dărâmări și reconstrucții

Crăciunul era magic. Nu degeaba industria de film și apoi cea de advertising au capitalizat pe cocoașa lui până la anihilare. Pentru mine, Crăciunul era intens ritualizat, trăit cu entuziasm și întru totul identitar.

Contactul intercultural i-a slăbit încetul cu încetul relevanța – dacă cei cu care îl petreci n-au nicio treabă cu Crăciunul așa cum îl știi tu, dacă pentru ei e o măslină mai degrabă americană care subminează spațiul spiritual al lui Moș Nicolae (intens ritualizat, trăit cu entuziasm și întru totul identitar), dacă n-ai cu cine cânta colinde și conceptul colindelor nu are acoperire comunitară (dacă n-ai pe cine bucura cu colinde), atunci sărbătoarea se golește de sens. Întâi am trăit gaura, ireplicabilul ritualic, ca pe o pierdere personală. Apoi, încetul cu încetul, am început să am obiecții proprii: a devenit din ce în ce mai greu de justificat tăierea unui copac pentru plăcerea de a-l ține în casă câteva săptămâni, a devenit din ce în ce mai oprimant fluxul consumist de cadouri pentru copii adus de două sărbători similare într-o singură lună, însoțite de trei zile de naștere, s-a diluat treptat necesitatea de a fi gazdă de Crăciun în condițiile în care nu le poți fi gazdă decât celor cărora nu le trebuie neapărat asta. În cursul procesului, am inventat un ritual alternativ care să constea din căutatul cu copiii a câte unui model de brad DIY în fiecare an, pe care să-l facem împreună, și am avut o victimă colaterală în persoana cumnatului meu, care a protestat anul ăsta că plecăm de acasă, fiindcă el aștepta de un an sarmalele.

Treaba e că lumea se schimbă atât de repede încât acest proces individual de dezîndrăgostire nu face decât să reflecte niște mutații mult mai ample, care în loc să aibă loc în câteva generații, se vor înghițite cu tot cu furculiță în cam un deceniu de viață de om.

Ceea ce făcea pentru mine Crăciunul magic era puterea ritualică, mai mare decât puterea proprie, care forța mâna oamenilor dragi să fie împreună. Forța ritualică care le dădea voie să cânte o dată pe an, într-o cultură în care cântatul nu crește pe toate gardurile ca la irlandezi. Și, desigur, mai târziu, posibilitatea de a da un ghiont în plus realității să se plieze pe iluzia de comunitate prin faptul că „găzduitul” (de ziua mea) însemna că am participat la construcția unei comunități și sunt element în a o ține împreună. Cu luminițe și beteală.

Mutatis mutandis, aceleași lucruri îi mână pe socrii mei în a menține ritualul lui Moș Nicolae în picioare an după an, deși măcar doi din copiii lor nu pot să-l sufere, iar un ginere și o noră vin din culturi diferite și trebuie să se dea cumva peste cap să compună poezii haioase sau să construiască tradiționalele „surprize”. În cazul lor, problema cu bradul cel viu o reprezintă anualul scandal public despre Zwarte Piet, ajutorul cel negru al lui Moș Nicolae, care este sau nu un simbol al rasismului implicit, problema cu consumismul și devalorizarea totală a cadourilor e aceeași pe care o am și eu de Crăciun, gaura de sens crește treptat pe măsură ce cresc copiii (deși noi sărbătoream fără prea multe bătăi de cap seara de 5 decembrie și înainte să se nască vreunul din copii), iar din cântece se mai țin minte doar vreo două.

