și totuși

Tăvălugul informațional, sufletesc, politic, profesional, educațional, thanatologic sau pe muchie, în ordine aleatorie, a preluat la un moment dat cârma cu brutalitate, nemailăsând niciun neuron liber să facă operația de a pune lucrurile în paradigme personale. Operațiile mentale au devenit exclusiv reactive, capacitatea de concentrare și de ierarhizare a imputurilor s-a redus dramatic, gândirea strategică s-a atrofiat și pe dinăuntru a apărut o ființă care reacționează ca un elf domestic ferindu-se de iminența continuă a bătăii cu bățul. Sufletele bătute cu bățul uită că le stau la dispoziție opțiuni. Frica este o formă de sărăcie mentală, închide sinapse și posibilități. Sub imperiul droburilor de sare, omul uită că există puncte în care, fie și pentru perioade limitate, e sănătos să te extragi din situațiile care-ți produc exclusiv panică și să te pui pe picioare înainte să mergi mai departe. Uită că au descoperit în multiple rânduri că o mare parte din formele de prizonierat te leagă de gard acolo unde te ții tu pe tine prizonier, în virtutea unei imagini despre tine, a unui imperativ moral, a unei convingeri, din frică sau uneori din inerție. Iar tăvălugul de rău n-are răbdare să-ți aduci aminte sau să afli. Dă mai departe pe cocoașa ta, din ce în ce mai des, din ce în ce mai hotărât, sau în orice caz percepția ta e asta – fiindcă cu cât ești mai puțin subiect, cu atât ești mai vizibil obiect (uneori, în plus de bețele altora, obiect al propriei învinovățiri că nu faci altfel, că te ferești prea mult, că n-ai priceput ce trebuie).

Problema e că e greu să te scoli din pumni. Ca să faci față adesea îți mănânci singur și resturile de energie, te anesteziezi cu și mai multe informații, te scufunzi în compulsiuni sau te pui într-un colț și aștepți să treacă – ceea ce refuz să fac, dar cumva, implicit, e acolo și partea asta. Pun mâna astăzi să pun pe hârtie câteva rânduri pentru că fie și un căpețel de ordine poate fi o piatră pe care să stau. Da, cred în continuare că trebuie să înghit puhoiul de informație ca să știu ce mă paște și că să închid robinetul e iresponsabil. Da, cred că a face lucruri, chiar și atunci când pare fără sorți de izbândă, este mai valoros și te învață mai mult decât a răbda sau a deznădăjdui. Da, știu că făcutul în mod compulsiv e doar o formă de a te iluziona că nu îți irosești timpul cel puțin pe pământ, și că probabil că ar fi inteligent să prioritizez cele care merită făcute în raport cu altele. Da, știu că există răspunderi de la care nu te poți  deshăma, și că anumite pârtii de gândire a răspunderilor cu pricina rămân tot timpul deschise, făcând cel puțin zgomot în mecanism, când nu-l acaparează cu totul.

Dar în lipsa unei imagini clare despre de unde ar putea fi apucat măcar viitorul propriu, fără a decide dacă vreau să găsesc un cot de drum de unde să pot munci la subminarea tăvălugului sau dacă vreau să îmi dau voie să fiu acest om mărunt cu treburile lui mărunte și pașnice – cu acceptarea implicită a mărunțimii și a posibilității ca pașnicul să nu mai fie multă vreme o opțiune dacă nu faci nimic să-i păstrezi coerența – fără să iau hotărâri cumva fundamentale și overdue despre cum definesc valoarea adăugată și unde trebuie ea aplicată, viața va continua să se accelereze pe această pantă imbecilă pe care ești trăit în loc să trăiești.

Ordine, deci.

iarna

Îţi trebuie timp ca să fii bolnav. Ca să-ţi pui sau să ţi se pună un diagnostic de gripă sau de depresie, trebuie să ai timp să bagi de seamă fie mucii, fie gaura neagră. Ca să apuci să te întrebi ce nu ţi-e bine, trebuie să ai la dispoziţie sau să-ţi faci rost de minutele în care să formulezi întrebările. Dar, desigur, eşti perfect liber să-ţi trăieşti viaţa ca pe o criză perpetuă de astm neluată în serios. E o opţiune.

bucuriile mici

Ce bine că pot

Să mă tac făr’ să mă prefac

Să mă tic fără să mă stric

Să mă toc făr’ să mă sufoc.

