pieziș vine de la piază?

Mi s-a rupt inelul de la 18 ani, cel pe care tata m-a pus să i-l desenez unui prieten de-al lui bijutier, care mi l-a făcut întocmai. S-a agățat în mănușă. L-am dat la reparat în aceeași zi, dar hoțul la drumul mare de bijutier din orașul bijutierilor l-a lipit în silă și, deși m-am gândit să-l pun într-o cutie ca să-l duc iar la un bijutier real, nu un spălător de bani, l-am purtat așa vreo două zile, până când perluța evident prost lipită a curs pe țevi împreună cu zoaiele unui spălat de vase. Am împietrit, recunoscând că mă dusesem să-l repar în goană mai mult ca să neg semnul rău.

În seara de rev mă îmbrăcasem într-o bluză neagră cu paiete, fostă a mamei, și pantaloni negri. Hotărâsem că bluza e atât de prezentă că trebuie să scot orice altceva bling, așa că am lăsat acasă verigheta, o ciudățenie de argint tot a mamei, pe care o purtam nedezlipit la vremea aceea și am ținut-o pe mâna stângă după încă ani buni. Cumva cele ce s-au întâmplat apoi m-au convins că faptul că am scos inelul de pe deget a contribuit la sau a urnit cumva urgia. Și știi că nu e așa rațional și la 16 ani, îți râzi de propria superstiție, dar… Nu mai știu când am avut curajul să renunț la ea definitiv și nici ce s-a întâmplat cu obiectul în sine, cred că s-a rătăcit prin casa bunicii și apoi a dispărut.

Apoi au fost cerceii cu marcasite ai străbunicii. Îi purtasem la o petrecere, dar mă strângeau groaznic din pricina tijei prea scurte și i-am pus în portmoneu. Când mi s-a furat la o urcare în tren, cerceii erau singurul lucru relevant din el. Câteva săptămâni mai târziu a trebuit să zbor la București de urgență.

Acum un an jumătate, când a bolit D, am pus pe mană brățara ei făcută cadou fetelor ca și cum proximitatea obiectului ar ajuta cumva să o țin sănătoasă. Încă nu pot să o scot.

 

Această relație extrem de complicată cu lucrurile care îți ating corpul și răspunderea pentru memoria integrată în ele…

Reclame

colecții

Există colecționari plini de intenție, cei care se definesc și se prezintă ca atare și care se bucură când adaugă o piesă nouă complexului de elemente la care lucrează. Ciudățenia este că există și colecționari accidentali, care adună pe nesimțite piese de valori inestimabile fără scop.

Una dintre cele mai prețioase colecții pe care le posed este cea a camerelor în care nu voi mai intra niciodată. E o colecție extinsă și dureroasă, fotografiile mentale fiind făcute cu jale. Am în ea o cameră de tabără de la Plaiul foii, cu oglinda în care dacă spui la miezul nopții de trei ori… Un hol de la Bușteni dintr-o casă azi în paragină, unde dansam ore în șir și trăncăneam ca niște oameni aproape mari. Un dormitor din căminul Negruzzi din Iași, de la olimpiadă – una din primele camere din care am ieșit cu conștiința că nu voi mai fi niciodată în spațiul respectiv și cu lacrimi în ochi. Bucătăria din Schei. Livingul primei mele case. Balconul apartamentului lui S dinspre Cișmigiu. Biroul dnei Elvira (?) de la Astra. O șură cu fân dintr-un sat de neidentificat. Încăperea cu trei paturi de-a lungul pereților și cu carpete deasupra lor de la 2mai – numai una atât de bine întipărită în minte. Apartamentul lui D, transformat îndelung, imprimat în colecție în forma în care se găsea când l-a părăsit. Căsuța din Bruxelles. ‘J’espere que vous serez heureuse ici, madame’.

sunt o colecție de găuri.

generationale

Povesteste ceva, ne pregatim de o plecare oarecare. Au mancat o supa. Sora-sa e undeva in spatele meu si eu ma uit fascinata cum lipeste pe rand, pe latul degetului aratator, firimiturile de pe blat, le aduce mai aproape, le scutura cu degetul mare, apoi, vorbind in continuare si uitandu-se la mine, aluneca gramajoara catre palma de sub muchia mesei, cu dezinvoltura celui care face asta intotdeauna, desi nu cred ca am vazut-o vreodata avand grija de ceva ramas in urma ei. Toata miscarea mainii e a mamei, presupun ca si a mea arata la fel, dar copia oglindita pare sa ma fi sarit complet ca veriga, e un balet inconstient, strain de mintea care spune de zor ceva ce eu nici nu inregistrez, prea acut atenta la osmoza gestuala.

