minimiracole instant

Acum vreo două ceasuri băteam cu şpaclul în peretele verandei, activitate recurentă pe care n-o voi detalia aici, că nu e relevant. Cert e că obositor, prăfos, dar foarte bun ca pretext pentru gândit. Vinovată că aleg să trebăluiesc în loc să desenez cu fetele sau ceva, oarece, care să nu-mi evidenţieze lenea parentală din ultimele săptămâni, macin teme de copii. Că ce proporţie mare din chestiile pe care le fac ele au suport vizual. Că oare cum se dezvoltă imaginaţia la generaţia asta în absenţa ascultatului de text fără poze? Că ce păcat că nu le trebuie încă poveştile electrecord, colecţionate cu migală pe suporturi moderne. Că singurul lucru la care fac ele exerciţiul ăsta e muzica cu versuri. Că o fi bine, ce-mi fac atâtea probleme, semn de bătrâneţe?
Trec cca 5 minute în care trec la altă temă. Pe uşa dintre bucătărie şi verandă intră hiperexcitat copiii, care găsiseră într-un sertar un mp3 player pe care pusesem eu astă vară poveşti pentru drumul spre Franţa. În vară fusese total neinteresant. Acum apar deci, fiecare cu o cască într-o ureche, cu obiectul pornit de ele însele, ţopăind „mama, vino să asculţi! E cu cântece foarte caraghioase!”. Trag cu urechea. Inevitabil, copilele ascultă începutul lui Alice.

Îmi fac o cruce mentală şi îmi reiau îndeletnicirea. Trei sferturi de ceas mai târziu, M era încă pe veceu cu mp3-ul cu ali-baba în urechi. O fi un breakthrough? Prea devreme de zis. În orice caz e ceva cu frecvenţele, parcă stau toate pe „deschis”.

obsolescenţă tehnologică

Mi-e groază că, într-o bună zi,

n-are să mai existe industrie de softuri

de transformat

diapozitivele din capul meu

în poze digitale;

că LP-urile sentimentale

n-au să mai găsească producător

de ace de pickup;

că pentru sutele de scrisori

pe care voi vrea cândva să le caligrafiez

cu mâna mea

nu va mai exista fabrică de peniţe

care să se potrivească la stiloul chinezesc

şi că cerneala se va fi abolit.

Mă tem că va veni o zi

în care voi fi lost in translation,

întrucât copiii mei vor fi fost prevăzuţi

cu un stick de memorie

cu port diferit

decât se folosea

pe vremea mea.

 

 

full time work, OPOL and unintended bilingualism experiments

Thanks to one of my daily reads (even when she doesn’t post daily), I have decided to write my two cents for the

