tablou

O fereastră pe care înserarea o abureşte pe dinafară. În faţa ferestrei, o mescioară cu un ghiveci de brânduşe pe ea. Alături, o geantă de piele cu un tom gros lăsat deschis, călare pe ea. În poala femeii de la mescioară, o traistă roşie de cârpă cu gheme şi o bucată de pulover. Degetele învârt iute lâna pe după andrele. O mână se eliberează de fir şi scoate din geantă abonamentul. Conductorul se uită la scenă extrem de amuzat…

sorcova, vesela, veselă s-o crezi mata…

Ba veselă, bătu-o-ar nevoia, vacanța asta ploioasă și cu zile întregi de stat degeaba (mă rog, fâțâit de colo-colo) e o binecuvântare. Și regula că pauza de calculator în vacanță e sfântă merită conservată. De aia am trecut pe-aici numai să zic:

Leru-i ler și un covrig

Să nu tremurați de frig,

Velerim și un vin fiert

Să nu fie-un „an incert”,

Zorior și o sarma

Vă rămâie punga grea,

Flori dalbe și turtă dulce

Tot necazul să se culce

Și-aș mai sorcovi așa

Dar mi-i că v-oți sătura…

Așa că mă-ntorc la programul sărbătoresc-artistic constând în curățatul după oamenii care ne vopsesc ultimele camere (ceea ce nu vă dorim și dvs). Pe anul viitor și o căruță de drag ălora care se simt cu musca pe căciulă că li se scrie în mod special lor 🙂

http://www.youtube.com/watch?v=mQZmCJUSC6g .

de ciocolată şi meringue cu lămâie

Am fost în weekend la Maastricht. Şi e drept că mi s-a mai întâmplat ca stările de bine concret şi culorile de toamnă să se traducă în senzaţii gustative (nefericită condiţionare atunci când funcţionează pe dos), dar oraşul ăla, în care am hotărât acum că, într-o zi, dacă lucrurile stau altfel, ne-am putea muta fără nicio îndoială, oraşul ăla în care trebuie musai s-o plimb pe mama, oraşul ăla care se află de fapt într-un buzunar mental foarte asemănător cu cel al oraşului în care locuim cu mult drag, dar parcă totuşi cu alt tip de dantelă, oraşul ăla care are întotdeauna o mângâiere pentru sufletul omului (probabil al omului care-şi găseşte acolo vreo rădăcină), ei bine, oraşul ăla, toamna, pe soare de miere şi pe frunze de culori dintr-alea în care aş vrea să-mi crească părul de la mama lui, maastrichtul e de ciocolată cu caramel cu bezea cu coajă de lămâie şi cu piure de castane. Iarăşi am imagini diabetice. Da uite, na, fără dulciuri, ăsta e un gust coloristic de luni:

Ştiu bine că sunt şi oraşe mai romantico-brizbrizuite decât ăsta. Ştiu că-i produsul unui hibrid de culturi care explică, pe rând, fiecare colţişor. Ştiu că mă interesează fiindcă e, ca şi oraşul meu de azi, provincie şi capitală în acelaşi timp, nu foarte mare, dar universitar, burghez şi boem totodată – resorturile sunt previzibile. Mă descurc în el cu ochii închişi după vreo şapte-opt vizite. Dar visez să stau acolo de-adevăratelea, să-mi crească în mitologia personală pietricică cu pietricică, poveştile mele să fie din oraş şi poveştile oraşului să facă parte din mine… Şi asta tocmai când aş fi zis că-s pe punctul să prind rădăcini de tot şi să nu mă mai mut. Nu că ar trebui neapărat să faci ceva cu toate îndrăgostirile 🙂 …

din dezrădăcinările navetistului

Cerul e de culoarea uniformei de la KLM.
Uşile oftează. Osiile gem.
Numai podurile fac tî-dîm, tî-dîm.
Încă nu coborâm.

Sub sacoul scrobit se desfăşoară
O lume străină, cu case şi vaci.
În spaţiul ei te prefaci
Că te aciuezi pentru ultima, definitiva oară.

Dar capătul tău de linie se dezice
(Ca punctul care-ncheie un segment)
De la apartenenţa la „aici” – ţi-e oarecum complice
În evadarea picioarelor din blocul de ciment.

