Leaving new york, never easy

A dezerta. Așa se simte aproape de fiecare dată când ajungi în punctul în care dai drumul. Bucata anterioara e o luptă din ce în ce mai acerbă cu propria nefericire/nevoie/neputință/disperare, în care te bați să înveți să pliezi sinele pe lucrul care îți cauzează, să faci pace cu ce e așa cum e, să faci reforme, să păzesti cetatea, să fii mai puțin prost. Căci dacă ai fi mai puțin prost, ai găsi calea fie să răzbești, fie să găsești perspectiva din care problema se poate rezolva. Nu toate se rezolvă, though. Și când nu mai e loc nici de courage, nici de serenity, you let go. Îmi pot imagina foarte clar, în baza repetitivității acestui proces, cum conștiința viiturii globale va împinge oameni să iasă din viața lor (nefiind înca posibil să dezertezi de pe planetă). Cu aceeași ruptură infernală în suflet că au abandonat ceva ce le era datorie, menire, ceva pe care în alte conditii ar fi putut să-l repare cu prețul sănătății lor mintale. Ceva-uri familiale, relaționale, munci, state, ong-uri. Optarea pentru posibilitatea de a mai avea spațiu de înflorit aiurea sau optarea pentru numaipot, cu distrugerea urzelii de legături care te ancorează și te compun, de fiecare dată cu o tristețe dărâmătoare, direct proporționala cu gradul de apprivoisage. Și neputința de a lăsa să fie cum e, de a sta cuminte și a lăsa ceva-ul să divorțeze de tine treptat, cum o fac morții. If there is a choice, alegerea fiind singura formă de a-ți asuma că ești viu și responsabil. Sau că ești un șobolan cu un instinct ascuțit de supraviețuire. Ambele deodată, vomitiv. Nici măcar nu e „leave anything that you cannot control’, că nu e despre putere, ci despre pace. If you cannot coexist with the ding an sich, dacă nu știi să faci (să fie) mai bine, atunci îți iei jucăriile. Deși mai degrabă le lași. Îți iei… câmpii. Mi-e o ciudă pe șobolanul din mine de mor, că ne salvează pe toți împotriva voinței mele, și totuși, dintre noi, el știe ca toxicitatea face să moară oricum urzeala de legături. Că cel mai sănătoși rămânem, unii în raport cu alții, plecând la timp. Că de durut doare oricum. Fără drept de apel. Pe partea cealaltă,  ceofisăfiele.

Anunțuri

Am visat, către dimineață, foarte realist și la zi. Am visat că o persoană dragă mie m-a invitat la o sindrofie a unui grup de oameni unde mai merge ea din când în când să facă o baie de cultură (persoana fiind reală, grupul nu). O chestie care nu era cu scriitori care se bat pe spate reciproc în spiciuri, așa cum mă temusem în prealabil, ci arată ca o petrecere obișnuită în care însă toată lumea vorbește fără jena oamenilor care nu se cunosc, varii subiecte interesante, analize pertinente ale unor întâmplări recente; mă învârt printre grupulețe. Există undeva un sentiment neclar că e ceva în neregulă, că nu-mi dau seama cum au făcut oamenii ăștia să se adune unii cu ceilalți, în absența unei vămivechi sau a unui concept academic anume, par cumva cam similari pentru o gașcă uzuală de „români în străinătate”, e foarte convenabil omogenă structura, știi la ce să te aștepți, nu trebuie să faci frumos când nu-ți vine, e comod, straniu de comod, dar atât de comod încât îți ațipește neuronul care sesizează stranietatea. Și totul e atât de plăcut inteligent. Înțeleg de ce m-a invitat prietena și ce-i priește ei aici. Apar niște mâncăruri, se țin niște toasturi. Un domn foarte în vârstă, cu aer de senior apreciat de toată comunitatea, se ridică cu obrajii cam îmbujorați să țină următorul toast și se prăbușește brusc între scaun și masă. Aerul din toată încăperea e absorbit de zeci de plămâni înspăimântați. Cineva se apleacă , verifică și apoi spune cu voce solemnă: „a dispărut dintre noi marele numaiștiuce Alexandru numaiștiucum”. Îmi dau lacrimile. Și apoi, de jur împrejur, o parte a grupului rostește în șoaptă „să se odihnească în pace”, iar o altă, mult mai mare parte, ridică cu o mișcare tăioasă brațul drept .

 

Și mă trezesc, cu inima în gât.

amprente

fire de mușchi dislocate din urzeala lor de baștină și plecate cu tine în basorelieful animal-vegetal de pe o pulpă. minuscule și dureroase fragmente de sidef încrustate în noadă, exoschelet temporar pentru un animal neapărabil. zoaiele băloase dintr-un lighean gudurându-se pe lângă crețurile degetelor care spală un tricou. dungile infernal de albe ale unui masaj de adio, săpate pe întuneric în spinarea mult prea arsă. erografie, artă prin care se imprimă în ființa-suport negativul ambiental al impalpabilului.

