home improvement

chestia pe care am impresia

că poeții ocolesc să o spună

atunci când caută metafora potrivită ca să spună totul

e că trăitul, în cea mai mare parte din timp, e așa,

cam ca atunci când încerci să strângi niște șuruburi în tavan

cu șurubelnița nepotrivită,

pe o scară prea scundă și puțin descentrată

cu un obiect terț, de obicei esențial pentru operațiune, între ochi și șuruburi

de preferință fără acces la unghiul optim

și cineva nu intră peste tine și nu zice

„nu vrei să trăiesc eu chestia asta pentru tine, că nu te pricepi?”

Erinii

Credeai că a dispărut din tine, că nu mai știi cum se simte – sau în fine, mai simți revolta generalizată, uneori frustrarea punctuală, dar nu chestia asta incandescentă, țintită, simultan neajutorată și atotmăturătoare. Te uitai cu un ochi mereu surprins la șoferii care urlau la bicicliștii care urlau înapoi pe bună dreptate, domne ai văzut sau n-ai văzut că ai tăiat calea unui copil pe bicicletă!, ce te bagi dumneata, nu e copilul dumitale!, idiotule!, hipster bolând! etc etc. Boscorodeai motanul vecinilor când trebuia să speli toate scaunele de însemnări binemirositoare, dar înțelegerea era mereu acolo să tempereze. Cu toate astea…

Copilul e în război. Nu pricepe cum a devenit ochiul uraganului și ortodoxia parentală e că sigur a făcut ea ceva. O pală de hormoni preadolescentini a lovit gașca de fete din care face sau făcea parte, în orice caz; se apropie sfârșitul ciclului primar și pare să fi devenit o chestiune de viață sau de moarte să se stabilească acum, la final, cine e in și cine e out. Copii cu care s-a jucat zilnic, a schimbat scrisori și cadouașe, cu care a fost la dans, ani de zile, au devenit un bloc inamic. În fiecare zi mai vine cu o poveste, de la tras de păr și apoi râs în grup ‘haha, nu ești în stare să tolerezi o glumă’ până la confruntări de patru la unu cu ce ai spus sau ai făcut acum trei ani, două săptămâni și patru zile care te face o mincinoasă, o trădătoare, o prietenă falsă, o drama queen, o lașă, o bârfitoare, o împlântătoare de cuțite în spinare sau care mai e tema zilei. Te aștepți să fie și ea în echipele de asalt, dar ea susține că nu. Te miri că o afectează așa de tare, că nu răspunde, altminteri acasă are mereu vorbele la ea. Ea susține că nu vrea să ardă punți, îi e drag de majoritatea acestor fete luate individual. A vrut să fie pace cu toată lumea, iar asta aparent a făcut să fie război între lumea aceea și ea. Nu pricepi nimic.

Până când vine ziua în care se lucrează în grup la o prezentare, în cloud, pe un singur document. Copilul cere să îi confirmi că e interesant ce a pus în partea ei, să mai zică ceva? Parcă e cam puțin. Te bagi, se lasă cu o tacla, găsiți un live stream care ilustrează ce ar putea să zică, îl copiază în prezentare și formulează povestea. O colegă intră pe slide și îi șterge linkul. Îl copiem la loc. Colega pune comentariu: ‘nu mai pune linkuri idioate, n-o să mai fie activ un livestream’. I-l șterge. Îi scrie gdghfhhdsferuxgse peste restul textului. Copilul repară, răbdător, și îi scrie pe chat ‘e o cameră care stă live de ani de zile, nu știi ce vreau să spun.’ Pune comentariu în text: ‘te rog oprește-te’. I se șterge linkul. Pe chatul de grup apar mesaje: x și cu mine ne certăm. Mă așez la computer și copiez din nou linkul. Colega îl șterge. ‘E o prezentare de grup, trebuie să discuți dacă vrei să spui ceva!!!!’ ‘De ce ai scris aici cu roșu???’. Linkul rămâne locului abia după ce scrie copilul un paragraf de text explicativ, cam după a opta ștergere. Mă imploră să nu spun nimănui. Apare un comment ‘sorry about that, da’ și tu ai exagerat’. Copilul e satisfăcut de aceste pseudoscuze.

O zi mai târziu și un set de slide-uri salvate separat ca backup mai încolo, după multe conversații cu copilul pe care nu ți l-ai fi imaginat făcut preș, încă clocotesc. Asta am modelat? Lucrează cuminte și nu te înfuria? Acceptă orice argument că tu ai greșit și ceilalți au dreptate? Cu fiecare lăsat de la mine, fiecare dezescaladare, fiecare luptă care nu mi s-a părut că merită purtată, asta am transmis?

În multele conversații din luna de furtună :

– Mama, nu-i așa că ești bullied la serviciu?

– … Nnnu, nu pot să zic asta.

