media

Ca şi cum ţi-ar pune

degete unsuroase

de motorină, de balegă, de gogoşi

pe lentilele ochelarilor.

Aşa vorbesc, aşa scriu, aşa se apleacă „la nivelul tău”,

din vârful degetelor,

bombardând cu miliarde de amprente

milioane de tastaturi cu antireflex,

zicând mai apoi:

„Nu-i aşa că vezi lucrurile mai limpede,

acum, că te-am informat?”

adrenalina lipsei

Câteodată depăşeşti fără să vrei cantitatea de cafea recomandabilă – fiindcă eşti încă chior de oboseală şi ai treabă care nu poate aştepta, sau fiindcă e bună, sau fiindcă eşti aşa de somnoros încât îţi torni automat încă o cană înainte ca cele două dinainte să-şi fi făcut efectul. Şi te trezeşti (îhî!) cu inima în gât, cu surogatul de adrenalină panicând în locul creierului tău, cu un gâfâit surd şi animal care, preţ de câteva minute, pune stăpânire pe tot ce e rezonabil şi rutinier şi confortabil. Recognoscibil, nu? (mă rog, beutorii exclusiv de ceai verde s-ar putea să se uite la mine cu ochii uşor goi şi să se-ntrebe despre ce vorbesc). Însă nu-i o metaforă de data asta. De la o vreme, fie asociat, fie cu totul independent de cafeaua de peste limita de toleranţă, pseudoatacul de panică preia câte un minuţel controlul. WTF fac eu aici? Waar ben ik mee bezig? Şi dacă nu-i rost de găsit niciun fel de magie de niciun fel (asta cu magia personală vine dintr-un articol de blog aşa de american-motivaţional că nu merită citat)? Dacă cumva asta e tot, o sumă de preocupări mediocre, lipsite de orice strălucire deosebită şi de orice pasiune, în care în loc să habar n-ai încotro te îndrepţi şi să faci pe tine de frică, ştii cu precizie că totul e gata determinat şi asta e şi mai deprimant decât neştiutul. Cum o cheamă pe bătaia asta de inimă? midlife crisis? păi… deja?

plecăciune umilă reloaded

Se pare că în ultima vreme ori citesc zarzavat, ori dau peste mine clasicele rămase pe dinafară pe vremea când oricum n-aş fi priceput mare brânză – pe vremea când spaima şi interogarea de la 1984 rămânea una mai degrabă formală, de confirmare a conformităţii. După mult întârziatul mankurt, am aflat cuvântul soma abia acum patru zile… ca şi cum trebuia să-mi pice în poală exact în momentul în care începusem să mă-ntreb mai serios despre rolul confortului în cum ne construim vieţile. Nu pot să zic că m-a dat pe spate ca roman, ba chiar narativ mi s-a părut cuţu şchiop, dar ca reductio ad absurdum, într-o epocă în care s-a tăiat fumatul, se dau reclame în buclă despre câte legume/fructe să mănânci, se face marketing pentru sutiene şi bikini pentru copiii de 8-9 ani, grăsimea e o stigmă tot mai mare… brrrr…

bucuriile mici

Ce bine că pot

Să mă tac făr’ să mă prefac

Să mă tic fără să mă stric

Să mă toc făr’ să mă sufoc.

Ce bine că ştii

Să mă mustri-atunci când mă îmbii

Să-mi spui pas dându-mi totuşi nas

Să-mi laşi loc să nu dau în foc.

Ce minunat, minunat

Că-mi trebuieşti rezonabil şi cumpătat

Că piticii din ţeastă s-au maturizat

Că-mi trebuie doar trebuitul, şi ăla moderat.

Dar cel mai şi cel mai bine

Ar fi să reuşeşti (alt tu, cel generic) să-ţi ascunzi

Cât mai ai de cărat sacii ăştia cu tine.

– Care saci? Nu cumva mă confunzi?

teme şi aiureli

1. De obicei, mă motivează să mi se dea o temă. Dar de data asta e nesuferit. Am de scris un articol despre Alice. Pe care l-am început de trei ori, din care un început depăşeşte deja limita maximă de caractere specificată în temă, dar nu ajunge nicăieri; dar n-am timp să fac niciun fel de cercetare cumsecade, urăsc să scriu remestecături, n-am nicio idee şi descopăr că amorul ăla infinit care mă făcea să vreau să disec fiecare virgulă s-a aplatizat mult – lucrarea de diplomă despre care spuneam, râzând, că o fac în mod terapeutic, ca să scap de Alice, a funcţionat perfect. Terapeutic, adică. Nu că nu-mi mai place, dar nu mă mai obsedează şi nu mă mai face să râsu-plânsu.

Şi pentru că am o temă şi am mult de lucru la muncă şi weekenduri şi seri pline, şi pentru mă consider disciplinată, mă simt oribil de vinovată că nu am terminat şi că se apropie data de predat şi că nu-i acord fiecare secundă pe care o pot rupe de altundeva. Şi deci nu scriu nici chestiile care mă preocupă cu adevărat, fiindcă e furt. De timp şi de energie de gândit. „Unchiule Charles, ce să fac?”

 

2. În mail mă aştepta un mesaj cu greşeli de ortografie care zicea că e de la o editură nou înfiinţată şi că ce frumos ar fi să public la ei un volum de poezii, că sunt mişto. Că le-a citit domnul cu pricina pe Bocancul literar (unde nu mi se vede adresa de mail nicăieri şi n-am nume). Suna intens ca la scrisoarea cu moştenirea nigeriană – flutură-i omului gărgăunii din cap şi ia-i banii (că adicătelea un număr anume de exemplare, jumate banii ei, jumate banii tu – ceea ce înţeleg că se practică, e drept, dar omul fript cu ciorbă de antreprenori belgomarocani suflă-n orice chestie care n-are sediu decât pe internet). Noroc că n-am visuri egotrippăriste şi că simţul ridicolului propriu nu-mi permite să mă simt măgulită de asemenea idei mai mult de 30 de secunde.

 

3. În ordinea de idei dintre cele două puncte anterioare – joaca de-a publicatul în lipsa organului format din biluţe chinezeşti de găsit calmul (deşi mă-ndoiesc că posesorii de facto ai organului cu pricina sunt calmabili aşa), am o vinovăţie în plus de mărturisit. N-am pus mâna să revizuiesc călina nici măcar un pic, deşi dacă ar fi să fac ceva cu ea vreodată, ar trebui s-o fac minimal prezentabilă. N-am timp. N-am timp nici măcar să jelesc că mă aflu, din nou, în punctul ăla al vieţii de care mă străduiam să mă scutur acum zece ani: cu mâna în scorbură, cu nucile în mână. Capacitatea omului de a se face prizonierul definitiv al propriilor imagini despre ce-şi doreşte este nelimitată. A acestui om, în orice caz.

Vertigo

Suntem prea mari ca să cădem, îţi spun,
ştiind însă din bancurile cu blonde
că ne putem sinucide sărind de pe tocuri,
– cu capu-n tavan nu-i nicio garanţie.

„Vai, sărmanele mele picioare”,
îmi spun, deşi ele n-au cum să cadă,
sunt bine împlântate în torentul de mâzgă lăcrămoasă
încă mai ştiu de unde-au venit.

E-o cuşcă aurită, îmi răspunzi,
nu poţi creşte şi nu poţi da-napoi,
în povestea asta
sticluţele n-ajută decât să uiţi
că eşti prea mare să cazi
şi destul de mic să te ia cu ameţeală.