Ce bine că ştii

Să mă mustri-atunci când mă îmbii

Să-mi spui pas dându-mi totuşi nas

Să-mi laşi loc să nu dau în foc.

Ce minunat, minunat

Că-mi trebuieşti rezonabil şi cumpătat

Că piticii din ţeastă s-au maturizat

Că-mi trebuie doar trebuitul, şi ăla moderat.

Dar cel mai şi cel mai bine

Ar fi să reuşeşti (alt tu, cel generic) să-ţi ascunzi

Cât mai ai de cărat sacii ăştia cu tine.

– Care saci? Nu cumva mă confunzi?

about guilt… and shit

A colleague of mine told me at lunch that she thought I looked so zen about life in general that she thought she should adopt my attitude towards everything. Which sounded quite flattering, up to the point where she said she thought I was simply not thinking about certain problems (that she does/others do worry about) – which sounded as if my attitude was a bit silly and at best mildly irresponsible. But, in any case, if I did worry about the same things, then the zen was just a facade and her image of me was ruined 🙂 .

Luckily, I trust her and, generally, people around me, therefore I didn’t get sucked into any kind of spiral of suspicion about what kind of implied judgment her comments may have contained. I just realised how differently people can value things. Because balance, to my mind, is not made of ignoring any kind of stimulus that might throw you off balance. And therefore ignoring stimuli doesn’t bestow any value upon one’s state of balance. Balance is taking in all the stimuli, thinking about what makes them powerful and choosing, in an as informed as possible manner (insert ten-line disclaimer here), which ones you allow to change your behaviours and which ones you stop fretting about. (Because, as far as I am concerned, balance is about managing comfort, angst, guilt and perhaps other little runaround cousins of theirs.)

Some decisions are easy: apparently worrying that somebody else makes less of an effort than yourself in a commonly run process is really time and energy-consuming for many people – I hardly ever bother thinking about it, except maybe when I fold a mountain of laundry – again. I realise though that it’s a matter of trust in the process partners and that trust works like a market force (I’ll have to think about this in more detail at some point – apparently people write whole dissertations about this 🙂 ).

Worrying that you will get ill or that you should eat very healthy food so that you live longer is, again, something that doesn’t keep me on my toes. I’ll go with the mainstream in maintaining my body in functioning order, check everything regularly and take action when there are repairs to be done, just as I maintain the house, but, although I might feel guilty about things I eat for ecological reasons, I refuse to feel guilty about `feeding my body poison`. Foods will keep being processed, ingredients will change with the years, either I’ll get cancer or I won’t. But I’m not going to pay for the insurance daily and get it anyway, I don’t think it’s worth it.

Some decisions are hard: motherhood decisions are hard. Do I adopt an all-healthy diet for the kids? No. Am I irresponsible for not doing so? Do I cut the tv completely? No. Are they going to develop attention disorders from it? Do I teach them schooly stuff early? Not really. Aren’t they going to miss the headstart I had when I went to school reading fluently? Do I try to dam in the pink spree of my four-year old? No. Shouldn’t I stand at least a little bit more feministically in the matter? (all right, the last one is already discarded to the non-issues bin.) 

Also, womanhood decisions are sometimes hard. Do I work at how I look or do I try to accept myself, my age and my body as they are and be happy with that? Do I like who I have become or do I want to change as a person? Is this point in my life determined more by comfort or more by fulfilment (and then again, who says they can be told apart?)?

Political decisions are horribly hard. There is so much information to take in, so little time to deal with it before there’s more information, so many voices that should be listened to properly before dismissing, joining or splitting their message into usable and unusable bricks… Am I guilty for being partly an economic migrant? Do I have the right to protect myself by not reading the garbage or should I know it all in detail?