numa șăd

o tonă de lucruri de făcut, toate cu valoare adăugată a imersiunii în lucruri și oameni, o fi imersiune sau înecare, cine mai poate spune, o tonă de lucruri alese explicit, dorite, peste care trec săptămânile în care te ții în picioare prin mantra lui „numai un pic, numai valul ăsta și trece”, deși între valuri e parcă din ce în ce mai puțin timp să iei aer în piept, sau poate scade capacitatea pulmonară și timpul e tot ăla dar aerul nu-ți mai ajunge, cu cât gâfâi mai tare, cu atât respiri mai puțin eficient, poor economics al respirației, al gestiunii, și știi că dacă ai construi timp să respiri ar fi mai ușor de făcut toate, dar cum nu ai pe al cui să îl furi și n-ai decât un singur buget de cărămizi, toate amanetate în credite de angajament până la anul și după, gâfâi tot timpul cu un pas în urma proiecției, mereu insuficient, unfit for purpose, dator iremediabil, căci poor economics, cu timpul pe care l-ai fi putut investi la timp dacă l-ai fi avut la timp dacă n-ar fi tot timpul o goană în contratimp, o datorie coșbuciană, s-ar putea zice…

Rostopască. Soc. Rochiţa rândunicii. Iederă. Vrouwenmantel. Arţar. Sânziene. Urzici. Un soi de buruiană cu alură de pin. Un mesteacăn căzut şi cotropit de viţă sălbatică. Sunătoare. Măceş. Rugi de mure. Boscheţi de fag. Muşeţel. Zorele. Cățărătoare. Iarbă de sute de feluri. Arbuști necunoscuți. Răchită albicioasă. Ciulini. Liliac. Salcâm. Trestii. Păpădie şi multe surate ale ei, pline de rod de diseminat. Geamăt al preaplinului de floare. Cătină. Spice de varii specii. Supuse zilnic ochilor care ies câteva clipe din ziare, cărţi, ecrane sau moțăială, aflate în proximitatea imediată a privirii ridicate spre geam, dar invizibile. O lume haotică şi hipervie, izbăvită pe termen nelimitat de grija sufocantă a omului, ba chiar şi de capacitatea lui de a-i percepe existenţa. De-a lungul şinelor, un no man’s land între oamenii statici şi cei călători. Scurgându-se pe sub mii şi mii de ochi, zilnic. Un fel de graffitti vegetal, protest şi libertate a incultivabilului în spaţiile lăsate nesupravegheate de ordnung muss sein. Zburătăceală postapocaliptică a unor ființe cu atât mai libere cu cât majoritatea nici nu au nume pentru navetistul fără vocație botanică. Ciuperci. Licheni. Bălării.

o anatomie a uitării

Poate că dacă adunăm cap la cap găurile

reiese un motiv care să ne învețe ceva

despre mecanismul care le însăilează:

 

Butonul deșteptătorului, neurnit de cu seară (neamintit până la 8 și 20 când s-a trezit din proprie ințiativă un simț al datoriei)

Agenda copilului (ce căutam? ce CĂUTAM? 30 de secunde de întârziere – aici se pun măcar cinci mișcări pe zi de intrat într-o cameră cu pas plin de intenție și „…euh…??”)