An Englishman’s home e un castel en Espagne
E ce-ţi trebuie şi ce fabulezi.
La capătul liniei poţi să hibernezi
Ani după ani după ani.

Cerul e de culoarea ţânţarului-armăsar.
Ipodul vecinului bolboroseşte hilar.
Dar nu-i niciun bai,
Tot acasă ajungi, răbdare să ai.

my cup…

I’m helplessly in love. With buburuza’s pigtails. Her dimple. Her precisely articulated, grammatical little sentences. Her twirls with a bum-shaking twist. The way she looks in overalls. Her perseverence in putting together duplo blocks. Her independent will tantrums. Het „buburuza on her own” book reading.
Just as helpessly as with mutsy’s new and elegant haircut. Her lightly tanned gorgeous legs. Her craving for cuddling together. Her fantasy games with 20 stuffed friends. Her way of mildly bossing her sister around. Her ordering fries at the restaurant. Her passion for animals and water. Her scared courage. Her princessness. Her laziness in trying anything by herself.
The girls are pure sunshine. I cannot help the almost compulsive kissing of noses and necks when I get home. But I’m having trouble telling them what American movies portray as the easiest thing. I can show them I adore them (which ought to be good enough), but saying `I love you` to almost 2 and respectively almost 4 year olds just sounds false and over the top. Maybe it’s the Romanian that doesn’t tolerate that kind of effusion. I don’t care. It’s just wrong. Therefore, for the record: I’m helplessly in love with my fabulous little ladies.

clorofilă

Pe peronul trenului e îmbulzeală. Pe lângă feţele obişnuite, pe care le înveţi încetul cu încetul în patru ani de navetă (sau dacă nu feţele, atunci combinaţiile specifice de glezne subţiri în pantofi cu toc de culori neaşteptate care semnalează prezenţa unei anumite tipe cu părul creţ, sau hăinuţe hipioate-şic şi umoare matinală infectă – o post-studentă şatenă), azi mişună multe costume şi cravate. În schimb rucsacii hiperplini şi purtătorii lor uşor mirositori au dispărut. Îmi ridic braţul să mă scarpin la nas, fiindcă în mână am cafeaua şi ziarul, şi conştientizez cu încântare că pielea antebraţului are încă un iz de pârlit-sărat. Colcăiala încă nu m-a prins în vârtejul ei rutinier, în care ochii ţi se golesc de noimă şi de bucurie. Am baterii noi.
În lipsa chefului de a googăli după o carte de biologie care să-mi explice cum se metabolizează vitamina D din lumină şi care e efectul ei asupra ordinii lucrurilor în corp, dar şi sub influenţa zâmbetului de ieri la publicarea celei de-a un miliard o suta cercetări cu impact micronic, conform căreia ascultatul de Wagner îţi reduce zahărul din sânge (mă rog, intuitiv sună plauzibil, sigur că glicemia scăzută nu explică nazismul, da’ o oarecare grumpiness orişicât, mă-nţelegi…), fantazez despre cum în piele există nişte celule care funcţionează la fel cu clorofila. Un fel de fotovoltaice. Căci la mare mănânci muuuult mai puţin. Şi dormi pe sponci, dar nu eşti obosit. Şi creşte nivelul energiei vitale. Şi, măcar vreme de câteva săptămâni, ai o privire care pare vie. Probabil că în vastul efort de a crea condensatori deştepţi care să înmagazineze mai bine energia, o să facă la un moment dat şi unul implantabil, cât să rezişti în ţările nordice după ce se stinge lumina. Dar până atunci, îmi mai mâşâi din timp în timp pielea (care seamănă, pentru prima oară de vreo doi ani, cu ce-mi aduc eu aminte despre ea).

despre dureri în membre amputate

Am ales să plec. Oraşul a ales să trăiască în lipsa mea, uitându-mi amintirile. Oraşul îmi uită străzile copilăriei, una câte una, pe măsură ce lor le cresc dinţi de case noi, roz, sau sunt făcute una cu pământul. Locuitorii lui nu mai urmăresc traiectoriile pe care paşii mei le-au săpat, repetitiv, în asfaltul uşor de topit. În oraşul săpat, invers, în mine, supravieţuiesc linii de tramvai contemporane borcanelor de iaurt şi nume de străzi din trei epoci diferite, copii bătăuşi a căror morală protejează păpădiile care cresc pe parcela blocului şi magazine demult dispărute. Şi deşi pe negativ se suprapun, an de an, imagini ale oraşului altora, mă chinui să uit de pe-acum viitoarele amintiri despre oraşul meu imploziv.

