Ca şi cum ţi-ar pune
degete unsuroase
de motorină, de balegă, de gogoşi
pe lentilele ochelarilor.
Aşa vorbesc, aşa scriu, aşa se apleacă „la nivelul tău”,
din vârful degetelor,
bombardând cu miliarde de amprente
milioane de tastaturi cu antireflex,
zicând mai apoi:
„Nu-i aşa că vezi lucrurile mai limpede,
acum, că te-am informat?”
Câteodată depăşeşti fără să vrei cantitatea de cafea recomandabilă – fiindcă eşti încă chior de oboseală şi ai treabă care nu poate aştepta, sau fiindcă e bună, sau fiindcă eşti aşa de somnoros încât îţi torni automat încă o cană înainte ca cele două dinainte să-şi fi făcut efectul. Şi te trezeşti (îhî!) cu inima în gât, cu surogatul de adrenalină panicând în locul creierului tău, cu un gâfâit surd şi animal care, preţ de câteva minute, pune stăpânire pe tot ce e rezonabil şi rutinier şi confortabil. Recognoscibil, nu? (mă rog, beutorii exclusiv de ceai verde s-ar putea să se uite la mine cu ochii uşor goi şi să se-ntrebe despre ce vorbesc). Însă nu-i o metaforă de data asta. De la o vreme, fie asociat, fie cu totul independent de cafeaua de peste limita de toleranţă, pseudoatacul de panică preia câte un minuţel controlul. WTF fac eu aici? Waar ben ik mee bezig? Şi dacă nu-i rost de găsit niciun fel de magie de niciun fel (asta cu magia personală vine dintr-un articol de blog aşa de american-motivaţional că nu merită citat)? Dacă cumva asta e tot, o sumă de preocupări mediocre, lipsite de orice strălucire deosebită şi de orice pasiune, în care în loc să habar n-ai încotro te îndrepţi şi să faci pe tine de frică, ştii cu precizie că totul e gata determinat şi asta e şi mai deprimant decât neştiutul. Cum o cheamă pe bătaia asta de inimă? midlife crisis? păi… deja?
Se pare că în ultima vreme ori citesc zarzavat, ori dau peste mine clasicele rămase pe dinafară pe vremea când oricum n-aş fi priceput mare brânză – pe vremea când spaima şi interogarea de la 1984 rămânea una mai degrabă formală, de confirmare a conformităţii. După mult întârziatul mankurt, am aflat cuvântul soma abia acum patru zile… ca şi cum trebuia să-mi pice în poală exact în momentul în care începusem să mă-ntreb mai serios despre rolul confortului în cum ne construim vieţile. Nu pot să zic că m-a dat pe spate ca roman, ba chiar narativ mi s-a părut cuţu şchiop, dar ca reductio ad absurdum, într-o epocă în care s-a tăiat fumatul, se dau reclame în buclă despre câte legume/fructe să mănânci, se face marketing pentru sutiene şi bikini pentru copiii de 8-9 ani, grăsimea e o stigmă tot mai mare… brrrr…
Ce bine că pot
Să mă tac făr’ să mă prefac
Să mă tic fără să mă stric
Să mă toc făr’ să mă sufoc.
Ce bine că ştii
Să mă mustri-atunci când mă îmbii
Să-mi spui pas dându-mi totuşi nas
Să-mi laşi loc să nu dau în foc.
Ce minunat, minunat
Că-mi trebuieşti rezonabil şi cumpătat
Că piticii din ţeastă s-au maturizat
Că-mi trebuie doar trebuitul, şi ăla moderat.
Dar cel mai şi cel mai bine
Ar fi să reuşeşti (alt tu, cel generic) să-ţi ascunzi
Cât mai ai de cărat sacii ăştia cu tine.
– Care saci? Nu cumva mă confunzi?