Mi-e greu să stabilesc dacă noi ne-am înstrăinat de sărbătorile astea, prin a deveni mai critici față de o parte a formelor lor, sau dacă ele s-au înstrăinat de noi, pierzându-se în forme cărora li s-a rătăcit fondul. Conservatorii care se agață de elementul „cultural” pentru a afirma identitatea propriei comunități ar spune că e ceva în derivă în generația mea, care a devenit prea relativistă (sau în orice caz în cei numiți în derâdere „progressives”). Eu aș spune că e o reacție la fel de firească la globalizare ca și cea de a te izola în coconul propriu și a serba un Crăciun mai abitir ca oricând, sau a bate satele Maramureșului în căutarea „autenticului” (care se preface că există pentru ochii tăi) – una din tendințe vede gaura și o acceptă ca fiind parte a sinelui, cealaltă vede gaura și o plasează în afară, la ăia defecți.

Pe de altă parte – gaura, la fel ca și cultura, e o chestie relativă și fluidă. Sigur că e păcat dacă se pierd cu totul forme culturale care au evoluat sute și mii de ani, care dau seama de o istorie a comunității. Dar ce faci când, așa cum a pățit UNESCO, o serie de asociații de tras cu pușca la țintă, înființate acum sute de ani în mod segregat pe comunități confesionale, îți cer să le confirmi statutul de patrimoniu cultural imaterial ca să nu fie niciodată obligate să accepte membri de alte religii sau confesiuni? Ce atârnă mai greu în balanță, păstrarea în viață a culturii secolelor trecute sau capacitatea de a face față unei lumi mixte? Și în același timp, în ce măsură mai acoperă unele din formele pe care le protejăm conținutul pentru care au evoluat inițial, mai ales atunci când sunt confiscate de industria ambalajelor lucioase?

Până una-alta, fiecare din noi dă răspunsuri individuale disonanțelor cognitive. Săptămâna asta o colegă a cerut donații pentru un ONG în loc de cadou pentru nou-născut, și am mustăcit, fiindcă așa rezolvasem și eu tranzacția de anul ăsta cu Moș Nicolae. Săptămâna asta în România se strâng semnături pentru o petiție de interzicere a folosirii animalelor sălbatice la circ, și am zâmbit, fiindcă acum vreo două luni soacră-mea ne-a propus să venim cu copiii, că e circul în sat, că ce bine că îl sprijină comuna, deși a dat faliment, fiindcă nu vine lumea; or circul e un vestigiu cultural. Am întrebat: „E cu animale?” „Sigur!” „Atunci nu, mulțumim, cu cât mai repede se stinge acest vestigiu cultural, cu atât mai bine.” Sigur, știu și lume care spune că marile bulevarde din București ar putea fi tratate mult mai eficient prin dărâmarea fiecărei construcții și înlocuirea ei cu una nouă și rezistentă – ce fel de patrimoniu arhitectonic e ăla în care la primul cutremur se va muri pe capete? – și în această paradigmă nu mai sunt în stare să dau răspunsuri la fel de consecvente. Dar cumva, tind să cred că nu totul se va rezolva, pe termen lung, prin soluții de păstrare a găurii în joc, prin alegerea între moartea unei forme sau menținerea ei în picioare prin împăiere. Cred că acea parte a culturii care e vie, și nu ținută în televizor prin implementarea de strategii ale identităților naționale – va evolua. Vreau să sper că va exista gimnastică fără bătăi, balet fără tortură, circ fără biciuri, sport fără doping, niște sărbători, cum le va chema pe ele, care să îndeplinească scopul de a crea comunitate pentru comunități neomogene, altfel decât prin definirea de in-groupuri prin excluderea altora, cluburi de orice deschise oricui, ocazii de cântat,  jurnalism fără rating și sarmale fără calorii. You may say…

 

 

 

despre umilință și umilire

Mă tem că aceasta este o temă pe care o evit de mult. Sau, cumva, mă învârt în jurul ei fără să știu de unde să o apuc. Mai ies din când în când la iveală în fragmente de gând, dar parcă n-am avut niciodată voința să le țin pe loc și să mă uit la ele.