Pe fantazia oraşului meu o muşcă neantul.

anecdotice

Maria întreabă, şezând pe toaletă şi arătându-mi buricul ei: „Mama, hoe komt deze hier?” (Mama, cum a ajuns ăsta aici? – deja o întrebare despre cauzalitate care-mi sună tare doct în urechi la momentul punerii ei). Mă apuc şi-i explic destul de pe-ndelete, în ciuda orei târzii, şi mă ascultă cu atenţie, toate cele cinci minute de aberat. După care precizează „şi mâncarea pentru bebe din tubuleţ e udă?” „Cum adică?” „Is nat, he? e udă?” „Păi… da, zic, e lichidă, că nu pot să treacă bucăţele de mâncare prin buric – deci da, poţi să zici că e udă.” „Şi mama are buric, nu? Şi Hanna?” „Da, toată lumea are buric, fiecare om a fost legat cândva de mama lui.” „Ok, zice copilul, deci V are dreptate.”

Jurnalistă o facem, că-şi verifică informaţiile din mai multe surse de la trei ani!

uf!

Mama mea e plină de pilde, la fel cum bunica mea e plină de vorbe. Şi unele, şi celelalte, se înrădăcinează fără drept de apel în ascultător şi devin parte din urzeala lui (dacă e în creştere) sau din bătătura-i înflorată dacă se alipeşte abia adult fiind clanului. Printre pildele de viaţă (alea fundamentale), una pe care o uit des şi de care mă prind abia post factum e cea cu sfatul rabinului – cred că o ştie oricine: Iţic avea nevastă, 12 copii, o casă cu o singură cameră şi era sărac lipit pământului. Aşa că s-a dus la rabin să ceară un sfat ce şi cum să facă, fiindcă aşa nu mai e de trăit. Şi rabinul îi zice – Iţic, uite, bagă capra în casă, ţine-o o săptămână şi vino după aia. După o săptămână, Iţic, disperat, vine la rabin că nu se mai poate. Rabinul îi zice să bage şi găinile în casă şi să vină peste o săptămână. În săptămâna a treia, vaca. După încă o săptămână, Iţic vine, pe jumătate mort, la rabin după sfat. Şi rabinul îi spune să scoată toate dihăniile din casă. După Sabatul următor, vine Iţic să mulţumească pentru ajutor: acum au loc berechet.

Şi ce-i cu asta? Păi na, când mă apucă iar „măcinatul în cap” cum i se zice pe limba-ailaltă, cum că mi-e ziua prea plină, că trebuie să mă gândesc la prea multe, că aşa nu se poate fiindcă nu iese nimic bine făcut, vine câte-o zi cu învăţat pe ultima sută pentru un examen, făcut plăcintă pentru o petrecere, organizat una-alta în plus de ce e de făcut de obicei şi, a doua zi, mă simt uşoară ca pasărea cerului, de parcă rutina zilnică ar fi relaxare curată. Pe de altă parte, dacă terapia la prea multe de făcut e şi mai multe de făcut… hmmmm…