 

îngerașul de pe umăr

Dacă mă străduiesc să mă uit din afară, sau chiar dacă nu mă străduiesc – fiindcă informația meta intră oricum – odată cu emanciparea din corsetul autoimpus și încrederea că a fi cinstit către lumea exterioară nu e damaging în sine, odată cu dezvulnerabilizarea proprie (sau tocmai cu credința că poți să te lași să fii vulnerabil cât încape, fiindcă așa ești viu) a apărut un soi de intensitate pe care o văd ca exagerată, dar nu-i găsesc butonul de moderare. E ca și cum n-ar mai fi timp de conversații despre vreme, n-ar mai fi spațiu de socializat în mod neesențial – deși ceilalți or fi având nevoie de fix atât sau nici măcar. Cumva, din exersarea aproape compulsivă a unui resort care se crede empatic, par să fi ajuns într-un punct în care nu simt la timp nevoia celuilalt – și apoi mă văd din afară, sub ochii altora, cu senzația că ei au întins mâna să atingă o bucată de piele cumințel parfumată și au dat, cu oroare sau doar surpriză, de un mușchi expus și sângeriu. Nu că ar durea, nu e vorba despre au. E vorba doar că există o doză la fel de mare de neadecvare și disfuncționalitate în dezbrăcarea de formă până la a nu mai pricepe de ce există forme și cum trebuie ele respectate pentru binele tuturor, pe cât era în înțepenirea în forme și nepriceperea conținuturilor care ar fi importante. Un yoyo a cărui amplitudine ar trebui să se reducă.

nici nu-i nevoie de recitire

Jurnal de bord, intrarea 9999. E dificil către imposibil pentru posesorul temporar al Auryn-ului să stabilească în vreun fel care este jumătatea drumului dintre cine era și cine urmează să fie. Spre liniștea lui mentală, își poate spune că parcursul din lumea reală nu este încărcat cu aceeași valoare plus-spre-minus a direcției. Această poveste este și nu este despre pierdere. Este, ca totdeauna, despre studiul meta al unei stări de între-lumi, în care, de data asta, suprapunerea tranziției lumilor interioare pe tranziția înspăimântătoare a lumilor dinafară are loc simultan, cu consecințele pe care acest proces de destructurare a reperelor îl poate avea pentru otolita producătoare de rău de mare.

Înainte de Paște, cu disciplină, am vopsit ouă și am făcut ciorbă cu leuștean. Ancorele ritualice au refuzat, de data asta insistent, să se agațe oriînce. Copiii nu au participat la vopsit, fiindcă au găsit între timp ceva mai bun de făcut (de plantat semințe pentru o grădină de legume, ceva de altfel util, haios și, în fond, educativ). Ciorba a mirosit grozav, fiind apoi legumită împotriva voinței de majoritatea participanților. Eu însămi, înainte de a le pune tuturor sub nas cele de mai sus, am avut un moment de plutire a coiotului dincolo de marginea prăpastiei, simțind că (știu că) alerg de vreme relativ îndelungată dincolo de sol, dar că a înceta să fac efortul înseamnă o trădare implicită, de dimensiuni și mai mari decât până acum, a pachetului de lucruri neesențiale, dar esențiale, pe care-l am de predat. Ca și cum în lanțul de oameni care-și predau găleata cu apă, îi văd cu oroare pe cei care predau găleți fără să schimbe nimic la conținutul lor, fără să le verifice critic zeama, chiar și atunci când dau mai departe numai forme, și ca atare, în operația de a testa migălos funcția a tot ce dau mai departe, mă trezesc că găleata mi s-a golit pe jumătate, fără să fi avut timp s-o umplu cu altceva.

Nu e vorba neapărat de ritualuri aici, deși ele sunt punctele unde mitul se atinge cu suprafața și deci se vede mai clar că nu ți s-a cristalizat narațiunea alternativă. Nici nu cred că sunt singură în proces, sau mai dezrădăcinată decât alții – cred că multe din cele ce se întâmplă de jur împrejur sunt reacția otolitelor colective la zgâlțâitura muchiei continentale dintre miturile personale și/sau societale. Dar acesta este alt meta.

Apoi, în dimineața de Paște, am stat într-un petic de soare și am jelit-o, poate pentru prima oară altminteri decât în vis. Am repetat, în buclă, în cap, „Hristos a-nviat!”, iar la telefonul imaginar s-a recompus, încă audibilă, vocea ei încălzită de răspunsul convins, iar în fața ochilor s-au scurs seri după seri de întoarceri cu palma încinsă de lumina apărată de vânt, turele de împărtășanie și forma de chec cu chestia aia care n-avea de-a face cu drobul , dar pentru noi era. Fanatismul perceput în radicalizarea ulterioară din jur mi-a furat-o treptat, și pe ea, și întreaga trăire ritualică creștină. M-am delimitat de bunăvoie, radicalizându-mă în raport cu forma, în măsura în care forma nu mai acoperea, pentru mine, adevărul școlii de credință. M-am luptat cu erdoganizarea, entuziast și plin de speranță, până când am descoperit că am încetat să sper. Încetul cu încetul, acasă încetează să mai fie acasă, deși sunt dispusă să prind rădăcini pretutindeni și mi-s dragi oamenii în varii constelații. Prețul pentru a-ți menține mintea-n scaun, în tăvălug, este că lași să se spargă, placă fotografică cu placă fotografică, bucățile pe care nu le poți lua cu tine dintr-o lume care n-are răbdare să le conserve în mod structural. Mai salvezi un vierme plângător, mai distrugi o palmyră, în același gest. Ende are și n-are întru totul dreptate. Nu atât a dori, cât a trăi pur și simplu e o continuă despărțire de tine însuți, acela care face ciorbă.

exercitii semantice

…copiind o observatie a unuia din adultii casei, la masa:
H: „E foarte bun. Si nu spun asta sarcastic.”
pufnesc in ras.
H, interogativ: „Deci sarcastic e cand spui invers decat ce vrei sa spui.”
„Da. Dar nu in toate situatiile. Adica nu cand minti, de pilda. Ca sa fie sarcastic trebuie ca celalalt sa stie ca vrei sa spui inversul si sa fie amuzant, dar nitel rautacios. Ca atunci cand eu as spune acum ‘Asa ma bucur cand M mananca repede tot ce are in farfurie.’
…rasete
M ridica un ochi:
„Mama, esti o dulce.”