identități

Pe stradă atârnă legat cu lanț de un gard cadrul unei mountainbike de fițe, cu o mutră extrem de aerodinamică și un pic surprinsă de lipsa de contact cu solul în absența roților – care i-au fost furate. Și pedalele și lanțul sunt dispărute, ceea ce te face să te întrebi cum vede chestiunea proprietarul care nu și-a dezlegat încă bicicleta de gardul în cauză. Și-o fi spunând „e o bicicletă excelentă, îi trebuie numai niște roți, un lanț și niște pedale și e ca nouă, mai economisesc vreo șase luni”. Cum și hoțul își va fi spunând: „e o bicicletă excelentă, îi adaug numai un cadru și un ghidon și e ca nouă, mai șutesc câteva piese”. Unde se află, la un moment t, esența bicicletei, la proprietarul victimizat sau la hoțul cu șurubelniță? Și dacă era o bicicletă de fițe, de care parte au rămas fițele, în cadrul din fibră de carbon sau în roțile albastru electric? Iar dacă ambele părți sunt bicicleta excelentă, nu e asta o formă de înmulțire a pâinilor și a peștilor, asigurând mai multă fiță pentru o populație mai largă? Ah, aceste teme pentru ora de logică la clasa a 9-a…

notițe din bezna januarică

ai putea să te uiți la viețile oamenilor ca la perimetrul unor pernuțe nițel puturoase și în orice caz pline de firimituri și blană, ba prea mari, ba prea mici, ba prea tari, ba prea moi, pe care se frăsuie un cățel, căutând poziția cea mai comodă, care nu e niciodată exact poziția pe care și-o închipuia, deci încă o frăsuială și încă una și încă până când închide ochii de tot.

funny how pachetul de Crăciun de la tata cu cadouri pentru copii a avut de fapt în fiecare an ceva pentru mine, dar gestul nu s-a înregistrat nicăieri, era un blank de inspirație și de legătură cu adrisantul materializat în pix parker sau cesuleț, iar anul ăsta fiindcă e un pulover care arată ca și cum și l-ar fi luat sieși la vârsta mea, nu sunt în stare să ies din el. Cârpițe.

apropo de pachete. Mă întreb dacă a făcut cineva un studiu sociologic despre efectele externe ale pachetelor de acasă. Despre invidia bizară a celor care și-au făcut școlile acolo unde se născuseră, nefiind nevoiți să împartă căminul și libertatea lui cu gîndacii, neprimind cornulețe cu rahat de la nimeni fiindcă nu erau suficient de departe de cei de care erau insuportabil de aproape, fiindcă nu erau suficient de precari palpabil, obiectiv, înstrăinați în modul public recunoscut, suficient de chinuiți încât să merite oblojiți cu mirosuri si borcane. Un fel de jale a muncitorului sărac lipit că nu se califică pentru șomaj. Dar nu, că nu e o jale economică. Mă mai gândesc.

In altă ordine de idei:

Copil pe roblox: ‘wait, what??!? I spawned an alien!!’
Eu: ‘I feel you, sister’

bețe pentru vată de zahăr aflate în șomaj tehnic (octombrie 2020)

• Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că un navetist fără navetă e aproximativ la fel de depeizat precum un bețiv fără navetă, ei fiind adesea oricum aceeași persoană și cu navetă, dar mai ales fără.
• În romane istorice îți povestesc unii și alții despre neliniștea fundamentală care îi stăpânește pe războinici atunci când nu e război. Și tu nu-ți imaginezi cum vine asta, să nu îi tihnească omului absența carcaselor dezasamblate în câmpul vizual, destinderea din nervii aceia care guvernează reacția imediată, vidul din creierul reptilian. Până când îți.
• D a zis, atunci când am văzut-o ultima dată, că păcatul ei major e că n-a fost niciodată în stare să ducă până la capăt vreun lucru care i-a picat cu tronc. Entuziasm, muncă, profesionalizare, lehamite, circuitul ei standard. Asta a lovit în splină, deși, uitându-mă la ce însemna ea pentru mine, conceptul de ratare a vreunui potențial părea alăturea cu drumul complet. P a zis, vorbind despre fiică-mea, că se teme că recunoaște ritmurile yoyo-ului mental, că un simptom de urmărit pe termen lung e entuziasmarea bruscă în legătură cu ceva, investirea unui munte de energie, urmată de o dezangajare la fel de bruscă din fiecare proiect. Circuitul bipolarului. Eu i-am răspuns automat „ha, dar asta e mai mult despre mine decât despre ea.” Și râsetul lui tot în splină a aterizat.
• Libertatea acestui spațiu este simultan lașitatea acestui spațiu. Prin faptul că nu-și propune în niciun fel să adune realmente cititori, să marketeze, să ceară atenție, nu-și asumă nici vreun fel de responsabilitate față de menținerea în viață a vreunei legături. E vrijblijvend până la inutilitate. Sau cum ziceam cândva, nereflexiv, cu cât ți-e mai greu, cu atât ți-e mai greu.
• A zice într-un podcast care mi-a priit surprinzător de tare că i-a spus cineva când era o foarte tânără artistă că „if you can, you must”. Tipul acela de propoziție definitivă care ți se înșurubează în cap, de obicei în adolescență, și îți face toate alegerile un iad. M-am bucurat că nu mi-a ieșit în cale mai devreme. Doar că acum cere mult mai insistent decât la o vârstă mai fragedă să explici cumva, să articulezi îndărătnicia cu care te opui acestui dictat, să lămurești de ce nu, altminteri decât din combinația altminteri plauzibilă de frică cu narcisism pe care ar propune-o cei care (optează să) must și te privesc dinăuntrul facerii. Cum să articulezi că da, frica e o parte semnificativă, dar nu e aceeași frică, sau e o sumă de frici. Că sigur că dacă te arunci în facere te expui riscului de a te dovedi un făcător imbecil, neîndemânatic și ridicol, când tu te crezi deștept și înzestrat, sigur că și asta e o frică. Sigur că și stage fright și oroarea de respingere sunt frici. Dar că pe tine nu numai astea te chinuie, sau din ce în ce mai puțin astea, cât frica că a te vrea un făcător bun te face un om mai prost. Frica de a trebui să alegi tot timpul între care e responsabilitatea ta față de produs și responsabilitatea ta față de oamenii care îl țin în spinare, cele două fiind cel puțin parțial divergente*, așa cum o dovedește însăși existența lui A și tot setul de întrebări pe care și-l pune. Si în al doilea rând frica că a îți asuma orice fel de statut te face prizonierul rolului. Că te obligă să vorbești când ar fi deștept să taci sau când nu ai nimic de spus sau când știi că ce ai tu de spus nu ajută la nimic. Că te obligă să (te) vinzi ca să se audă de tine. Că te încuie într-o imagine. Că nu te mai lasă să te răzgândești despre ce ți se pare important. Știu foarte bine că toate astea par niște scuze ieftine pentru o formă de lene sau de neasumare. But… lene? zău?

* Cu corolarul că poate singurele lucruri pe care le poți vedea ca întregi, sau în care nu te rupi iremediabil între ce faci și ce ești, sunt făcutul de dragoste și făcutul de copii.

random nșpe

mă urmărește de câteva zile o imagine : că politica online arată ca un grup de oameni care îl țin rezonabil și fără convingere de geacă pe un amic care strigă ‘ține-mă că îl omor!’ în timp ce pe fiecare din ei îl țin de geacă alți amici pentru alte zbierete retorice. unii n-au amici și unii reușesc din când în când să se țină singuri de geacă.

orientările pentru standby (6apr2020)

Esența statului la coadă cu un maxim de seninătate constă în a trata statul la coadă ca pe o realitate paralelă în care nu se translează mai nimic din regulile uzuale ale jocului cotidian. Nu există mai eficient, a te muta la altă coadă, atunci când există alte cozi, e o formă de a ispiti soarta care ți-a hărăzit o probă de răbdare – ca atare ea îți va înăspri ordalia. Nu există draci împotriva celor care nu respectă coada. Și lor li se rezervă undeva o contrapondere a lipsei lor de respect, nu e treaba ta să o dorești sau anticipezi. Nu există scurtături, nu există alternative, nu există nicio formă de supraviețuire care să fie ajutată de vreo accelerare oarecare a emoțiilor. Pentru a sta la coadă optim, sângele trebuie să intre într-o hipotermie, sunt cu totul contraindicate observațiile judicioase, mișcările bruște, determinarea prin orice mijloace a timpului pierdut și mai ales umplerea lui imaginară cu alte întâmplări cu aparent mai mult sens, întrebările privind rostul, studiul închiderilor și deschiderilor de ghișeu/casă/ușă, cântecele de protest, orice fel de filosofie a libertății, extrapolările politice, planurile de viitor, bunele intenții și pantofii incomozi. Nu există oameni mai bine pregătiți decât noi, cei care am învățat să stăm la coadă.

