stress repetitiv postoperativ

– Cât de tare doare, pe o scară de la zero la zece, te întreabă formularul:

atunci când apeși pe clanță

atunci când învârți în mămăligă (mă rog, nu zice specific în ce, dar tu completezi ca să ai o consistență clară în cap)

atunci când lucrezi la computer

atunci când cureți cartofi

atunci când tai ceapă

atunci când speli geamuri

atunci când (începi să te întrebi dacă e pe genuri chestionarul ăsta)

Completezi fiecare căsuță în timp ce mâna te doare de fapt de la infinitul whack-a-mole jucat cu sentimentul futilității, cu zeflemeaua, cu neîncrederea, fiecărui glas interior trebuie să-i pălești una în timp ce scrii: doi – vrând să califici cifra, știți, e inutil să întrebați asta pe cineva care nu clasifică drept durere mai nimic, de după revalidarea inițială nu mă mai doare, nu aș putea spune că ceea ce mi se întâmplă se cheamă așa, ca atare scara asta e idioată, mă pune să evaluez un fals cu niște categorii irelevante, deși da, eu am venit la dvs., ce aș putea să descriu în realitate e că totul amorțește, ca și cum mâna aia pe care se bazează tot ce faci ar refuza să mai execute ceea ce o pui să facă, e toată un impuls electric, uneori îți vine să arunci cartoful înspre cea mai apropiată fereastră fiindcă dacă mai repeți gestul o dată ia foc toată șandramaua, e ca arsura aia pe care o trăiai în patul obligației de a dormi după-amiaza, fiecare centimetru de piele încărcat de insuportabilul poziției; doi către trei spui despre clanțele care se rotesc, doi despre cuțite, trei despre mouse, de la scrollul prin a șasea propoziție încolo totul e un fel de strâns din dinți împotriva părții din organism care refuză să coopereze. Introduci în formular aceste abstracțiuni care codifică neant cu glasul cu care ai zice mmm în timpul, fiindcă asta e singura categorie în care se cere feedback pentru corectitudinea aplicării unei proceduri impecabile care nu are nimic de a face cu tine cea prezentă aici. Mmm, da, asta e, flexezi degetele din pumn spre o gheară hiperextinsă împotriva unui gumilastic, dacă repeți aceste exerciții de n ori, în teorie, mușchii din jurul încheieturii se vor transforma într-o mânușă de fier care va apăra definitiv îmbinarea chinuită de o fricțiune fără folos, creierul tău va fi automatizat poziția corectă și unică a poigne-ului, deși ridicol e că o automatizase de acum 35 de ani, fără ca asta să preîntâmpine buba. După douăzeci de repetiții menite să te salveze de efectul altor mii de repetiții fizioterapeuta te întreabă dacă ai nevoie de niște gheață, tu îți reprimi cu bâta de baseball pufnitura interioară – care se uita uluită la cât de exagerat este mijlocul propus, doar nu te-ai accidentat pe terenul de fotbal – și zici da, de fapt ceva care să amorțească temporar amorțeala și o răceală obiectivă care să acopere faptul că îți simți degetele sloi pare leacul perfect, cum de nu m-am gândit.

– În loc să adormi, te învârți pe părți succesive, niciuna cu vreo șansă de a anestezia nervul treaz pe toată lungimea, ca și cum lui i s-ar fi găsit comutatorul și ar fi rămas așa, un filament aprins din umăr până în rădăcina degetului mare. Refractar la muncă, refractar la repaus, o microanarhie împotriva căreia nu se poate trimite poliția călare. Cuantificabil? Mneh, cam un trei pe scara F de la blocul roșu. Noroc că e poimâine fizioterapie, ce bine, mmm.

identități

Pe stradă atârnă legat cu lanț de un gard cadrul unei mountainbike de fițe, cu o mutră extrem de aerodinamică și un pic surprinsă de lipsa de contact cu solul în absența roților – care i-au fost furate. Și pedalele și lanțul sunt dispărute, ceea ce te face să te întrebi cum vede chestiunea proprietarul care nu și-a dezlegat încă bicicleta de gardul în cauză. Și-o fi spunând „e o bicicletă excelentă, îi trebuie numai niște roți, un lanț și niște pedale și e ca nouă, mai economisesc vreo șase luni”. Cum și hoțul își va fi spunând: „e o bicicletă excelentă, îi adaug numai un cadru și un ghidon și e ca nouă, mai șutesc câteva piese”. Unde se află, la un moment t, esența bicicletei, la proprietarul victimizat sau la hoțul cu șurubelniță? Și dacă era o bicicletă de fițe, de care parte au rămas fițele, în cadrul din fibră de carbon sau în roțile albastru electric? Iar dacă ambele părți sunt bicicleta excelentă, nu e asta o formă de înmulțire a pâinilor și a peștilor, asigurând mai multă fiță pentru o populație mai largă? Ah, aceste teme pentru ora de logică la clasa a 9-a…

