dinamica fluidelor

atunci cand unul dintre noi

pleaca

de tot sau doar altundeva – sigur, poate ca altundeva acopera deja toate posibilitatile –

citoplasma pe care o alcatuim

se extinde in spatiul ramas gol

si il ascunde privirii.

celula isi vede de treaba

cu cel mult o urma de cicatrice.

e inevitabila intrebarea

ce se intampla cand pleci

din spatiul mental pe care il ocupi,

ce altceva contine citoplasma fiintei tale

si cum face sa iti supravietuiasca.

Reclame

copii de backup

astept sa te vad

cu tot dorul si zambul

si totodata

toate semnalele de alarma striga simultan

ca estimarea probabilistica

ca intre ipostazele noastre de azi

sa se poata gasi exact acea cale mediata de iubiri comune

nu iese bine la calcul.

ce spaima absurda si atotcuprinzatoare, sa nu cumva

sa ti se suprascrie cu o copie mai proasta

amintirea

unei sinapse deschise de mult lasate intr-un sertar.

mereu un episod de alaltaieri

sters

vată de zahăr

Ceea ce acum câțiva ani părea de la sine înțeles, un mod de a vorbi din capul tău ca și cum gândurile s-ar naște acolo, desigur, hrănite de informații externe, dar cu un drept de proprietate asupră-le, mă lovește acum drept o impostură insuportabilă. Dau din cap citind articole în care oamenii își explică unii altora lucruri de bun simț în cuvinte de bun simț și îmi vine să le pun linkuri: aici tocmai i-ai povestit cuiva Durkheim, dincolo ai redescoperit McIntyre fără să știi asta, inventezi apa caldă, apa caldă!!! Pe măsură ce citesc și ascult compulsiv curs după curs, cărțoi după cărțoi, spoiala de cugetări pe care le putea produce cel care eram mai alaltăieri mă jenează din ce în ce mai tare – deși e evident că nu poți cuprinde tot ce se gândește, astfel încât să construiești cugetare fără să plagiezi involuntar, deși este limpede că regurgităm cu toții părți nemestecate din filosofii șchiop îmbinate și modele ale lumii imperfecte prin definiție, îndrăzneala să pui în cuvânt – fie și în vers vizând imediatețea – ceea ce au gândit alții cu siguranță mai bine, mai rotund, pare un hybris. Hybris față de ceea ce vei citi abia mâine, cu toate că poate că nu-ți va ieși în cale de-cititul decât pentru că ai formulat nevoia. Hybris față de cine vei fi mâine, deși poate că nu te vei putea schimba în episodul următor decât dacă îl narezi pe acela de față. Hybris față de cel care erai ieri, când îți puteai spune povestea și ea era coerentă cu sine însăși, și pe care, dacă recunoști că azi știi alte lucruri, îl trădezi la fel de acut.

Dacă ar fi să îi caut contururile, senzația prezenței în lumea gândurilor este, cu toate conotațiile panico-tactile, cea a unei pânze de păianjen uriașe, care nu te ține prizonier, ci te leagă de ipostazele altora, de gânduri care curg prin nodul tău te rețea, dar te dizolvă în cvasitotalitate ca individ care își imaginează că știe unde începe și unde se termină. Anulându-ți, cumva, din cauza asta, dreptul de a emite ca și cum ai avea un produs propriu, o gogoașă de mătase care să fie a ta.

art in the hood

Ok, this is going to be… different. There is this project in my neighbourhood in which inhabitants have been invited to choose a contemporary artist living in the city to make a piece for a certain streetcorner or park. The exhibits would only be there on a temporary basis, they are not meant as long term ‘statues’. The city pays, the people chose (an artist, not a specific work) , the unveiling is next week. All lovely so far.

The specific artist our closer group of neighbours seems to have chosen appears to be in the business of making humorous, social comment kind of ‘street’ art – the kind that you can hardly disentangle from simple observation of everyday absurdity occuring without artistic help. The people who chose him said it was the fact that his works stir a discussion that made it interesting. Now, we have a reasonably involved community, so there was little surprise when, the evening the piece was put into place, with no mention of it being art, our FB page and mail went… ‘WTF!!! Can we do anything to tell the city we do not want this??!?’

And this is the awesome part. The artist has placed, on the sides of the main alley in the park all our children play, guardrails of the kind you have on the side of the highways. They are perfectly aligned with the alley curves, as if they were there in an ‘official capacity’. They are weathered, rough around the edges, they are slightly dangerous for tiny kids and annoying for everyone who needs to walk around them. They make the park disconnected, unhandy and uglier. They made people react instantly. And if you take them to mean ‘security. what are we giving up in order to get it’ (which I by no means know to be the intent of the artist, it is my first association and it feels as if se non e vero, e ben trovato) – works like a charm in a social debate. I went straight from ‘shit, is this going to be in our face for a year?’ to ‘Yes, we need this in our face for a year.’

Thanks, Bram Van Meervelde!

metapsihoză

 

senzația aceea

cauzată de creierul care caută să recupereze

un capăt de gând care a trecut razant

pe lângă cercul de lumină

proiectat de reflectorul atenției,

și schimbă traiectoria uzuală, de bondar molcom, a fasciculului de concentrare,

într-una febril-căutândă,

sărind din colț în colț

în speranța de a prinde

niște prizonieri în curs de evadare dintr-un film cu Louis de Funes.

 

 

fausse memoire

Există imagini din cărți citite demult pe care nu le mai poți regăsi niciodată, de aceeași calitate cu cele câteva măsuri dintr-un cântec auzit la un concert pe care ți-l aduci aminte cu sală și timp, dar nu ai de unde să-l recuperezi.

Așa pot vedea în fața ochilor, cu emoțiile aferente, o urmărire noaptea, în mașină, pe niște dealuri undeva în Wales, sau oare totuși Irlanda, cert este că se spune în narațiune că unii vorbesc galeză. Un „Duel” al lui Spielberg cu alte coordonate psihologice. Locul lecturii: pe canapea, la Brașov, amintirea insistă că era într-un volum de Dürrenmatt, raftul a fost reverificat de multe ori în anii următori, nici urmă de povestire – sau piesă, sau orice care să semene. La fel, am în cap o povestire care se întâmplă în (sau doar descrie) o sufragerie în care absolut fiecare obiect este în forma unui alt lucru. O masă în formă de lebădă, o lampă în formă de umbrelă, un ceainic în formă de… (inventez exemple, nu mai știu decât senzația fizică a locului și panica chicioșeniei luate în balon, dar și mângâiate cu finețe). Locul lecturii: pe cearșaful cu cireșe, din Mangalia cumpărasem trei cărți, una era Cortazar (în care povestirea, la recitire, pur și simplu nu există).

Și senzația acută că ferestrele astea care s-au deschis la un moment dat către ceva și nu mai sunt găsibile vin direct din povestirea cu magazinul de curiozități care dispare, pe care îmi imaginez că aș ști în ce capitol din Antologie să o caut, dar mi-e frică să nu fi fugit și ea, la rândul ei, din carte.