Although we practise raising our children bilingual and finding the right balance in the linguistic input has been occupying my mind for a few years, I haven’t written about it much. It was among the things about which I had read a lot and theory seemed to work much better than practice. Or my practice of it, anyway.
With our first daughter we started, in theory (without calling it anything in particular), following the one parent one language method. However, the home language would be Dutch, therefore I would code-switch a lot. And, when tired, I would stop switching back to Romanian for the benefit of an infant. Or later, I would be speaking Dutch to her in the park to make sure parents around were aware of what I was saying (you know the multidirectional type of communication of the type `we’ll get on that swing as soon as the little boy/girl finishes playing` co-aimed at stating one’s own waiting status). And there were the songs and the books, which, because dad would be home after the end of the bedtime ritual, I would read and sing in either Dutch or Romanian, according to the chosen book. And I was working fulltime by her seventh month, therefore I would only see her for a couple of hours a day. And then there was daycare, where everything was in Dutch. No wonder Dutch was the dominant language. However, apparently my input was not as reduced as I guiltily thought, because she could understand Romanian, although very few words came out.
When number two was on the way, we made up our minds – life was way too hectic with two full-time jobs that couldn’t be either reduced or given up. We chose for an au-pair. A Romanian speaking au-pair, obviously (of whom, I have to add, we shall think, even after she leaves, as family). The Romanian of our first daughter improved drastically, up to the point of completely switching from one language to the other with different persons, one year later. The youngest grew up more in Romanian than anything else, but with Dutch input from her dad, her sister and grandpa and grandma.
Of course, they are two different children. Of course, they have different abilities and interests, not to speak of the whole first child/second child psychology which makes our first want to slow down all growth and the second accelerate everything a millionfold. Still, that said, this unintended experiment – with uncomparable subjects – yielded some amusing, though intuitively explicable, results. Our oldest now speaks exclusively Romanian to the aupair, my mom and switches back and forth with me, according to how consistent I am myself (which also improved a lot since the aupair is here). She produces gorgeous instances of acquisition of rules, like placing the generic genitive marker even after her full name („Maria Sara-lui”) but generally, you can hear her translating from Dutch as if Romanian is a learned, new language. I suppose this will no longer be the case after a while (if exposure to this degree remains the case), but I am intrigued by the process – although there is no „final” theory on how we learn languages, I tended to believe that, at early ages (M is not yet 4), language was acquired as a linguistic expression/conceptual element whole, even bilingually, and not by placing different linguistic forms on the concepts one has stored through another language. But then again, maybe even at early ages, there is such a thing as successive bilingualism.
The surprise is probably enhanced by the youngest – who is, as far as we can tell, at not yet two, a rather balanced simultaneous bilingual. Het utterances in both languages are impressively correct for her age – and she switches before parents! I was in awe last night when dad said something to her in his Dutchy Romanian („Vreau pupici?” – „Do I want kisses” instead of „do you…”) and she answered it serenely with the equivalent in Dutch („Ik wil niet kusjes!” – ok, ok, it was not the correct „ik wil geen”, but she’s still 22 months and I’m a bragging mom 🙂 ! ).
I wonder what things will look like two years from now, when H, the youngest, will also be immersed in the school system. Will this `headstart` in Romanian keep? Will M become more fluent in Romanian and the difference between the girls will dissipate? We shall see. So far, I can only say that, for the situation of one parent of a different language immersed in a monolingual context (same linguistic context for other parent/interparent communication/social contact). I’m voting for the intensification of the input by either choice of aupair or import of a family member 🙂 . It works like a charm.

my cup…

I’m helplessly in love. With buburuza’s pigtails. Her dimple. Her precisely articulated, grammatical little sentences. Her twirls with a bum-shaking twist. The way she looks in overalls. Her perseverence in putting together duplo blocks. Her independent will tantrums. Het „buburuza on her own” book reading.
Just as helpessly as with mutsy’s new and elegant haircut. Her lightly tanned gorgeous legs. Her craving for cuddling together. Her fantasy games with 20 stuffed friends. Her way of mildly bossing her sister around. Her ordering fries at the restaurant. Her passion for animals and water. Her scared courage. Her princessness. Her laziness in trying anything by herself.
The girls are pure sunshine. I cannot help the almost compulsive kissing of noses and necks when I get home. But I’m having trouble telling them what American movies portray as the easiest thing. I can show them I adore them (which ought to be good enough), but saying `I love you` to almost 2 and respectively almost 4 year olds just sounds false and over the top. Maybe it’s the Romanian that doesn’t tolerate that kind of effusion. I don’t care. It’s just wrong. Therefore, for the record: I’m helplessly in love with my fabulous little ladies.

anecdotice

Maria întreabă, şezând pe toaletă şi arătându-mi buricul ei: „Mama, hoe komt deze hier?” (Mama, cum a ajuns ăsta aici? – deja o întrebare despre cauzalitate care-mi sună tare doct în urechi la momentul punerii ei). Mă apuc şi-i explic destul de pe-ndelete, în ciuda orei târzii, şi mă ascultă cu atenţie, toate cele cinci minute de aberat. După care precizează „şi mâncarea pentru bebe din tubuleţ e udă?” „Cum adică?” „Is nat, he? e udă?” „Păi… da, zic, e lichidă, că nu pot să treacă bucăţele de mâncare prin buric – deci da, poţi să zici că e udă.” „Şi mama are buric, nu? Şi Hanna?” „Da, toată lumea are buric, fiecare om a fost legat cândva de mama lui.” „Ok, zice copilul, deci V are dreptate.”

Jurnalistă o facem, că-şi verifică informaţiile din mai multe surse de la trei ani!

third in a row

(meaning third post in English in the last few days, mostly in order not to dissapoint my first other-than-my-mom subscriber – who so pleasantly surprised me this morning – with random musings in Romanian.)