notițe din bezna januarică

ai putea să te uiți la viețile oamenilor ca la perimetrul unor pernuțe nițel puturoase și în orice caz pline de firimituri și blană, ba prea mari, ba prea mici, ba prea tari, ba prea moi, pe care se frăsuie un cățel, căutând poziția cea mai comodă, care nu e niciodată exact poziția pe care și-o închipuia, deci încă o frăsuială și încă una și încă până când închide ochii de tot.

funny how pachetul de Crăciun de la tata cu cadouri pentru copii a avut de fapt în fiecare an ceva pentru mine, dar gestul nu s-a înregistrat nicăieri, era un blank de inspirație și de legătură cu adrisantul materializat în pix parker sau cesuleț, iar anul ăsta fiindcă e un pulover care arată ca și cum și l-ar fi luat sieși la vârsta mea, nu sunt în stare să ies din el. Cârpițe.

apropo de pachete. Mă întreb dacă a făcut cineva un studiu sociologic despre efectele externe ale pachetelor de acasă. Despre invidia bizară a celor care și-au făcut școlile acolo unde se născuseră, nefiind nevoiți să împartă căminul și libertatea lui cu gîndacii, neprimind cornulețe cu rahat de la nimeni fiindcă nu erau suficient de departe de cei de care erau insuportabil de aproape, fiindcă nu erau suficient de precari palpabil, obiectiv, înstrăinați în modul public recunoscut, suficient de chinuiți încât să merite oblojiți cu mirosuri si borcane. Un fel de jale a muncitorului sărac lipit că nu se califică pentru șomaj. Dar nu, că nu e o jale economică. Mă mai gândesc.

In altă ordine de idei:

Copil pe roblox: ‘wait, what??!? I spawned an alien!!’
Eu: ‘I feel you, sister’

bețe pentru vată de zahăr aflate în șomaj tehnic (octombrie 2020)

  • Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că un navetist fără navetă e aproximativ la fel de depeizat precum un bețiv fără navetă, ei fiind adesea oricum aceeași persoană și cu navetă, dar mai ales fără.
  • În romane istorice îți povestesc unii și alții despre neliniștea fundamentală care îi stăpânește pe războinici atunci când nu e război. Și tu nu-ți imaginezi cum vine asta, să nu îi tihnească omului absența carcaselor dezasamblate în câmpul vizual, destinderea din nervii aceia care guvernează reacția imediată, vidul din creierul reptilian. Până când îți.
  • D a zis, atunci când am văzut-o ultima dată, că păcatul ei major e că n-a fost niciodată în stare să ducă până la capăt vreun lucru care i-a picat cu tronc. Entuziasm, muncă, profesionalizare, lehamite, circuitul ei standard. Asta a lovit în splină, deși, uitându-mă la ce însemna ea pentru mine, conceptul de ratare a vreunui potențial părea alăturea cu drumul complet. P a zis, vorbind despre fiică-mea, că se teme că recunoaște ritmurile yoyo-ului mental, că un simptom de urmărit pe termen lung e entuziasmarea bruscă în legătură cu ceva, investirea unui munte de energie, urmată de o dezangajare la fel de bruscă din fiecare proiect. Circuitul bipolarului. Eu i-am răspuns automat „ha, dar asta e mai mult despre mine decât despre ea.” Și râsetul lui tot în splină a aterizat.
  • Libertatea acestui spațiu este simultan lașitatea acestui spațiu. Prin faptul că nu-și propune în niciun fel să adune realmente cititori, să marketeze, să ceară atenție, nu-și asumă nici vreun fel de responsabilitate față de menținerea în viață a vreunei legături. E vrijblijvend până la inutilitate. Sau cum ziceam cândva, nereflexiv, cu cât ți-e mai greu, cu atât ți-e mai greu.
  • A zice într-un podcast care mi-a priit surprinzător de tare că i-a spus cineva când era o foarte tânără artistă că „if you can, you must”. Tipul acela de propoziție definitivă care ți se înșurubează în cap, de obicei în adolescență, și îți face toate alegerile un iad. M-am bucurat că nu mi-a ieșit în cale mai devreme. Doar că acum cere mult mai insistent decât la o vârstă mai fragedă să explici cumva, să articulezi îndărătnicia cu care te opui acestui dictat, să lămurești de ce nu, altminteri decât din combinația altminteri plauzibilă de frică cu narcisism pe care ar propune-o cei care (optează să) must și te privesc dinăuntrul facerii. Cum să articulezi că da, frica e o parte semnificativă, dar nu e aceeași frică, sau e o sumă de frici. Că sigur că dacă te arunci în facere te expui riscului de a te dovedi un făcător imbecil, neîndemânatic și ridicol, când tu te crezi deștept și înzestrat, sigur că și asta e o frică. Sigur că și stage fright și oroarea de respingere sunt frici. Dar că pe tine nu numai astea te chinuie, sau din ce în ce mai puțin astea, cât frica că a te vrea un făcător bun te face un om mai prost. Frica de a trebui să alegi tot timpul între care e responsabilitatea ta față de produs și responsabilitatea ta față de oamenii care îl țin în spinare, cele două fiind cel puțin parțial divergente*, așa cum o dovedește însăși existența lui A și tot setul de întrebări pe care și-l pune. Si în al doilea rând frica că a îți asuma orice fel de statut te face prizonierul rolului. Că te obligă să vorbești când ar fi deștept să taci sau când nu ai nimic de spus sau când știi că ce ai tu de spus nu ajută la nimic. Că te obligă să (te) vinzi ca să se audă de tine. Că te încuie într-o imagine. Că nu te mai lasă să te răzgândești despre ce ți se pare important. Știu foarte bine că toate astea par niște scuze ieftine pentru o formă de lene sau de neasumare. But… lene? zău?