All these decisions, taken on a daily basis (do you use two or three sheets of toilet paper?) or for life, entail a plethora of feelings about who you are based on those decisions and about your human worth. The most common of these, in my case, is guilt. Which seems to never stop pouring from everywhere, even with so-called zen. I remembered twenty things, I forgot one birthday  (guilt). The children who came to my daughter’s birtday party didn’t actually eat sweets – ever (doubt and guilt). Guilt for consuming, guilt for ecological gestures that you couldn’t afford or simply didn’t have the time for, guilt for non-bio food, guilt for your economic status, guilt for the age of the car’s engine, guilt for ever watching tv, guilt for being broken by the time you get home and not feeling like a good roll over the floor with the kids, guilt about fishsticks, guilt about the fact that you felt good about doing a nice thing, therefore it’s not nice anymre, because it’s not selfless – and it spirals slowly into the absurd.

Balance is being a witch from Discworld (I really loved this image): you learn to balance the pain (or guilt) into a big ball and pour it into something else. One day at a time. And this is why trying to achieve balance is, to me, more valuable than many other things – because you get to live and experience and learn from all the shit, but you do your best not to put it on others.

fac grevă împotriva grevei!

Ori de câte ori merg lucrurile binişor şi lumea arată mai sărbătoreşte şi dă să mi se facă pace, Belgia mai dă cu o grevă în om… grevă generală pasămite, a întregului sector public, atunci când nu mai ai zile de concediu sau ore acumulate pe care să ţi le iei ca să şezi în banca ta acasă. Deci mă voi îngrămădi cu ceilalţi amărâţi posesori de maşini şi obişnuiţi cu disfuncţionalitatea tuturor iluziilor de dialog – pe autostradă. De preferinţă sculându-mă înainte de şase, ca să şi ajung cândva. AAAARRRGHHHHHH!

risk

It’s like playing a sort of Risk with two, you know? With each of the players having a different objective on the start card and neither of them knowing what the other’s objective is. And while one is playing the entire time to win as many continents as possible and assuming that the other has a similar goal, the other’s card might just say `you both win when you have an equal number of armies and there’s a truce`. There is no way of obtaining that in a game with just two, because there’s nothing that might bring about a truce, if there’s nobody else. Therefore if your winning is conditioned by harmony, you lose from the start. That’s sometimes how it feels – as if consensus is a non-notion, there are only different positions on things you care or not enough about to defend. You lose each battle that you win and you lose each battle that you lose. And it wasn’t about losing in the first place, it ought to have been about playing together, but somehow the game is perverse and doesn’t allow you to play for fun – you either win or fold altogether – which is not acceptable, because that is your own rule number one.

teme şi aiureli

1. De obicei, mă motivează să mi se dea o temă. Dar de data asta e nesuferit. Am de scris un articol despre Alice. Pe care l-am început de trei ori, din care un început depăşeşte deja limita maximă de caractere specificată în temă, dar nu ajunge nicăieri; dar n-am timp să fac niciun fel de cercetare cumsecade, urăsc să scriu remestecături, n-am nicio idee şi descopăr că amorul ăla infinit care mă făcea să vreau să disec fiecare virgulă s-a aplatizat mult – lucrarea de diplomă despre care spuneam, râzând, că o fac în mod terapeutic, ca să scap de Alice, a funcţionat perfect. Terapeutic, adică. Nu că nu-mi mai place, dar nu mă mai obsedează şi nu mă mai face să râsu-plânsu.

Şi pentru că am o temă şi am mult de lucru la muncă şi weekenduri şi seri pline, şi pentru mă consider disciplinată, mă simt oribil de vinovată că nu am terminat şi că se apropie data de predat şi că nu-i acord fiecare secundă pe care o pot rupe de altundeva. Şi deci nu scriu nici chestiile care mă preocupă cu adevărat, fiindcă e furt. De timp şi de energie de gândit. „Unchiule Charles, ce să fac?”

