In miez de noapte

…dupa un cosmar foarte viu, o fata cu ochi inlacrimati si o mama cu ochi carpiti :

„Ajuta daca citesti cateva pagini, ca sa pornesti o alta poveste in minte, sa nu continui cu aceleasi imagini.”

„Deci in mintea mea se scriu mereu povesti.”

„Mhmm.”

„Si in mintea mea sunt scrise si toate amintirile si secretele.”

„Mhmm.”

„Deci pot sa-mi folosesc mintea ca jurnal si atunci nu stie nimeni ce am scris in el…

Mai prost e daca uit ce secrete aveam.”

„:))))”

Episodul anterior al aceleiasi zile:

„Cativa copii au deranjat tare ora si juf ne-a zis sa inchidem ochii un minut, sa punem fiecare capul pe banca si sa ne gandim ce-am facut rau. Eu n-aveam la ce sa ma gandesc, ca nu facusem nimic, asa ca m-am gandit la papusile mele si m-am apucat sa ma joc.”

Anunțuri

True story

(Cea care face opt ani peste doua saptamani, din senin) „…Mamaaa, crezi ca eu sunt maniaca?”

… rasete

„…Depinde. Ce crezi tu ca inseamna maniac?”

„Ilyar spune ca maniac e un fel de criminal.”

„Hm… da, oamenii folosesc uneori cuvantul cu sensul asta.”

„(Oftat imbufnat). Bine, atunci ce inseamna OFICIAL maniac?”

„Ca boala mentala…”

„Ce e aia boala mentala?” 

„(semne)… e o stare in care omul are foarte multa energie si face totul cumva exagerat…”

(Cea de noua ani si multe sferturi) „Se potriveste!”

„…dar se foloseste si ca sa descrii oameni foarte violenti care fac lucruri groaznice.”

„Deci crezi ca sunt?”

” Nu, mama, nu cred ca esti maniaca in nici unul din sensuri.”

(Ailalta, din buze subtiri) „Esti doar putin… altfel.”
(Nu se poate determina cu precizie daca A sau eu ne tavaleam mai tare de ras urmarind si respectiv participand la acest schimb.)

N-am vrut decat…

N-ai vrut

decat

ceva mic, delimitat modest de restul posibilitatilor –

infinite – de vrut.

N-ai vrut.

Decat.

O scuza totala si incontestabila, tu esti, si in vreri

mic, nu vrerea ta e aceea

raspunzatoare.

Nu tu, tu nu ai vrut decat

ce puteai sa vrei.

Numai ca nevrand decat

Ai nevrut tot ce nu-ncapea

in dorinta ta.

N-ai vrut o lume sanatoasa,

Ci doar sa te-ntorci tu intreaga de la scoala acasa.

bâiguieli

no nonsense ca definiție goală de conținut, cu dublă negație, e ceva ce așa de multă lume ia de bun. Deși nonsense e altceva pentru fiecare, no nonsense pare fi ușor de acceptat drept un descriptor al unui simț comun care nu caută nuanțe. No nonsense pare să-nsemne că ești simplu, abordabil, că nu despici firu-n paișpe, că nu ascunzi lucruri, că nu te-ncearcă curiozități ezoterice și nu o să-i vinzi partenerului de discuție gogoși (sau robinete cu foiță de aur). no nonsense tot mai echivalent cu old school. Pare să acopere un soi de claritate elementară față de care crește nostalgia în valuri, acea claritate care de fapt nu există, dar dă seama de cât de tare am simplificat cu toții la un moment dat ce vedem.

oare cum am reușit să mă las sedusă de conceptul acesta vreodată, cu istoria amplă de cărți de nonsense în spate? cum mama naibii am reușit să pun pe un piedestal ideea de simplu, când totul e evident nesfârșit de complicat? Sau poate tocmai de-aia?

revin la gând

După fiecare bucată de oroare radicală sau incident polarizant al ultimilor ani, mi-a tot venit să scriu aceeași mantră, că plasarea în exterior a originii răului e originea răului și că de fiecare dată când ne delimităm cauzăm tot aia. Acum citesc, cu fălcile încleștate în tren, Svetlana Aleksievici, trecând zi după zi prin portretele aiuritor-disonante ale credincioșilorvictime, victimelorcălăi, călăilorcredincioși, sindromurilorstockholmcolective, revoluționarilordezamăgiți, toți cu dreptățile lor din petice, într-un șiroi de nevinovăție umană și zoaie istorice al căror numitor comun (pe care-l cauți fără scăpare) e „măreția” (și necredinciosul din mine nu știe alt gest decât să se crucească, iată, măreția!). Un nod de vomă continuu, pe care Hertha Muller nu mi l-a putut provoca, fiindcă povestea ei era dintr-o singură perspectivă, or aceste povești…