* Cu corolarul că poate singurele lucruri pe care le poți vedea ca întregi, sau în care nu te rupi iremediabil între ce faci și ce ești, sunt făcutul de dragoste și făcutul de copii.

orientările pentru standby (6apr2020)

Esența statului la coadă cu un maxim de seninătate constă în a trata statul la coadă ca pe o realitate paralelă în care nu se translează mai nimic din regulile uzuale ale jocului cotidian. Nu există mai eficient, a te muta la altă coadă, atunci când există alte cozi, e o formă de a ispiti soarta care ți-a hărăzit o probă de răbdare – ca atare ea îți va înăspri ordalia. Nu există draci împotriva celor care nu respectă coada. Și lor li se rezervă undeva o contrapondere a lipsei lor de respect, nu e treaba ta să o dorești sau anticipezi. Nu există scurtături, nu există alternative, nu există nicio formă de supraviețuire care să fie ajutată de vreo accelerare oarecare a emoțiilor. Pentru a sta la coadă optim, sângele trebuie să intre într-o hipotermie, sunt cu totul contraindicate observațiile judicioase, mișcările bruște, determinarea prin orice mijloace a timpului pierdut și mai ales umplerea lui imaginară cu alte întâmplări cu aparent mai mult sens, întrebările privind rostul, studiul închiderilor și deschiderilor de ghișeu/casă/ușă, cântecele de protest, orice fel de filosofie a libertății, extrapolările politice, planurile de viitor, bunele intenții și pantofii incomozi. Nu există oameni mai bine pregătiți decât noi, cei care am învățat să stăm la coadă.

jurnal

copil, still 10, descâlcește cancelling pe tiktok. Cum ajuți la înțeles cancelling. Cum explici că toată lumea are dreptate și toată lumea greșește fundamental pentru zece ani fără să simplifici?

anul cortazar se încheie rotund. vecinii predau la cheie un axolotl care interacționează prea puțin cu copiii lor care nu au referințe pentru cel mai fabulos animal. cu acvariu. a sosit joi. nu ar trebui să se certe cu insectele-crenguțe. yes, o locuință – zoo

Echo chamber check la cursul de polonă. Scurt metraj (Mazurek, e online). Mișto scris și jucat, o microdramă. Comentați. O comunitate de adult learners intre 21 si 55. Toată lumea e de acord că ar avea probleme cu fiica de 20 de ani care vine acasă cu profu univ de 50 și vrea să se logodească cu el. Nimeni nu are probleme cu faptul că e proful ei la clasă. Toată lumea că a) e mare diferența de vârstă, b) pe ea o interesează statutul lui/ daddy issues c) e umilitor pentru mama ei că femeile se schimbă cu unele mai tinere. flashback către deșteptul de treizeci și ceva cu care făceam un seminar care i-a întreținut prietenei mele entuziasmele timp de vreo trei ani de universitate, cu tot cu promisiunile de divorț aferente. Nu cred că i-am spus ei vreodată că asta a bușit relația dintre noi în măsura în care nu o bușiseră imbecilitățile mele. Umblatul prin lume cu cortexul prefrontal crud deghizat în forma unui adult e adesea un pericol public.