 

2. În mail mă aştepta un mesaj cu greşeli de ortografie care zicea că e de la o editură nou înfiinţată şi că ce frumos ar fi să public la ei un volum de poezii, că sunt mişto. Că le-a citit domnul cu pricina pe Bocancul literar (unde nu mi se vede adresa de mail nicăieri şi n-am nume). Suna intens ca la scrisoarea cu moştenirea nigeriană – flutură-i omului gărgăunii din cap şi ia-i banii (că adicătelea un număr anume de exemplare, jumate banii ei, jumate banii tu – ceea ce înţeleg că se practică, e drept, dar omul fript cu ciorbă de antreprenori belgomarocani suflă-n orice chestie care n-are sediu decât pe internet). Noroc că n-am visuri egotrippăriste şi că simţul ridicolului propriu nu-mi permite să mă simt măgulită de asemenea idei mai mult de 30 de secunde.

 

3. În ordinea de idei dintre cele două puncte anterioare – joaca de-a publicatul în lipsa organului format din biluţe chinezeşti de găsit calmul (deşi mă-ndoiesc că posesorii de facto ai organului cu pricina sunt calmabili aşa), am o vinovăţie în plus de mărturisit. N-am pus mâna să revizuiesc călina nici măcar un pic, deşi dacă ar fi să fac ceva cu ea vreodată, ar trebui s-o fac minimal prezentabilă. N-am timp. N-am timp nici măcar să jelesc că mă aflu, din nou, în punctul ăla al vieţii de care mă străduiam să mă scutur acum zece ani: cu mâna în scorbură, cu nucile în mână. Capacitatea omului de a se face prizonierul definitiv al propriilor imagini despre ce-şi doreşte este nelimitată. A acestui om, în orice caz.

blogul ca confesional

„an insufferable know-it-all”, cât de tare Hermione îmi defineşte momentele de ruşine că iar am vorbit prea apăsat, am tăiat cuvântul cuiva în goană, sperând în sinea mea să nu-i încurc prea rău, dar să zic totuşi şi eu… Că am râs prea cu poftă, când susceptibilitatea altuia ar putea să fi interpretat că… Că am căutat pe wikipedia sau pe imdb ca să-mi dovedesc dreptatea prin implicarea unui terţ într-o controversă irelevantă – dar dreptatea aia, când eşti „verschrikkelijke betweter”; oare de ce lucrurile care te compun şi te fac uneori folositor sunt totodată sursă de ruşine? Iar am păcătuit, părinte, iar nu mi-am văzut lungul nasului, a vorbit gura fără mine, am făcut un banc prea mult, m-am simţit prea în siguranţă şi mi-am imaginat că şi cei cu care convieţuiesc îmi împărtăşesc siguranţa şi că nu le pot face rău. Pare că totul e o negociere a unui punct de echilibru extrem de fragil între ce dai şi ce păstrezi, între ce crezi şi ce spui, între cine eşti şi cine vrei să fii, între munci, vieţi, relaţii, răspunderi, amoruri, vieţile altora… un gest în plus şi faci o zbârcă. Şi uneori o vezi în timp ce o faci, dar nu mai e loc de dres, şi dacă o admiţi, e ca o pată de grăsime pe care te apuci s-o ştergi cu şerveţelul – se face doar mai mare. Şi dac-ar fi să facem penitenţă realmente, ce, n-are dreptate Yusuf? Se aruncă chitara cu totul – se-nchide, în cazul ăsta, blogul, se tace cu adevărat. Doar că nu cred în penitenţa care neagă substanţa penitentului. Deci se înghite ruşinea cu linguriţa şi se merge mai departe. Sperând că ăia dragi o să ştie că „but she meant well”.

uf!