Uitasem că definiția lor de 12 ani e că bullying e procesul tacit de a decide cine sunt cei excluși din cercul care întreține relații personale.

pain quotidien

Pe bicicletă, prin ploaie. De dimineață mi-am tras un tricou negru și pantalonii roșii evazați pe care i-am luat cu vreun an în urmă fiică-mii, care nu îi va îmbrăca niciodată, sau va descoperi că îi vrea numai dacă vrutul impune paguba altcuiva. Eliberați ieri din dulapul greșit, pantalonii fâlfâie pe bicicletă demonstrativ ca drapelul Uniunii Sovietice. Aleea se îngustează, pedalez încet fiindcă în fața mea o fată merge pe jos. O fată în teniși, o bluză neagră și o pereche de pantaloni roșii evazați care flutură în jurul ei cu o pălălaie la fel de entuziastă. Rânjesc fără să îmi pot stăpâni trăsăturile. Aleea se lărgește iarăși și am loc să o depășesc. Trec pe lângă ea și întorc capul, exact în momentul în care ea a apucat să mă înregistreze pe retină și să se lase cuprinsă de același haz. Ne intersectăm privirile râzânde, o microcomunitate de o milisecundă.

Te duci cu tramvaiul din punctul A (bază) în punctul B (destinație). Într-un oraș X, obții în timp o hartă mentală constând în câteva zeci de drumuri către destinații la care se ajunge pe niște artere principale accesate dinspre punctul A. Între ele, țesutul urban e cenușiu, nu ai bătut străduțele, nu știi să ajungi din c în d, ba nu știi nici limpede cum se leagă Ferdinand de Calea Călărași și Crângași de Orhideea. Pentru fiecare dintre noi punctul A produce o microarie complet transparentă în mijloc și un epiteliu cenușiu între degetele de vietate acvatică ale orașului. Pielițele fascinante sunt cartierele celorlalți, cu alimentare și sehașuri, locuri la fel cu cele cunoscute, dar pe ale căror bare de bătut covoare nu te-ai dat. Cel mai simplu mod de a simula o plimbare pe bulevardele unui oraș necunoscut fără să pleci din al tău e să o iei la stânga pe o alee pe care nu o băgaseși de seamă. În somn, de dimineață, dezbăteam aprins dacă autobuzul o ia în sus la Parcul Carol sau la Tineretului.

LE postpandemic – e suficient să elimini opțiunea tramvai și în general toate opțiunile pentru ca microaria transparentă să devină cam 50% din țesutul urban. Nu e un experiment neapărat recomandabil, dar dacă tot l-am făcut, să recunoaștem rezultatele.

leul, vrăjitoarea și

Cam așa, dar în mult mai mare dezordine

toate cele încuiate

ca să nu te împiedice să supraviețuiești

amintindu-ți cumva, din greșeală, că se poate trăi.

rogvaiv

Privirea îi fu înghițită de o porțiune de zid din cărămidă gri, ca și cum fie monotonia nonculorii, fie regularitatea structurii, fie combinația celor două ar fi generat efectul vizual al zgomotului alb, un nimic pe care nici nu-l înregistrezi cât timp atenția ta are un alt obiect, dar care te poate duce la delir dacă l-ai identificat și nu-l mai poți nepercepe. Fu în stare să-și imagineze că pentru un pictor trebuie să fie o formă de tortură să devină conștient de o suprafață atât de spectaculos de anostă încât reproductibilitatea ei să devină o provocare căreia nu-i poate rezista. Nu o suprafață cu crăpături care spun o poveste despre timpuri și transformări, nu o suprafață cu un luciu inefabil care propune un exercițiu de a reda lumina, nu o urâțenie care te intrigă, nu, doar o textură industrială pe care nuanțele se repetă sistematic, ca pixelii unui joc pe calculator, ceva în care lipsa de interes a ajuns la desăvârșire, ceva solid, dens, suficient sieși, o suprafață ca o marți. Îl copleși mila față de pictorul imaginar care își petrece ultimii ani din viață repetând la nesfârșit pe pânză modelul cenușiu-lăptos, adăugându-i fără scăpare, de la el, un strop de interes, ceea ce face ca pânza să se vândă, dar căutarea să rămână fără rod. Nu reuși să se hotărască dacă e mai acceptabil ca artistul să se sinucidă în cazul în care nu poate reda exact acel sentiment sau în cazul în care îi reușește figura și produsul final este egal cu nimicul căruia îi jură fidelitate. Tertium fiind dat numai celor care sunt capabili să-și desprindă la timp ochii din zid, realiză și se urni în direcția supermarketului.