Există o singură feliuță din acest complex de concepte în care îmi amintesc să mă fi regăsit cândva. Există înțelegerea punctuală a ideii de umilință-ca-smerenie, acceptarea umilinței ca opus și antidot al aroganței că știi-tu-mai-bine. Poziția ei e însă întotdeauna foarte instabilă din pricina nevoii imperioase de a analiza critic de-ce-ul. Adică dacă nu știu eu mai bine, de ce a) nu știu eu mai bine, ce trebuie să fac ca să știu? și b) de ce știe altcineva mai bine? Suma muritorilor, între timp, față de a cărei tradiție de gândire te poți simți la 16 ani în starea de umilință, și-a pierdut destul de tare autoritatea de „sumă a muritorilor”, având în vedere gogomăniile pe care le poate produce la fiecare strănut. (Sigur, cine sunt eu să spun că sunt gogomănii :)?) Umilința deci, în accepțiunea ei religios-comunitară, mi se pare în continuare validă ca operator aproape exclusiv în raport cu cantitatea de date necunoscute. Emoțional, ea are o valoare importantă în aplicarea de judecăți (există informații de care nu dispui care pot invalida judecata pe care ți-o formezi pe baza datelor care-ți sar în ochi). Cu corolarul „nu judeca, deci, oameni, că nu te bat aceiași pantofi”. Intelectual, ea reprezintă bățul care te mână înainte – ori de câte ori trebuie să accepți că într-un anumit domeniu nu știi suficient, ai de ales între a pune mâna să afli și a lua de bun cuvântul cuiva care s-a documentat. Fiindcă, spre deosebire de acceptarea cu umilință a „bunului simț” – adică a celui comun, social convenit, și care descoperă la fiecare vreo douăzeci de ani că a luat de bune lucruri cu care nu mai e deloc de acord, acceptarea opiniei „expertului” poate fi semn de sănătate a mușchiului critic – fiindcă nu le poți ști pe toate și te-ai sminti încercând.

Despre umilință, în schimb, ca plasare a sinelui pe palierul de pe care accepți cuminte ce ți se spune (că ești, că poți, că ai dreptul) – n-am știut, cred, niciodată destul. Cumva, sistemul copilăriei a mizat corect pe căpoșenia nativă care a ținut să dărâme majoritatea feedback-ului negativ cu un „ba pot”. Cumva, de cealaltă parte, de cea stimulativă, „nu poți pentru că nu vrei” a intrat adânc în oase, generând o incapacitate de a îți asuma propria poziție ca structural inferioară (ceea ce miroase uneori arogant). Nu invariabil, desigur, insecurități mișună pretutindeni prin vinele omului: teama de ridicol cultivată de școală și validată de râsul mândrelor cu succes la băieți, iluzia de lungă durată a unei maturități emoționale și mentale care încă e de cealaltă parte a unui gard, dincolo de care alții știu mai mult și simt mai bine, toate astea sunt recognoscibile și trăite profund. Dar fără să producă o cantitate de negativitate care să se poată traduce în umilință ca stare. Fără ca bătăliile în „proști” și „gâște” de pe forumuri să genereze mai mult decât un zâmbet și o nevoie de îngroșat la maximum eleganța răspunsului. Senzația diferenței de depășit până la ștacheta ocazională a părut cel mai adesea una cantitativă (adică de depășit prin efort de evoluție), nu una calitativă (de „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”). Cred că umilința are loc de existență în spațiul neocupat de conceptul de a „învăța să poți”. A, că există și oameni-minune cu talente spectaculoase și de nereprodus? Desigur; și cultura din care provin pare să caște gura numai la abilitatea naturală, la „talent”. A te lăsa/simți umilit de talentul altuia, însă, este o chestiune de alegere personală a ștachetei.

[Singura stare asimilabilă în vreun fel golului de sine al umilinței în raport cu celălalt ar putea fi eventual teama de neînțelegere, teama de conținut străin pe care îl proiectează alții asupra ta însuți. „Să nu-și imagineze că sunt…”. Și nevoia aproape compulsivă de a dovedi, în atac-apărare, că nu ești toate chestiile de care ai oroare că ai putea fi (văzut ca fiind). Asupra acestei feliuțe mă voi întoarce cândva, căci combinația de nevoie de a fi agreat, nevoie de a fi perceput drept autentic, nevoie de canale menținute în starea de „încredere” merită demontată puțin. Dar aceasta devine o digresiune.]