The thing circling about in the bucket of my mind and trying to get a formulation, stimulated by more or less debate-ey comments on the mummyblogs that I’ve been reading with unembarrassed thirst for the last weeks, is the extent to which exposure to gender identity stimuli in the world around us makes us comply and be what we are told we are. Or rebel. Or – ideally – shun labels.
Because I used to think I would die if anyone ever called any thought in my head a feminist thought. I also used to think my children, if female, will own no pink piece of clothing – in apparently no connection at all with the first thought. I used to think I could be absolutely anything I wanted AND that the thing I absolutely wanted to be was a mum (to be honest, this is the one piece of reasoning that never substantially changed and I’m happy with that, in spite of the fact that I never got round to actually resigning my lucrative activities and probably never will). And I hated the feminist movement because of growing up in a country where the movement had done nothing but defeat its purpose: where I come from, women were and are supposed to work full-time, more often than not keep households in which their men don’t lift a finger (rumour has it it’s been changing lately, I’m not there enough to check), raise children more or less on their own – with the occasional male input of ball-throwing at little boys at the weekend side-of-the-pond-barbecue and of belittling them if ever they manifest any non-masculine interests. I am quite aware of the extent to which this sounds like a rant – I used to see the issue rather black and white and be angry at the wrong… ah, but no, I still think, to a degree, I was angry at the right people. Because the generation of our mums, while being quite driven in their carreers and telling us sky was the limit, also taught our brothers to be exactly as helpless as their dads, whose mothers they used to curse, in turn, in their youth. Chores in houses were seldom split evenly, the roles of boys and girls were distributed before we even knew it and by the time I went to the seaside on holidays on my own with a group, when we were about 15, the girls were cooking every single day for everybody – never grudgingly, mind you, we were playing at being grown-ups, and that was what grown-up women did. (I also impressed a very temporary love interest to tears in my second year of university by washing his t-shirts – apparently it was endearing that there were still old-school women who took care of their men in that way, and amusingly, I was proud to be one.)
In time, a lot more nuance has come into the way I tell these stories or see `societies`. Having lived in three countries by now, I have been able to see that people get exposed to things to which their particular society attributes values and most of the time the `irrefutable truths` about `how things are` are integrated unquestioningly in one’s system of beliefs. (The temptation here is to illustrate with examples of `universal` trains of thought per nation, but I’m not going to fall for it, of course, this already being a rambling post with too many branches). What I wanted to say is that, with globalisation, quite a mass of the thought that is acceptable and accepted, mainstream, not consistently questioned, might just be the same for many of us. This being how come we can wonder on different meridians about the effect of sexualising pictures on children growing up and on their image of themselves. This is how come anorexia and bulimia are spreading at much the same pace in different places. This is how unfiltered feelings of being unsafe or of making too much effort in comparison to others (ow, how well this ties in with my rant, although it comes from somewhere completely different!) create rejections of otherness of the least politically correct kind.

And this is where I begin to wonder about the sense of this post and get all solipsistic on my own ass – to what degree am I capable to think independently about these things when, in truth, I wanted to have girls because my own brain was washed enough (and it’s difficult to say by whom) to believe that girls were the part of humanity that I had a more decent chance to reason with? How can I stand straight in any debate on society shaping uneven roles when I have been glueing all-hated labels on human behaviours on both sides of the gender rift for years? But also, going back, are the unquestioned things which have been settling peacefully in my brain really disqualifying me from formulating any informed opinion? And if so, is there no informed opinion possible on gender identity issues (or any issues, in fact)? Or is there a way of securing one’s attempt at `objectivity` (lovely construct, can’t help labelling it `scientifically male` though 🙂 ) by critically questioning all assumptions one makes when trying to make up one’s mind? In other words, if I assess myself, for instance, as touched by an improperly/insufficiently questioned tinge of misandria, will that disqualify my view on how my world typecasts children in little princesses and little dinosaur lovers or will it just give it more strength because I am dealing with my own potential bias by admitting it?

Whoa, I definitely have too many questions for one single post and too many modifiers for every single sentence. Oh well…

nonetheless, joy*

Of everything too much or little
I get – never, though always content
I forget to breathe in joy,
lime trees, jasmin, rain on pavement,
minutes spent in books, cat purring,
the blondies giving each other a kiss.

making up my mind, I am
Joy shall rule my neverending summer.