cetățenești (sainte catherine)

te duci la vot

împachetezi cadouri

cumperi lapte

aprinzi o lumânare

încerci să-ți amintești cum miroase la passaporta.

jurnal

copil, still 10, descâlcește cancelling pe tiktok. Cum ajuți la înțeles cancelling. Cum explici că toată lumea are dreptate și toată lumea greșește fundamental pentru zece ani fără să simplifici?

anul cortazar se încheie rotund. vecinii predau la cheie un axolotl care interacționează prea puțin cu copiii lor care nu au referințe pentru cel mai fabulos animal. cu acvariu. a sosit joi. nu ar trebui să se certe cu insectele-crenguțe. yes, o locuință – zoo

Echo chamber check la cursul de polonă. Scurt metraj (Mazurek, e online). Mișto scris și jucat, o microdramă. Comentați. O comunitate de adult learners intre 21 si 55. Toată lumea e de acord că ar avea probleme cu fiica de 20 de ani care vine acasă cu profu univ de 50 și vrea să se logodească cu el. Nimeni nu are probleme cu faptul că e proful ei la clasă. Toată lumea că a) e mare diferența de vârstă, b) pe ea o interesează statutul lui/ daddy issues c) e umilitor pentru mama ei că femeile se schimbă cu unele mai tinere. flashback către deșteptul de treizeci și ceva cu care făceam un seminar care i-a întreținut prietenei mele entuziasmele timp de vreo trei ani de universitate, cu tot cu promisiunile de divorț aferente. Nu cred că i-am spus ei vreodată că asta a bușit relația dintre noi în măsura în care nu o bușiseră imbecilitățile mele. Umblatul prin lume cu cortexul prefrontal crud deghizat în forma unui adult e adesea un pericol public.

Fred (because Freddie over Axel)

Weird year ends in style, neighbours wanted to be rid of… oh well, when fate knocks, you open the bloody door.

sâmbăta morților

două femei cară o canapea (foarte frumoasă, prea frumoasă pentru o cameră de studentă) către o intrare de bloc.

bunicul lui Emily trage după el căruțul de cumpărături pe sub lumina sleită, cu mască bleu.

se poartă pardesie foarte lungi, așa de lungi ca în iarna în care Cătă și-a cumpărat un palton infinit care urma să trebuiască ferit de zoaie pe treptele metroului din Grozăvești. Din bursă, probabil.

e aproape frumos și aproape frig.

patriarhiatul din capul meu o urăște la fel de tare ca întotdeauna pe Vanessa Paradis. Pentru că își dă voie să fie. Probabil Vanessa Paradis poartă zilele astea un pardesiu lung, o dată pe oră, la classic21.

unui polițist care coboară amenințător din mașină îi flutură moțul din creștet, neancorat de laturile tunse periuță.

cel mai mare furt din libertatea unui om este tura de sâmbătă la supermarket. Engels nu știa de supermarket.

Oamenii se așează pe vinovăția ta ca pe scaunul pe care se tace la o ședință când se cere un voluntar pentru o sarcină stupidă. Ei știu că în cele din urmă o să te simți.

Prima oră după ce termini de citit Lavinia Braniște ești un om mai rău. Cele mai banale lucruri arată ca în moartea dlui Lăzărescu și tu știi că ai mințit la atelierul la care ai pretins că arta trebuie să ne spună adevărul.

diagrame venn

‘noi, celții’ zice el când mă vede,

creând o comunitate de recunoaștere cu genele mele de albastru, amândouă rusești.

‘noi ăștia din Giulești’ zice tata,

pentru asta ne bazăm pe detaliile tehnice prenatale de care dispune doar el,

dar încuviințez, noi, te legi cu liță de ce ai, fie și un cartier care există pentru fiecare în altă jumătate de secol.

‘noi, ăștia cu cuvintele’, zici, și

mă bucur o vreme,

numai că mulțimea cuvintelor care se lasă rostite la capătul ăsta și cea de la capătul celălalt înoată în două boluri rareori tangente.