Undeva în toate astea intră în scenă cel de-al doilea concept. Lumea din care vin reproduce la nesfârșit, după părerea mea, un ciclu al umilirii reciproce. În care umilirea, în accepțiunea mea, este confruntarea celuilalt cu imaginea de valoare nulă pe care o are el pentru tine/în ierarhia ta personală a importanței. Omul de la ghișeu care este nimeni pentru funcționară, pentru că și funcționara este nimeni pentru șeful ei, pentru că și șeful ei este nimeni pentru șeful lui și, poate, și pentru nevastă-sa. Luptele sterile în cine cât a citit. Învățătoarea care folosește idea de „ce știi tu ca să vorbești?”, părintele, de atâtea ori părintele… Proiectarea asupra celui cu care intrăm în relație fie a dezinteresului față de ce are de spus, fie a superiorității proprii, fie a argumentelor pars-pro-toto conform cărora, dacă nu suntem de acord cu un punct din discurs sau dacă nu a fost bifat Heidegger, nu se poate discuta, celălalt e un bou în toate domeniile despre care ar putea cuvânta – toate aceste strategii de umilire sunt de o banalitate aproape tragică. „Prost” în românește constituie un operator atât de elementar al comunicării că nici nu e de mirare că nu se mișcă nimic. Iar presupoziția relei credințe e la fel de răspândită. [„[…]nici nu mai știi dacă e răutate sau prostie.” „amândouă”, de pildă, e un dialog pe care-l resimt drept gata calcifiat în interacțiunile internautice și de cafenea ale românilor.]

Or, a te simți umilit, a încorpora presiunea lui „prost” sau a dezinteresului celuilalt, a accepta că poți fi privat de orice drept în interacțiune presupune a accepta că există o constelație de factori în care chiar ești acel nimic. Că cineva, o ființă sau o instituție, are dreptul intrinsec de a nu-ți acorda nicio valoare și că tu n-ai decât să accepți că ei au dreptate, pentru că e ierarhia lor și nu te poți bate cu ea. Uneori nu merită să te bați cu toate morile de vânt, desigur – și nu poți demonstra mare brânză. Dar merită conștientizat faptul că „a te simți umilit” ține de acceptarea de către tine a etichetei și de investirea lipitorului de etichetă cu putere asupra ta (fiindcă îi acorzi autoritate, fiindcă îți e ție important să fii văzut în binomul respectiv, fiindcă ai nevoie de o hârțoagă, fiindcă îți croiești drum prin lume, fiindcă ții la el/ea, fiindcă n motive). Așa cum merită conștientizat și faptul că propria ta răzbunare sistemică, lipirea de etichete de nonvaloare de jur împrejur, poate fi un simptom al necesității de a dovedi cumva extern că nu te simți umil(it)  – și de perpetuare a ciclului. Curios este că, și iarăși nu pot decât să insist asupra lui „după părerea mea”, ciclul poate fi rupt prin suspendarea insecurității proprii. Dacă ajungi la punctul în care nu-ți asumi umilirea, nu te vezi ca pe o cârpă în timp ce altul se șterge pe tine – fiindcă operația de a umili spune mai mult despre el decât despre tine, atunci satisfacția gestului de ștergere a ghetelor scade substanțial. Totodată, dacă ajungi în punctul în care vezi că tentația ta proprie de a umili este o reacție la umilirea pe care o resimți, poți elimina motivația celuilalt de a intra în același ciclu. Fiindcă nu dovedești că nu ești mai prost decât celălalt exhibând că ești mai bun decât celălalt, asta nu face decât să rostogolească bulgărele. O dovedești atunci când nu o accepți (nu că nu-ți pasă, nu că nu te doare, nu că te „întărești”). Nu accepți înlăuntrul tău minusul, căci ai încredere în cine ești. Pur și simplu nu ești mai prost. ȘI dacă există argumente credibile despre ce faci prost, încerci să îndrepți. Și atunci lovitura, în loc să sune a gol, în loc să producă reflexul din genunchi al lui „bine că ești tu…”, își pierde forța. Iar umilibilul devine demn.