*Leapşă şi contribuţie la un mommyblog:

despre furii şi alte creaturi mitologice

Lin zice că furia e un buzunar atotcuprinzător pe care îl foloseşti pentru toate emoţiile nedefinite, neînţelese, sau pricepute şi ascunse sub covor pe care nu le trăieşti de-adevăratelea. Că furia e o formă de lene şi de dezordine mentală, fiindcă e mai simplu să fii supărat ca văcarul pe sat decât să faci distincţii şi să te confrunţi cu o grămadă de drăcuşori care pot sau nu pot fi exorcizaţi. Amuzant e că ieri, după ce am citit-o pe ea, am descoperit în notiţele mele cu idei neduse până la capăt, măzgălită acum vreo lună, exact aceeaşi observaţie, cu alt nume pentru buzunarul comun, dar în cu totul aceeaşi ordine de idei. Citez:

„Se ia o oală. Se pun în ea apă, ceapă, morcovi, ţelină, păstârnac, praz şi cuburi Maggi. Se amestecă. Se fierbe. Se gustă. Se urăşte cu totul, se dă la raţe şi se decide că supele, de preferinţă în formularea generală, „supele”, sunt o porcărie. E cea mai simplă reacţie. Cea mai facilă emoţie. Greu e să guşti şi să afli că morcovii erau stricaţi, sau că îţi displace chimicala din Maggi, că legumele crescute în ţări fără soare n-au gust sau că apa locală e groaznică. E greu să decelezi diferenţele, să calci înapoi fiecare pas şi să găseşti bubele – şi să le repari. Dar cel mai simplu e să deteşti supa.”

Pe de altă parte, totul sună minunat când vorbeşti în meta despre toate astea, ca şi cum sfătoşenia glasului te face transcendent supei de emoţii în care te scalzi. De fapt, legumele astea sunt emoţii pe care trebuie să le triezi şi să le pui în ordine într-o existenţă lipsită de timp pentru tine şi în care reacţia tipică e ca, dacă ai un strop de timp, să te scufunzi în ficţiune de orice tip (în litere sau imagini) ca soluţie de evitare a confruntării cu obligaţia autodisciplinată a curăţeniei creieraşului. Doar că o cantitate substanţială a emoţiilor este generată de fapte asupra cărora nu ai nicio influenţă – frici care reflectă bombardamentul informaţional; frici care reflectă nesiguranţele reale în timpuri de criză, care pot fi droburi de sare mai târzii sau mai apropiate, dar nu pot fi îngropate cu totul; frici privind inadecvarea proprie în diverse roluri, care duc la vinovăţii justificate sau „preemptive”; vinovăţii reale cu privire la oameni dragi lângă care nu poţi fi şi pe care simţi că-i dezamăgeşti sau că-i pierzi sau că-i abandonezi; frustrări cu privire la alegerile celor din jur pe care nu le poţi influenţa nici măcar cu vorba, dar care au un impact asupra vieţii proprii; frustrări cu privire la inflexibilităţile diverselor sisteme din care faci parte, care ar putea funcţiona mai bine şi pentru ele, şi pentru tine însuţi dacă ar mişca măcar un centimetru; solomoniade în care arbitrezi fără voie situaţii de „şi tu ai dreptate, şi tu ai dreptate” fără a putea spune părţilor implicate că în loc să se supere pe celălalt, ar putea mai bine să-şi vadă de bârnele proprii; uşoare depresii sezoniere; vinovăţia absolută că totul este, obiectiv privind, în asemenea grad impecabil că „te bate Dumnezeu” că eşti furios. Şi neputinţa pe care o generează această lipsă de influenţă face ca orice sortare-etichetare precum cea de mai sus să fie inutilă – fiindcă toate trebuie, în aceeaşi măsură, îngropate pentru a trăi într-o formă de normalitate, pentru că te sminteşti dacă le trăieşti simultan la nivelul la care le simţi atunci când le decelezi. Şi reîncepe bâzâitul surd al ciufuţeniei structurale înghiţite diplomatic sub forma unei singure pilule în loc de o medicaţie întreagă. Foaie verde lobodă, adică, cum zice bunica atunci când îţi bagatelizează vo jale…