Ieri, telefonul rămas la încărcat pe masa cumnaților (zece minute de condus mai departe)

Alaltăieri, cartea pregătită de drum, dar nepusă în traistă după trei remindere (că soacră-mea știe că uit) (o jumătate de oră mai târziu, pe autostradă – ai luat tu cartea de pe blat? evident, nu)

să iau vitamina (amintit zilnic de douătrei ori despre uitatul în ziua anterioară, urmat de zero acțiune)

orice urmează să iau cu mine într-o călătorie și trebuie pus abia la final în bagaj, prin urmare rămâne în cap până cu cinci minute înainte de plecare

cheia de la mașină (e undeva, într-un buzunar, în care buzunar am uitat să verific)

să iau cu mine când cobor (câte un obiect la fiecare coborâre, amintit abia când să ies pe ușă)

să ud florile de pe pervaz (o săptămână de remindere vizuale fără acțiune – de fapt fac asta acum, dacă tot vorbirăm)

de vreo trei ori în ultimele două săptămâni, pur și simplu să predau ceea ce am terminat demult de lucrat

La capătul antiuitare al spectrului: să nu uit să fac patul să nu uit să fac patul (mă scol să fac patul, mă reașez să vorbim mai departe) să nu uit să fac patul să nu uit să fac patul (mă mai scol o dată să fac patul, oaspetele mă trimite la culcare că e clar că nu mai sunt lucidă; adorm) – la patru dimineața, trează luminată – Doamne, am lăsat-o să se culce fără să-i fac patul!!! Miraculos, să uiți ferm că ai făcut ce-ți propuseseși să nu uiți să faci.

și de fapt, un baseline în care adrenalina pompează întruna

în căutarea găurilor din realitate pe care sigur doar nu le-am constatat încă,

a potențialului unui rateu major, despre care știm cu toții că e doar o chestiune de săptămâni, hai luni, în ritmul ăsta.

 

 

Poate că tema e că se rătăcesc din memorie lucrurile de care îmi propun să am grijă și cele care sunt pre-ambalate „să nu le uit”, ca și cum, printr-un bug de codare, operația de propunere sau reminderul creează o falsă siguranță că lucrurile respective sunt sub control și, relaxându-se, rețeaua le lasă din mână. Exact așa cum, atunci când am încercat să fac asta cu o agendă, am reușit să uit tot ce scria în agendă, fiindcă dacă era pe hârtie era pus bine și deci nu mai trebuia să țin minte. Ar trebui să existe o soluție structurală pentru asta, așa, ceva ca o agendă sau ca un neurolog :).

muște

Ar trebui să existe un cuvânt – și probabil că există pe vreo listă din acelea de cuvinte în limbi care știu să descrie mai bine decât a ta câte-o stare pe care n-ai ști să o decupezi din realitate ca fiind un potențial referent stabil al unui cuvânt – ar trebui, deci, să existe un mod de a descrie calitatea din ce în ce mai acut (sau mai evident) fragmentară a fluxului conștii/enței care caracterizează funcționarea creierului meu actual (e greu de știut dacă extrapolabilă la funcționarea creierelor altora și, dacă da, în ce epoci) chiar și în liniștea absolută a unui birou antifonat. A formula fraza de mai sus a costat ignorarea cu efort a fundalului ferestrei din spatele celei în care scriu, care face cu adevărat obiectul muncii pe care ar trebui să o fac, ignorarea unei conversații în curs pe care o inițiasem mai devreme pentru că de fapt niciodată nu este momentul potrivit, deci momentul în care îți trece prin minte omul este singurul moment potrivit ca să întrebi ce mai face, scuturarea întrebării dacă nu ar trebui să scriu un email și răspunsul, pentru a șasea oară pe ziua de azi, că într-o bizară etichetă nescrisă a interacțiunilor, nu este rândul meu să iau legătura, constatarea că sunt niște luminițe în plus în peisaj de la noua bucată  de hardware instalată, nu că asta ar fi relevant, a trecut prin verificarea mentală că am pus apă la flori, un semnal de alarmă olfactiv că farfuria de pe masă cere să fie dusă înapoi, imperativul de a-l suna pe tata, verificarea mentală a datei din calendar să nu fi uitat vreo zi de naștere, plus vreo sută de impulsuri goale, care nu voiau decât să se asigure că nu termin de scris propoziția.

Senzația de împăcare istovită cu acest haos constant este reconfortantă, pe de o parte, însă se cuplează cu senzația unei datorii neîmplinite  –  că învățasem, cândva, să-mi fac ordine în suflet, dacă nu în cap, și că faptul că mintea bâzâie tot timpul să astupe găurile din diguri prin care curge informație șuvoi mă împiedică în mod fundamental să recuperez practicile de igienă. Iar vinovăția nu e productivă, e doar o voce în plus de astupat.

Trebuie regândit ce făceam cu spațiul ăsta, de fapt.