Golul de apreciere pe scară ierarhică e greu de umplut; în schimb, golul de apreciere în relații de reciprocitate este, după mine, pe cât de autoreproductibil, pe atât de facil de eradicat. Cum spuneam mai an – a te simți jignit presupune a credita o afirmație despre tine cu o doză oarecare de valoare, implică teama de a fi perceput într-un anumit fel și acordă importanță opiniei celui care face afirmația. Toți parametrii sunt reglabili (și) din partea proprie.

Știu că în construcția asta mentală pun toată presiunea pe ce se poate face dinăuntru și nu pe ce este datoare sau nu să facă lumea dinafară, și că pare nedrept. Dar cred cu tărie că lumea dinafară reacționează în mod nemijlocit la ce proiectăm noi către ea. Cumva, cu cât ești mai capabil să te îndrepți singur, cu atât atragi mai puțină strâmbătate. Cred că e versiunea psiholight a aceluiași tip de revelație ca cea creștină (cea pe care creștinismul a uitat-o de mult) – că cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult.

termodinamica

La limita subţire a sinelui, molecule moleşitoare de apă împânzesc încet aerul de respirat, se ciocnesc tot mai insistent, ţi se freacă de epidermă, se înmulţesc cu de la sine putere, ca drosofilele lângă piersica coaptă, îţi urcă pe nesimţite barometrul extern. Saturaţia creşte până acolo unde, de pe partea cealaltă a membranei, nici nu mai poţi să asuzi. Înghiţi apă. Respiri apă. Pe dinăuntru, moleculele de apă sau de eu se ciocnesc la rândul lor tot mai insistent, se încing, ţi se freacă de miez şi-ţi împung în coajă, urcă barometrul. Aştepţi, cu timpanele deja prevestinde, să se rupă cerurile. Ele aşteaptă, cu mult mai multă răbdare, să te rupi tu. Zăpuşeală psihică.

neant

E un fel de foame. Numai că, în loc să fie instalată în stomac, șade ceva mai sus, în coșul pieptului, și nu se lasă identificată cu nicio etichetă disponibilă. Nu doare. Nu înțeapă. Nu cere cumva imediat o reacție, nici apă, nici săruri de cucoane încorsetate, nici ciocolată, nici măcar atenție. Nu trebuie oblojită. Doar e. Ceva ca o bilă de gol, căreia îi corespunde uneori o bătaie ușor repezită a inimii. Se poate materializa mai clar atunci când salteaua decide să răspundă bătăii aceleia de inimă și te trezești ușor năuc cu conștiința că te-a împresurat și din afară. E ca și cum rețeaua neuronală, ocupată până la miros de ars cu păstrarea contactului cu toate lucrurile esențiale și neesențiale care trebuie procesate în același timp, își găsește o supapă instalând un spațiu vid undeva în corp, pe care nu-l monitorizează. Ăla e lucrul de care nu e cazul să iei la cunoștință prea multe. Cu cât sunt mai multe de dus, cu atât bila de vid se umflă și impinge în coaste, devine mai sesizabilă în imaterialitatea ei. Nu e furie. Nu e neputință. Nu e lipsă de control. Nu e panică. Nu e, nici măcar, nemulțumire. Nu e teama că ai făcut prost. Nu e rușine sau vină. Nu e conștiința haosului. E, cumva, un amestec de toate astea, fără ca părțile să fie egale cu ceea ce compun ca întreg, fiindcă suma are calitatea antimateriei, e de pol opus. Ceea ce numesc acum, prin convenție (căci am stabilit că n-are nume), bila de vid e un fel de moarte-care-te-locuiește și de a cărei prezență devii uneori conștient. Nu e niciun rău în faptul că e acolo. Nu e nici măcar spăimos. Îmi trebuia doar o descriere.

cocon

Cine zice că,

mari fiind,

avem alte nevoi de bază

decât la o lună?