Mama mea e plină de pilde, la fel cum bunica mea e plină de vorbe. Şi unele, şi celelalte, se înrădăcinează fără drept de apel în ascultător şi devin parte din urzeala lui (dacă e în creştere) sau din bătătura-i înflorată dacă se alipeşte abia adult fiind clanului. Printre pildele de viaţă (alea fundamentale), una pe care o uit des şi de care mă prind abia post factum e cea cu sfatul rabinului – cred că o ştie oricine: Iţic avea nevastă, 12 copii, o casă cu o singură cameră şi era sărac lipit pământului. Aşa că s-a dus la rabin să ceară un sfat ce şi cum să facă, fiindcă aşa nu mai e de trăit. Şi rabinul îi zice – Iţic, uite, bagă capra în casă, ţine-o o săptămână şi vino după aia. După o săptămână, Iţic, disperat, vine la rabin că nu se mai poate. Rabinul îi zice să bage şi găinile în casă şi să vină peste o săptămână. În săptămâna a treia, vaca. După încă o săptămână, Iţic vine, pe jumătate mort, la rabin după sfat. Şi rabinul îi spune să scoată toate dihăniile din casă. După Sabatul următor, vine Iţic să mulţumească pentru ajutor: acum au loc berechet.

Şi ce-i cu asta? Păi na, când mă apucă iar „măcinatul în cap” cum i se zice pe limba-ailaltă, cum că mi-e ziua prea plină, că trebuie să mă gândesc la prea multe, că aşa nu se poate fiindcă nu iese nimic bine făcut, vine câte-o zi cu învăţat pe ultima sută pentru un examen, făcut plăcintă pentru o petrecere, organizat una-alta în plus de ce e de făcut de obicei şi, a doua zi, mă simt uşoară ca pasărea cerului, de parcă rutina zilnică ar fi relaxare curată. Pe de altă parte, dacă terapia la prea multe de făcut e şi mai multe de făcut… hmmmm…

of everything too much or too little – diary entry

The rambling quality of this my virtual place makes it rather difficult to communicate properly with anyone who managed to define more accurately what they are writing about. Hell, I haven’t even defined accurately what language I’m writing in, although I seem to have chosen as main one the one with the most limited potential audience. But then again, I wasn’t writing for the sake of audience to begin with. However, the feeling I get gliding from blog to blog in this labyrinth of minds and hearts spoken online is mostly a tinge of envy for all those who have learned to take into account the potential objections of the mainstream voice, to make fun of themselves/not take themselves too seriously, but still to allow themselves to go ahead doing the things they believe in or love to do, unrefrained by the harness of self-censorship. I stumbled today upon this adorable example of what I’d call a mild preemptive rebuttal aimed at the Other’s judgment of some me as a minority view on things: `Now, I know your Tie-Dye and Mung Bean Alarm is already sounding, but stay with me if you will. ` – and I so wanted the sentence to be mine…

I know I’m being incoherent right now, but – once upon a time in Amsterdam, I had this moment of clarity during a night of being drunk with friends and made a whole speech (that I immediately half forgot) about how being a woman is all about wanting to be things/people, not necessarily wanting to have things/people. I believe I meant that, even when there are things a woman wants to have, they are mostly props for who or what she wants to be – a setting, rather, for the play of her own life. But more importantly, that the way a woman lives relationships most deeply is not by wanting to posess another person as a friend or lover, but by wanting to be more like them, to reflect herself in them and them in herself. However, this kind of generalising talk (or drunken clarities) has left me quite a while ago, and now I only dare to write or say things in the first person, the way they teach you to in the rather pointless assertiveness classes. I, therefore, believe that I have been attempting all my life to become something, while constantly looking at others and emulating the parts of them that I would have liked to be – or just looking at the dancers and wishing I had the guts to go out and dance. However, at some point I cannot help but wondering, in the cacophonia of voices I’m trying to hear and in the multitude of people whom I guiltily envy because they seem to have found their convictions and peace – is what I call my self-censorship actually not my voice? Is the not giving in to the extremes of all the things I might like to surrender to completely, the measure of how I personally cope with the chaos? I would so like to be the person who invents rituals for themselves and for the children, and yet I am so obviously the person who could not stand the ridicule of their own partner about any excess of sentiment…

Shall we just leave it at that? No tie-dye alarm here today – just no nonsense, no maintenance, no envying others for being real – they’re probably just hurdling along as well – why else would they be writing?