poate cine știe, nu i se întâmpla chiar așa des să fie recunoscută așa, radiografic. Vorbi cu ea și în primul seminar, și în al doilea, ca un făcut aleseseră aceleași subiecte, se nimereau în aceleași grupuri. Râseră din belșug, în engleză. A doua zi sentimentul de familiaritate începu să pară de la sine înțeles și propriu circumstanțelor comune. Până când, spre seară, silueta prelungă se urcă pe scenă și, cu glasul plin de zâmbet, începu un interviu în flamandă, cu melodia aceea stranie a slovenei ițindu-se precum conturul unei spinări adormite sub plapuma de cuvinte. Și atunci, deodată, madlena din buzunarul paltonului se întrupă: Cred că tocmai am cunoscut-o pe Zuzana următorilor zece ani.

Vineri de dimineață, după vreo doi ani de tăcere, whatsapp își îmbogăți memoria cu fotografia sclipitoare a Zuzanei cu copiii ei măricei, cu capul înclinat într-un unghi inconfundabil, alături de textul zâmbit larg „Toate cele bune în 2020, ne-am întors în Europa, tu ce mai faci?”

semne

In vacanță am spart două nopți zdravene ca să sincronizez traducerile la ultimele filme, că degeaba erau traduse cât timp cea care lucra după mine nu înțelegea limba ca să pună titlurile unde trebuie. De Crăciun venise un mail că partenerul olandez vrea să facă niște corecturi la traducere, ca atare am recitit totul hiperfebril, cu palpitațiile alea idioate pe care ți le predau la clasa întâi, e undeva ceva greșit, ce e greșit, ce prostie am făcut. Acum e gata tot, șed fișierele undeva într-o ordine celestă, le-am mângâiat cu ochii, ce chestie că îți însușești cumva obiectul muncii, devine parțial proprietate… Iar dacă sunt prostii în ele nu e din fușereală, deși nici inițial nu erau fușerite.

Am fost la cor aseară, cu două repetiții sărite după ce că oamenii ăștia știau să citească așa, fluierând peste becari și bemoli si tempo de 60. Cu palpitațiile de rigoare, de ce nu-mi iese din prima, măiculiță cum arată ritmuri grecești, dar ce victorie când ții pasul două pagini legate, e doar de pus osul la treabă. Am plecat rânjind, se poate orice. Nu, nu concurăm cu ăia cu talent.

Am ajuns acasă și în prima zi de școală pe H o aștepta National Geographics-ul la care și-a făcut abonament. Pe pagina trei a umflat-o râsul și m-a strigat să-mi arate: uite, special pentru tine, un axolotl. Nu mă prinsesem că am fost didactică la Sea Life.

A sosit alaltăieri programul pentru prima întâlnire cu scriitori, traducători și redactori, săptămâna viitoare. Pe lângă workshopurile preanunțate, subit, sesiune foto, sesiune publică de interviuri, ceva de pregătit cu scriitorul preferat și ‘aduceți-vă pregătirile la textele eșantion’. O groapă de anxietate pentru care nu cred că avusesem nume înainte să se inventeze asta cu anxietatea, ce caut eu acolo, ăștia sunt niște profesioniști, interviuri?!? Care mama lor de texte, că nu mi-a dat nimeni nimic de făcut!!? Scriu la coordonatorul de program, spășit, am I missing something? Vin textele. Mă mai calmez puțin, deși la scriitor preferat tot mi se pare că orice ai spune e o ofensă adusă restului oamenilor care ți-au influențat orbita. Deschid primul text. El se cheamă, sau se va chema de îndată ce va exista în română, Cât de mult o iubim pe Anthi. Bancul autorului, să mor. Mă bate gândul că era răspunsul la ce caut eu acolo. Anul ăsta începe mișto.

glenda

Din peretele de sticlă trage din când în când cu ochiul stâng la public (trebuie să fie extrem de greu să performezi la nivelul așteptărilor prefăcându-te că al patrulea perete e opac, că nu te pârlește în niciun fel mănunchiul de priviri concentrate cam sub a treia excrescență a cununii de lauri albi, un loc care se irită ușor când ai pielea sensibilă), aparent impasibil, cu sângele rece pe care i-l presupui unei fosile vii. De partea ta a acvariului, privirea lui se întâlnește cu traiectoria browniană a întrebării neformulate: ai ști oare ce e această creatură cu lăbuțe fragile desenate cu umor sub corpul de pește, aproape transparentă, aproape fantabuloasă, cum zice creatorul de cuvinte valiză de serviciu, altminteri decât prin intermediarul literar?

 

Axolotl-wiki-Erzengel

am scris o noapte întreagă în cap o poezie despre a cărei genialitate m-am pronunțat rapid și, de spaimă să nu o uit, am repetat-o din nou și din nou, cu evidente îmbunătățiri, până la ora la care m-am sculat din motive obiective și nepoetice, cinci minute mai târziu nemaiexistând nimic din genialitatea preconizată, în afara titlului, care mă va mai bântui o vreme cu mirosul aferent al poeziei românești involuntare bine înfipte în subconștient – îi spusesem, greu de explicat de ce în lipsa conținutului pungii, ‘fracția umedă’ 😂 .