Năuci, înconjurați de

mult prea mult spațiu de manevră,

lumea cea mai fericită

cea bună

e aceea care ne înfașă strâns,

uterin,

fără scăpare,

fără zbucium și chin.

Altminteri ne petrecem

vremea urlând.

Lumea cea mică,

o fașă pufoasă

pesante,

apaisante,

pesante,

apaisante,

lumea de-acasă.

nu întru totul feminisme

Sper că faptul că îmi trebuie musai să comentez pe marginea acestei analize (I-II-III), în ciuda faptului că suntem 6 ani mai târziu, e semn al plinătăţii textului-sursă. (Pe de altă parte, tind uneori să mă complac într-un fel de misticism al „accidentelor de destin”, care pretinde că-ţi ies în cale lucrurile de care ai nevoie – mulţam! – doar atunci când le poţi folosi, or acum şase ani, cu câteva luni înainte chiar de a o concepe pe copila mea cea dintâi, tot procesul meu de cugetare pe tema asta era complet necopt. Acum însă…)
Cred că multe lucruri văzute din România se văd în alb-negru, aşa crescând mulţi dintre noi. Lucrurile „se fac” într-un anumit fel, iar nerespectarea normei nechestionate te categorizează ca Celălalt. Categoriile fiind Eu (ai noştri) şi Celălalt în care celălalt e, prin definiţie, prost (cu nesfârşite variaţiuni). S-ar putea să fie simptomatic faptul că la română încă se predă Saussure ca esenţa ştiinţei moderne despre limbă (descrierea a tot prin plus şi minus x). Cred că, din varii motive, printre care confuzia constantă dintre ocurenţă şi esenţă (nu ai spus o prostie, ci eşti prost, nu ai făcut o năzbâtie, ci nu eşti cuminte) iluzia fiecăruia că ştie cu ce se mănâncă ceva/totul şi incapacitatea de a spune „nu am înţeles”, sau „nu am o opinie” e mai mare la români decât aiurea (nu mult însă). Dar intru în prea multe speculaţii.
Ce voiam să spun este că îmi amintesc cu precizie alergia cu care reacţionam în studenţie (îmi amintesc şi cursul, şi nivelul adrenalinei) la conceptul de „feminist”. Ea se baza pe o furie neputincioasă cauzată de poziţia frustrantă în care mă găseam ca femeie în devenire, soldată cu identificarea „feminismului” drept ţap ispăşitor: înainte de el existase un echilibru în care sarcinile femeii erau complet diferite de cele ale bărbatului, dar cantitatea lor era, iluzoriu, comparabilă, iar după implementarea comunistă a egalitarismului la noi, sarcinile femeii în câmpul muncii erau aceleaşi cu cele ale bărbatului (nu credeam pe atunci în plafoane de sticlă), în schimb tot restul era, indivizibil, răspunderea femeii – în generaţia mea, cu includerea competenţelor tehnice în casă, aş fi zis în baza experienţei imediate că niciun tânăr bucureştean cu carte nu mai ştia să învârtă un şurub). Îmi doream cu aprindere să recuceresc dreptul de a-mi petrece copilăria copiilor mei nenăscuţi alături de ei. Şi feminismul mi-l furase, fiindcă îmi crease, dincolo de presiunea socială exterioară, presiunea interioară a măsurării valorii umane în cărămizi echivalabile cu cele bărbăteşti – eram valoroasă numai dacă produceam tot atâtea cărămizi-muncă social cuantificată, în vreme ce cărămizile-grijă erau nevalorizate, căci tradiţionale.