esenţă şi comportament

„Dar n-a vrut, nu e un copil rău!” a fost replica pe care prietena mea mi-o relata deunăzi ca paradigmatică pentru incapacitatea (încă descifrabilă în mulţi oameni) de a deosebi între un comportament de moment şi esenţa omului. Şi abia atunci am aprofundat mai temeinic gândul ăsta, că am preluat (în masă) dichotomia language/speech în educaţie în mod temeinic abia de.. curând. Acum vreo două luni, când mă confruntasem cu revolta colegei mele la comentariul educatoarei de la grădi „ils doivent dormir, autrement l’apres midi ils sont mechants” (despre copiii obosiţi), nu pricepusem încă în ce consta deosebirea de substanţă, era doar o expresie cu iz tradiţionalist pentru mine. Dar aplicam distincţia comportament-esenţă pentru ai mei pe negândite, ba chiar mă revoltam mereu la comentariile soacră-mii cu „e un copil facil/dificil” despre nepoţii proprii (dificil putând să însemne şi că nu stă în ţarc 2 ore legate, că se trezeşte mai devreme de 9 sau că e bolnav cam des – adică tot ce poate afecta întrucâtva confortul părintelui).
În ultima lună, însă, după un număr de Dilema despre admiterea greşelii în mentalitatea românească, am reuşit să extind ceva ce trăiam doar în micro la o paradigmă de gândire care îmi explică multe. Certurile furibunde de pe forumuri, în care prea puţini sunt capabili să discute opiniile celorlalţi şi nu persoanele lor şi în care fiecare se simte atacat dacă se pune la îndoială modul său de a privi fie şi un aspect minor al vieţii proprii sau comune, sunt rezultatul aceleiaşi lipse de distincţie: dacă spui asta, nu poţi fi decât… Eşti ceea ce spui, eşti comportamentul tău în situaţia x. Şi sigur că ceea ce spui şi cum te comporţi sunt semne a cine eşti, aşa cum şi maşina de teren şi lanţul cu bling de la gât sunt semne. Dar pentru fertilitatea oricărui dialog este util să asculţi mesajul dincolo de cratimele strâmbe, în loc să spui „eu nu pot să vorbesc cu cineva care…”. Iar pentru educaţie, diferenţa dintre esenţă şi snapshot e uriaşă.
Accepţiunea generală e că un copil care se dă cu fundul de pământ în supermarket e prost-crescut. Şi da, probabil că e un comportament pe care părinţii nu l-au evitat la momentul oportun. Sau poate că e prima oară când se confruntă cu el şi e interesant de văzut cum îl rezolvă. Dar există o grămadă de motive pentru care un copil recurge la comportamentul respectiv, altele decât acela că „e un copil rău/nesimţit/prost-crescut” şi alte minunate etichete bine lipite în capetele noastre româneşti (şi, aparent, şi de alte naţii). Şi sună, pentru cei care nu fac distincţia, ca şi cum, căutând motivele comportamentului, îi cauţi scuze copilului şi îl răsfeţi („e obosit, săracul”). Dar dacă ştii motivele, probabil că afli încetul cu încetul şi cum să schimbi comportamentele indezirabile, cum să le încurajezi pe cele care-i vor folosi plodului ş.a.m.d. Pe când dacă vei închide ochii la un comportament nedorit pentru că ai stabilit deja „că nu e un copil rău”, sau dacă vei oferi invariabil atenţie negativă comportamentului neplăcut al unui „copil rău”, le vei face rău amândurora. În acelaşi mod în care neascultarea argumentelor oamenilor din jur din pricină că i-ai închis deja în cutiuţe mentale şi nimic din ceea ce au de spus nu poate fi relevant pentru tine creează o societate schizofrenică, în care toţi vorbesc în paralel, cu dopuri în urechi, şi nimic nu e bun comun.
A greşi, deci, mi se pare o parte a procesului de creştere – care funcţionează prin trial and error, nu? Generaţia mea a fost crescută în frica de a face greşeli. În „mai bine taci decât să spui o prostie”, deşi dacă spui o prostie pe care o crezi ai putea fi corectat şi ai putea învăţa ceva. Imaginea că eşti ceva anume era mai importantă decât procesul de a deveni acel ceva. Şi cred că de asta se leagă multe poveşti pe care le-am vorbit cu fetele în weekendul care a trecut, de care însă am să mă leg altă dată… când o fi timp de la stăpânirile mele multiple.

leapşă cercetătoare cu poveşti

(la care am ajuns din blog în blog)

1. Ați citit/vi s-au citit povești sau basme în copilărie?
Poate chiar ceva românesc? Ce titluri vă amintiți sau v-au rămas dragi?