despre tabieturi şi vinovăţii

Fragmente de judecăţi ale altora mă pun pe gânduri (aproape imediat după descoperirea că ele sapă instantaneu câte un puţ proaspăt către apa freatică inepuizabilă a vinovăţiei, dar asta e altă poveste). Fragmentul de azi zicea că o contribuţie la oconferinţă a vorbit despre „how city space is for living and is diminished the more it is commodified”. În lipsă de mai multe informaţii despre povestea omului respectiv şi de context, nici nu mă zbat să citez sursa – ideea era doar că ups! commodification diminishes space meant for living??? Desigur, obiectele care-ţi fac viaţa mai simplă ţi-o şi complică în acelaşi timp, decorativul cere timp de întreţinere, mai mult spaţiu personal înseamnă mai puţin spaţiu public, construitul distruge sălbaticul, consumul de obiecte proprii reduce necesitatea obiectelor comune (aşa cum o dovedeşte leagănul din grădină, ba chiar suplimentarea absolută pe care o vom opera săptămâna viitoare, punând o cutie de nisip în curte ca să putem zăcea la domiciliu cu o bere în mână, ceea ce va dezrădăcina aproape de tot nevoia să socializăm cumva în parc). Sunt o mulţime de argumente pe care le pot găsi fără prea mare efort în sprijinul tezei (precizez din nou, decupate din context) care mi-a dat temă de meditaţie.
Pe de altă parte, însă, pe măsură ce trece timpul îmi îmbrăţişez tot mai tare burghezia, dreptul de a face lucrurile aşa cum îmi face plăcere să le fac, tabieturile. Dacă îmi folosesc frecvent bicicleta, mi se pare că am motive întemeiate să am o bicicletă cumsecade, care să nu trebuiască reparată o dată la două săptămâni. Şi deci cumpăr una mai bună-mai scumpă. Dacă standardul în casă e să azvârlim pantofii la uşa sufrageriei, fiindcă aşa e cel mai la îndemână, visez să pun un dulap de pantofi exact în locul unde ar fi zvârliţi oricum – şansa să şi stea în dulap şi să fie ordine la modul ăsta e mult mai mare decât cea de a schimba obiceiurile şi a inventa noi comportamente prin care pantofii sunt lăsaţi în hol işi tot poporul îşi pune papuci în picioare. Dacă ne place să gătim şi e ceva ce facem des, am pus mai mult preţ pe bucătărie decât pe alte chestii din casă şi am organizat-o cât mai mult aşa cum ne e nouă practic. Nu e deloc necesar ca totul să fie exact-aşa-cum-ai-visat. Însă în operaţiile recurente, comoditatea scuteşte, din punctul meu de vedere, în primul rând timp – şi timpul e lucrul care ne lipseşte cel mai tare. Desigur, am putea opta pentru ieşirea din rat-race şi pentru „downsizing” – ambele concepte fiind foarte la modă, deşi cel mai adesea mai mult „pe hârtie” (oare când o să se transforme expresia asta în „pe monitor”?): să lucrăm part-time, să stăm undeva (mult) mai mic, să avem mai puţine obiecte şi să ne spălăm vasele în lighean, cu cât mai puţină apă posibil. Să-i învăţăm pe copii că nu au nevoie de toate gogomăniile pe care le au. Să mergem la pădure şi să ne jucăm cu beţe în loc să mergem în parcul hiperamenajat din nordul oraşului, unde copiii pot să ţopăie în fântâni şi să construiască castele de nisip cu leagăne-excavatoare şi să se dea în balansoare prin care curge apă (O, Doamne, dacă i-ar vedea bunica pe copiii îmbrăcaţi în hăinuţe şic plini de nisip ud până-n ochi, ar face apoplexie!). Însă nu cred că drumul către o lume cu o amprentă mai mică a construitului (şi, sper eu, cu o fântână mai puţin productivă a vinovăţiei personale) trece neapărat prin alegerea între confortul propriu şi responsabilitatea faţă de societate/mediu. Nu cred că parcul exclude pădurea şi că entuziasmul pentru inovaţia în materie de confort urban se opune bucuriei campatului cu doar un cort, un briceag şi două salteluţe. Cred că este absolut posibil să creăm spaţii urbane care să se bazeze pe multifuncţionalitate şi pe mai puţin, dar mai deştept, atât pentru om, cât şi pentru grup. Şi cred că trendul ăsta e oricum pe val, dacă mă uit la iphone (pe care mi-l doresc cum nu mi-am dorit niciodată un aparat în viaţa mea, în principal ca să arunc/dau şase aparate diferite care funcţionează pe sfert sau pe ducă) sau la obiectul pe care-l folosim drept cărucior dublu/remorcă de bicicletă. (Sinceră să fiu, sper din tot sufletul că aşa va fi, fiindcă, de pildă, simplul plecat de acasă cu copiii e ridicol ca obiecte cărate dacă ieşirea durează mai mult de două ore). Cred că şi consumul, şi confortul, pot fi folosite (aşa cum cred că singurul voluntariat durabil este cel în care voluntarii fac ceva fiindcă le place lor, nu împotriva naturii proprii, exclusiv pentru o cauză). Te pomeneşti că asta e o nouă formă de idealism 🙂 ?