1. De obicei, mă motivează să mi se dea o temă. Dar de data asta e nesuferit. Am de scris un articol despre Alice. Pe care l-am început de trei ori, din care un început depăşeşte deja limita maximă de caractere specificată în temă, dar nu ajunge nicăieri; dar n-am timp să fac niciun fel de cercetare cumsecade, urăsc să scriu remestecături, n-am nicio idee şi descopăr că amorul ăla infinit care mă făcea să vreau să disec fiecare virgulă s-a aplatizat mult – lucrarea de diplomă despre care spuneam, râzând, că o fac în mod terapeutic, ca să scap de Alice, a funcţionat perfect. Terapeutic, adică. Nu că nu-mi mai place, dar nu mă mai obsedează şi nu mă mai face să râsu-plânsu.
Şi pentru că am o temă şi am mult de lucru la muncă şi weekenduri şi seri pline, şi pentru mă consider disciplinată, mă simt oribil de vinovată că nu am terminat şi că se apropie data de predat şi că nu-i acord fiecare secundă pe care o pot rupe de altundeva. Şi deci nu scriu nici chestiile care mă preocupă cu adevărat, fiindcă e furt. De timp şi de energie de gândit. „Unchiule Charles, ce să fac?”
2. În mail mă aştepta un mesaj cu greşeli de ortografie care zicea că e de la o editură nou înfiinţată şi că ce frumos ar fi să public la ei un volum de poezii, că sunt mişto. Că le-a citit domnul cu pricina pe Bocancul literar (unde nu mi se vede adresa de mail nicăieri şi n-am nume). Suna intens ca la scrisoarea cu moştenirea nigeriană – flutură-i omului gărgăunii din cap şi ia-i banii (că adicătelea un număr anume de exemplare, jumate banii ei, jumate banii tu – ceea ce înţeleg că se practică, e drept, dar omul fript cu ciorbă de antreprenori belgomarocani suflă-n orice chestie care n-are sediu decât pe internet). Noroc că n-am visuri egotrippăriste şi că simţul ridicolului propriu nu-mi permite să mă simt măgulită de asemenea idei mai mult de 30 de secunde.
3. În ordinea de idei dintre cele două puncte anterioare – joaca de-a publicatul în lipsa organului format din biluţe chinezeşti de găsit calmul (deşi mă-ndoiesc că posesorii de facto ai organului cu pricina sunt calmabili aşa), am o vinovăţie în plus de mărturisit. N-am pus mâna să revizuiesc călina nici măcar un pic, deşi dacă ar fi să fac ceva cu ea vreodată, ar trebui s-o fac minimal prezentabilă. N-am timp. N-am timp nici măcar să jelesc că mă aflu, din nou, în punctul ăla al vieţii de care mă străduiam să mă scutur acum zece ani: cu mâna în scorbură, cu nucile în mână. Capacitatea omului de a se face prizonierul definitiv al propriilor imagini despre ce-şi doreşte este nelimitată. A acestui om, în orice caz.
Suntem prea mari ca să cădem, îţi spun,
ştiind însă din bancurile cu blonde
că ne putem sinucide sărind de pe tocuri,
– cu capu-n tavan nu-i nicio garanţie.
„Vai, sărmanele mele picioare”,
îmi spun, deşi ele n-au cum să cadă,
sunt bine împlântate în torentul de mâzgă lăcrămoasă
încă mai ştiu de unde-au venit.
E-o cuşcă aurită, îmi răspunzi,
nu poţi creşte şi nu poţi da-napoi,
în povestea asta
sticluţele n-ajută decât să uiţi
că eşti prea mare să cazi
şi destul de mic să te ia cu ameţeală.
Am descoperit, printr-o asociaţie mentală pe care a trebuit s-o verific pe text, că una din favoritele bunicii şi una din poeziile care mă panicau pe mine pe vremuri prin răutatea refrenului au în comun o bucată de vers. Şi cum azi e bleah, vă propun, deci:
Les sanglots longs
Des violons
De l’automne
Blessent mon coeur
D’une langueur
Monotone.
Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l’heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure
Et je m’en vais
Au vent mauvais
Qui m’emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte.
vs.
Le Pont Mirabeau (Guillaume Apollinaire)
Sous le pont Mirabeau coule la Seine
Et nos amours
Faut-il qu’il m’en souvienne
La joie venait toujours après la peine
Vienne la nuit sonne l’heure
Les jours s’en vont je demeure
Les mains dans les mains restons face à face
Tandis que sous
Le pont de nos bras passe
Des éternels regards l’onde si lasse
Vienne la nuit sonne l’heure
Les jours s’en vont je demeure
L’amour s’en va comme cette eau courante
L’amour s’en va
Comme la vie est lente
Et comme l’Espérance est violente
Vienne la nuit sonne l’heure
Les jours s’en vont je demeure
Passent les jours et passent les semaines
Ni temps passé
Ni les amours reviennent
Sous le pont Mirabeau coule la Seine
Vienne la nuit sonne l’heure
Les jours s’en vont je demeure
Trebuie să recunosc că cea de-a doua mă umflă şi acum, cu niscai scuturături de cămaşă pe care numai
(din păcate, culeasă din cultura mea pop şi cu implicaţiile din „Splendoare în iarbă”, nu din Wordsworth însuşi) mi le-a mai oferit.
Am ales să plec. Oraşul a ales să trăiască în lipsa mea, uitându-mi amintirile. Oraşul îmi uită străzile copilăriei, una câte una, pe măsură ce lor le cresc dinţi de case noi, roz, sau sunt făcute una cu pământul. Locuitorii lui nu mai urmăresc traiectoriile pe care paşii mei le-au săpat, repetitiv, în asfaltul uşor de topit. În oraşul săpat, invers, în mine, supravieţuiesc linii de tramvai contemporane borcanelor de iaurt şi nume de străzi din trei epoci diferite, copii bătăuşi a căror morală protejează păpădiile care cresc pe parcela blocului şi magazine demult dispărute. Şi deşi pe negativ se suprapun, an de an, imagini ale oraşului altora, mă chinui să uit de pe-acum viitoarele amintiri despre oraşul meu imploziv.
Pe fantazia oraşului meu o muşcă neantul.
Everybody must have some memory of first dates/first periods spent together in some context or other in which they worked through some ridiculous (ad hoc for most people) made up checklists that would reveal their compatibility with the person they were interested in. You know, the „favourite actor”, „what will your future house look like?”, „best memory”, „favourite book” kind of conversations. The older the memory (the younger we were), the more importance the answers bore – the wrong musical affiliation was definitely a dealbreaker in highschool, whereas later on it could be seen as just a reservation, when all else „fit”. However, even at times when the answers weren’t that heavy anymore, some answers could make one win or lose. How much they were carved, at that point, on the mould of the perception you have of one another, how much they were meant to please, I cannot tell today. Although I’m sure that `Meryl Streep` won points, whereas the list of smokin’ hot sexy actresses we now also know to be valid would have lost points. Just as, somewhere in translation, `I never managed to finish that novel by Marquez, what was its name again…` was magically transformed in `I think Marquez is my favourite writer.` Or `Oh, you like Cohen. Is that the Canadian guy or the Belgian guy?` became a revelatory moment of `Absolutely, they are in the same drawer in my mind too!`. All in all, obviously, the criteria were deeper than the superficial questions, and what we knew was real was real with or without the scoreboard. Yet I cannot but wonder, 9 years later, why I abruptly changed my answer to the one serious question: „What is your greatest fear?” from the first impulse „Not being in control.” to the mild „No, actually, I think it’s being bored.” I’d make fun of my own bovarism if he hadn’t turned the radio a bit louder last weekend for „Is dit alles wat er is” (does it need translation, I wonder?).
Jiminy's Blog 