Mi s-au citit, am ascultat şi am citit cu ochişorii proprii basme de aici până-n fundul Chinei. Văd coperţi în rafturi întregi, de la coperta îmbrăcată în hârtie verde a „Zînelor din Valea Cerbului” (Nestor Urechia, dacă nu mă înşel) la cea albă cu schiţe cărămizii a poveştilor englezeşti, de la coperta galbenă a lui Apolodor, că tot l-a readus în modă Ada, până la cele negre ale celor două volume tocite grav de „Din marile legende ale lumii”, de la Micul Prinţ (căruia nu merită să-i mai descriu coperta) la Alice, de la Habarnam la Hauff, de la Grimm la poveştile chinezeşti, de la teancul albastru de 101 de nopţi până la raftul de poveşti nemuritoare de la biblioteca unde păstorea bunica. Toate mi-au rămas dragi şi abia aştept să le dau mai departe.

2. Credeți că au avut vreun rol
în dezvoltarea voastră, încă din copilărie, ca viitor adult?
Neîndoielnic, cred că basmele sunt o cărămidă esenţială.

3. Sunteți de părere că fenomenul povestitului, mai ales în mediul familial,
are o funcție importantă în educarea copilului încă de la vârste fragede?
(Mai) dezvoltă acesta anumite legături între membri
și transmite valori morale elementare pentru educarea unui copil?

Hmmm – al cititului sau al povestitului din memorie? Că povestitul cel frumos, tradiţional, „transmiterea pe cale orală” la noi cel puţin e cam pe moarte. Suportul vizual pare esenţial pentru copiii mei. Dar da, sunt convinsă că împărtăşirea poveştii leagă generaţiile între ele. Şi transmite valori – nu ştiu în ce măsură ele sunt caracterizate în primul rând de „moralitate”, adică nu cred că basmele mai condiţionează copiii pe paradigma bine răsplătit/rău pedepsit, ci transmit în principal valorile cu care le investesc părinţii.

4. Citiți/ați citi povești copiilor dumneavoastră?
Ați alege povești românești, basme din repertoriul internațional
sau cele mai noi cărți pentru copii de pe piață?

Citim în fiecare seară şi de nşpe ori pe zi. Şi alegem şi una, şi alta – deocamdată sunt oricum cam mici şi cărţuliile mici cu poze multe sunt cele mai practice.

5. O carte inainte de culcare sau un desen animat?

Un desen animat peste zi, în sufragerie. Înainte de culcare, o carte, în braţe la mama sau la tata, în cameră. Sunt ritualuri diferite, pentru mine.

6. Credeți că o poveste “din carte” stimulează mai mult imaginația unui copil
și simțul său etic elementar decât alte metode care implică povești?
*În ce măsură vi se par nepotrivite sau marcante pentru un copil
scenele de violență din basme (fie ele românești sau nu)?
Ar trebui ele „îndulcite” sau păstrate așa cum au fost create inițial?

Multe întrebări într-una. Da, cred că o poveste în care trebuie să adaugi nuanţele de culoare, drumurile, interioarele etc. stimulează mai mult imaginaţia decât desenul animat care ţi le dă pe toate mură-n gură. Nu ştiu însă în ce măsură povestea stimulează mai mult simţul etic decât o altă formă de naraţiune cu suport vizual sau auditiv. De ce-ar fi aşa?
Cât despre scenele de violenţă, încă n-am reuşit să îmi precizez poziţia. Îi citesc Mariei scena finală din trei purceluşi, cu lupul care fierbe în ceaun, fără să-i explic că lupul moare, dar şi fără să recurg la artificii narative – cred că deocamdată am suspendat decizia, ceea ce implică mai degrabă păstrarea formei standard şi opţiunea de a clarifica mai încolo cum e cu violenţa… S-ar putea să fie o laşitate, dar pe de altă parte, nu mi se pare nici oportun să expun copiii unor naraţiuni făcute exclusiv din puf. Încurcată treabă, trebuie să mai citesc.