Și îmi amintesc pentru a nu știu câta oară că frica mea fundamentală în raport cu starea de război/dictatură este aceea a dezumanizării, groaza că pentru mine și ai mei voi face ceva ce într-un cod social sănătos nu aș face, fiindcă ar fi, în mod obiectiv, un rău. Corolarul, în ultimele săptămâni, de când mi se tot întoarce acest gând, este că verificarea ar trebui să aibă loc și-n vreme de pace. Atunci când îi finanțez pe jurnaliștii de investigație să fie câine de pază neaservit al democrației, după capul meu – cum fac să verific că se țin de codul deontologic? Cum mă asigur că nu dărâmă, cu bună intenție și cu ajutorul meu, vieți? Atunci când finanțăm proiecte prin 600 și retorica colegilor mei de grup amestecă din ce în ce mai tare un grup de corupți cu statul în ansamblu și riscă să alimenteze o dinamică „privat versus restul lumii, care poate să și moară” – ce fac, mă delimitez (distrugând cu mâna proprie solidaritățile la care țin) sau continui, cu riscul să contribui la dezmembrarea unor lucruri despre care nu știu suficient încât să apreciez dacă merg bine sau prost? Cum e cu de unde ne luăm informațiile? De unde știu că nu sunt, invariabil, un idiot util cuiva, cu convingerea că am făcut un bine? În ce măsură contribuim zilnic la cacofonie, la incapacitatea de discuție, în ce măsură -grrrr- *? În ce măsură singurul mod de a nu face rău e să nu faci nimic, ceea ce este, la rândul său, rău?

 

 

*Am realizat, încercând să-mi aduc aminte cum se chemau ființele cu pricina, că am citit Ende în mai 1990 și că nu cred că părinții mei, cu care l-am citit împreună, au aplicat la vremea respectivă povestea orașului de filigran Europei de Est. După SA, devine imposibil să nu.

zece

Deși, la fel ca la toate aniversările, am zis deja tot anul că e așa, e abia așa de ieri. Ieri, de-a lungul meandrelor din Ardeni, cu peisaje nesfârșit-aurii de ambele părți ale șoselelor, reîndrăgostindu-ne de loc după fiecare cotitură, s-au împlinit pe nebănuite cei zece ani de când suntem aici. Le plat pays nutotdeaunaplat. Adoptat cu atâta drag și muncă de adaptare, acasă în atâtea feluri.

Simultan, din pricina expirării cărților de identitate (anul ăsta are o temă recurentă), m-am văzut nevoită să merg la primărie să le refac, și pe a mea, și pe ale copiilor. Am luat rdv online. Am făcut poze conforme. Am ajuns și am explicat cum șade treaba, așteptându-mă ca după atâția ani de toate-îmbinările-posibile-transeuropene, să fie floare la ureche, cum îmi promiseseră la serviciu „Pas de souci, madame, c’est fait dans quelques minutes a la commune! C’est beaucoup mieux pour les enfants d’avoir la carte belge.” O doamnă funcționară, aparent drăguță, mi-a refuzat net actele și m-a reorientat către serviciul pentru străini, care să ne elibereze permise de ședere: „Se poate să fie la noi, dar nu știu sigur, doamnă, se schimbă procedurile așa de des că nu mai ținem pasul, cel mai sigur e să întrebați la Vreemdelingendienst și vă spun ei pas cu pas ce să faceți”. Eu știu că așa-zisele cărți de identitate au fost tot timpul „doar” permise de ședere și n-am avut nici cea mai mică tresărire la cotitura birocratică familiară sau la numele serviciilor – eu vin din lumea vizelor, faptul că lucrurile pot fi ușoare e mai degrabă un fenomen recent pe care-l suspectez invariabil de efemeritate. În schimb copilul cel mic s-a uitat brusc în ochii mei, cu această nouă apucătură societală de a comunica fără cenzură orice disconfort în raport cu eticheta și a zis, aproape cu lacrimi în glas: „Dar mie nu-mi place deloc că ne spune că suntem străini!”

Vreemdeling, așa s-a tradus și Camus.