stress repetitiv postoperativ

– Cât de tare doare, pe o scară de la zero la zece, te întreabă formularul:

atunci când apeși pe clanță

atunci când învârți în mămăligă (mă rog, nu zice specific în ce, dar tu completezi ca să ai o consistență clară în cap)

atunci când lucrezi la computer

atunci când cureți cartofi

atunci când tai ceapă

atunci când speli geamuri

atunci când (începi să te întrebi dacă e pe genuri chestionarul ăsta)

Completezi fiecare căsuță în timp ce mâna te doare de fapt de la infinitul whack-a-mole jucat cu sentimentul futilității, cu zeflemeaua, cu neîncrederea, fiecărui glas interior trebuie să-i pălești una în timp ce scrii: doi – vrând să califici cifra, știți, e inutil să întrebați asta pe cineva care nu clasifică drept durere mai nimic, de după revalidarea inițială nu mă mai doare, nu aș putea spune că ceea ce mi se întâmplă se cheamă așa, ca atare scara asta e idioată, mă pune să evaluez un fals cu niște categorii irelevante, deși da, eu am venit la dvs., ce aș putea să descriu în realitate e că totul amorțește, ca și cum mâna aia pe care se bazează tot ce faci ar refuza să mai execute ceea ce o pui să facă, e toată un impuls electric, uneori îți vine să arunci cartoful înspre cea mai apropiată fereastră fiindcă dacă mai repeți gestul o dată ia foc toată șandramaua, e ca arsura aia pe care o trăiai în patul obligației de a dormi după-amiaza, fiecare centimetru de piele încărcat de insuportabilul poziției; doi către trei spui despre clanțele care se rotesc, doi despre cuțite, trei despre mouse, de la scrollul prin a șasea propoziție încolo totul e un fel de strâns din dinți împotriva părții din organism care refuză să coopereze. Introduci în formular aceste abstracțiuni care codifică neant cu glasul cu care ai zice mmm în timpul, fiindcă asta e singura categorie în care se cere feedback pentru corectitudinea aplicării unei proceduri impecabile care nu are nimic de a face cu tine cea prezentă aici. Mmm, da, asta e, flexezi degetele din pumn spre o gheară hiperextinsă împotriva unui gumilastic, dacă repeți aceste exerciții de n ori, în teorie, mușchii din jurul încheieturii se vor transforma într-o mânușă de fier care va apăra definitiv îmbinarea chinuită de o fricțiune fără folos, creierul tău va fi automatizat poziția corectă și unică a poigne-ului, deși ridicol e că o automatizase de acum 35 de ani, fără ca asta să preîntâmpine buba. După douăzeci de repetiții menite să te salveze de efectul altor mii de repetiții fizioterapeuta te întreabă dacă ai nevoie de niște gheață, tu îți reprimi cu bâta de baseball pufnitura interioară – care se uita uluită la cât de exagerat este mijlocul propus, doar nu te-ai accidentat pe terenul de fotbal – și zici da, de fapt ceva care să amorțească temporar amorțeala și o răceală obiectivă care să acopere faptul că îți simți degetele sloi pare leacul perfect, cum de nu m-am gândit.

– În loc să adormi, te învârți pe părți succesive, niciuna cu vreo șansă de a anestezia nervul treaz pe toată lungimea, ca și cum lui i s-ar fi găsit comutatorul și ar fi rămas așa, un filament aprins din umăr până în rădăcina degetului mare. Refractar la muncă, refractar la repaus, o microanarhie împotriva căreia nu se poate trimite poliția călare. Cuantificabil? Mneh, cam un trei pe scara F de la blocul roșu. Noroc că e poimâine fizioterapie, ce bine, mmm.

de partea cealaltă, marea

leftovers

februarie

martie

9 luni mai târziu…

identități

Pe stradă atârnă legat cu lanț de un gard cadrul unei mountainbike de fițe, cu o mutră extrem de aerodinamică și un pic surprinsă de lipsa de contact cu solul în absența roților – care i-au fost furate. Și pedalele și lanțul sunt dispărute, ceea ce te face să te întrebi cum vede chestiunea proprietarul care nu și-a dezlegat încă bicicleta de gardul în cauză. Și-o fi spunând „e o bicicletă excelentă, îi trebuie numai niște roți, un lanț și niște pedale și e ca nouă, mai economisesc vreo șase luni”. Cum și hoțul își va fi spunând: „e o bicicletă excelentă, îi adaug numai un cadru și un ghidon și e ca nouă, mai șutesc câteva piese”. Unde se află, la un moment t, esența bicicletei, la proprietarul victimizat sau la hoțul cu șurubelniță? Și dacă era o bicicletă de fițe, de care parte au rămas fițele, în cadrul din fibră de carbon sau în roțile albastru electric? Iar dacă ambele părți sunt bicicleta excelentă, nu e asta o formă de înmulțire a pâinilor și a peștilor, asigurând mai multă fiță pentru o populație mai largă? Ah, aceste teme pentru ora de logică la clasa a 9-a…