Evident, a trebuit să treacă un timp zdravăn de imersiune în alte moduri de a gândi până să pricep că opresorul nu e nici feminismul, nici ţapul ispăşitor masculin pe care îl propune el, să-mi accept nişa ca nemonstruoasă şi să îmi domolesc furia (deşi în continuare – generalizând nedrept – procesul de creştere a unui bărbat în România de către o mamă-găină continuă să mă înspăimânte). Trecând prin furcile forumurilor de români în străinătate am muncit mult ca să trec dincolo de sita deasă a conceptului de „gâşte”, pe partea în care eşti auzită vorbind, atât de către misoginii bărbaţi, cât şi, mai ales, de misoginii femei. Trecând prin furcile forumurilor de mame (neromânce), am căscat gura cu oroare la nămolul aruncat atât de tabăra celor care stau acasă, cât şi de cea a celor care muncesc, către celelalte, în virtutea „neconfirmării caracteristicilor esenţiale care te fac femeie” (una dintre jumătăţi) şi respectiv „om” (cealaltă jumătate). Discutând cu unii-alţii, în măreţul Vest, am dat peste opinia în care hybrisul femeii moderne este că le vrea pe toate, că nu poate alege între una şi cealaltă şi deci ori le face prost pe toate, ori e nefericită în mod fundamental, fiindcă iepurii după care aleargă sunt prea diverşi (iaca şi monstrul, deşi neresimţit neapărat ca monstruos aici, ci mai curând ca uşor penibil-trist).
Şi atunci când sunt altele decât cele româneşti, sertarele de definire a femeii mi se par, în continuare, greu de asumat personal. Constat, înlăuntrul structurii în care funcţionez, în condiţii aş putea zice optime ca împărţire a sarcinilor şi ca respect şi apreciere reciprocă a valorii, în condiţii în care „nu te poţi plânge că te bate Dumnezeu”, că multe din regulile jocului sunt definite conform unei raţiuni imbatabile (poate fiindcă nu am eu argumentele) şi întru totul nefeminine. Mă uit plină de admiraţie la o grămadă de muieri din jurul meu care-şi trăiesc femininul ăla ritualic, uşor hippiot, cu o doză de magic în el/îşi trăiesc diferenţa, şi judec modul lor de a funcţiona în acelaşi timp prin prisma unui „a fi bărbată” pe care mi l-am asumat tacit, la începutul drumului. Nu m-aş accepta niciodată ca partener deplin al jocului unei relaţii dacă ar trebui să se facă loc pentru diferenţa mea – diferenţa respectabilă e, musai, neimpusă celuilalt. Şi iaca monstruleţul propriu, cu care mă bat pe plan intern :).

despre timiditate (diary entry)

Boală grea. Atunci când n-ai deschis gura să nu deranjezi pe cineva şi te-ai trezit că ai aşteptat o lună degeaba ceva ce nu avea să aibă loc fiindcă era de la sine înţeles că trebuie să deschizi gura, doar nu contezi pe „due process”. Atunci când te întorci acasă cu convingerea că te-ai purtat complet asocial la o întâlnire cu oameni noi, fiindcă senzaţia că ei au ce să-şi spună unii altora sau că te bagi ca mărarul în ciorbă te-a împiedicat să le arăţi că-ţi sunt simpatici. Atunci când aştepţi o bucată mult prea lungă să înceapă altcineva să danseze la una din prea puţinele ocazii de a dansa, deşi ştii că trebuie să pleci devreme. Atunci când copilul studiază îndelung copiii necunoscuţi care se joacă, neîndrăznind să se amestece în jocul lor, de care are chef. Deşi pe mine însămi mă pot lua sistematic de urechi şi mă pot obliga să mă port invers decât tentaţia viscerală, să mă arunc în mulţime, inerţia e acolo. Şi o văd în fie-mea – răsfrântă. O să-i treacă, zic.