nici nu-i nevoie de recitire

Jurnal de bord, intrarea 9999. E dificil către imposibil pentru posesorul temporar al Auryn-ului să stabilească în vreun fel care este jumătatea drumului dintre cine era și cine urmează să fie. Spre liniștea lui mentală, își poate spune că parcursul din lumea reală nu este încărcat cu aceeași valoare plus-spre-minus a direcției. Această poveste este și nu este despre pierdere. Este, ca totdeauna, despre studiul meta al unei stări de între-lumi, în care, de data asta, suprapunerea tranziției lumilor interioare pe tranziția înspăimântătoare a lumilor dinafară are loc simultan, cu consecințele pe care acest proces de destructurare a reperelor îl poate avea pentru otolita producătoare de rău de mare.

Înainte de Paște, cu disciplină, am vopsit ouă și am făcut ciorbă cu leuștean. Ancorele ritualice au refuzat, de data asta insistent, să se agațe oriînce. Copiii nu au participat la vopsit, fiindcă au găsit între timp ceva mai bun de făcut (de plantat semințe pentru o grădină de legume, ceva de altfel util, haios și, în fond, educativ). Ciorba a mirosit grozav, fiind apoi legumită împotriva voinței de majoritatea participanților. Eu însămi, înainte de a le pune tuturor sub nas cele de mai sus, am avut un moment de plutire a coiotului dincolo de marginea prăpastiei, simțind că (știu că) alerg de vreme relativ îndelungată dincolo de sol, dar că a înceta să fac efortul înseamnă o trădare implicită, de dimensiuni și mai mari decât până acum, a pachetului de lucruri neesențiale, dar esențiale, pe care-l am de predat. Ca și cum în lanțul de oameni care-și predau găleata cu apă, îi văd cu oroare pe cei care predau găleți fără să schimbe nimic la conținutul lor, fără să le verifice critic zeama, chiar și atunci când dau mai departe numai forme, și ca atare, în operația de a testa migălos funcția a tot ce dau mai departe, mă trezesc că găleata mi s-a golit pe jumătate, fără să fi avut timp s-o umplu cu altceva.

Nu e vorba neapărat de ritualuri aici, deși ele sunt punctele unde mitul se atinge cu suprafața și deci se vede mai clar că nu ți s-a cristalizat narațiunea alternativă. Nici nu cred că sunt singură în proces, sau mai dezrădăcinată decât alții – cred că multe din cele ce se întâmplă de jur împrejur sunt reacția otolitelor colective la zgâlțâitura muchiei continentale dintre miturile personale și/sau societale. Dar acesta este alt meta.

Apoi, în dimineața de Paște, am stat într-un petic de soare și am jelit-o, poate pentru prima oară altminteri decât în vis. Am repetat, în buclă, în cap, „Hristos a-nviat!”, iar la telefonul imaginar s-a recompus, încă audibilă, vocea ei încălzită de răspunsul convins, iar în fața ochilor s-au scurs seri după seri de întoarceri cu palma încinsă de lumina apărată de vânt, turele de împărtășanie și forma de chec cu chestia aia care n-avea de-a face cu drobul , dar pentru noi era. Fanatismul perceput în radicalizarea ulterioară din jur mi-a furat-o treptat, și pe ea, și întreaga trăire ritualică creștină. M-am delimitat de bunăvoie, radicalizându-mă în raport cu forma, în măsura în care forma nu mai acoperea, pentru mine, adevărul școlii de credință. M-am luptat cu erdoganizarea, entuziast și plin de speranță, până când am descoperit că am încetat să sper. Încetul cu încetul, acasă încetează să mai fie acasă, deși sunt dispusă să prind rădăcini pretutindeni și mi-s dragi oamenii în varii constelații. Prețul pentru a-ți menține mintea-n scaun, în tăvălug, este că lași să se spargă, placă fotografică cu placă fotografică, bucățile pe care nu le poți lua cu tine dintr-o lume care n-are răbdare să le conserve în mod structural. Mai salvezi un vierme plângător, mai distrugi o palmyră, în același gest. Ende are și n-are întru totul dreptate. Nu atât a dori, cât a trăi pur și simplu e o continuă despărțire de tine însuți, acela care face ciorbă.

Anunțuri

și totuși

Tăvălugul informațional, sufletesc, politic, profesional, educațional, thanatologic sau pe muchie, în ordine aleatorie, a preluat la un moment dat cârma cu brutalitate, nemailăsând niciun neuron liber să facă operația de a pune lucrurile în paradigme personale. Operațiile mentale au devenit exclusiv reactive, capacitatea de concentrare și de ierarhizare a imputurilor s-a redus dramatic, gândirea strategică s-a atrofiat și pe dinăuntru a apărut o ființă care reacționează ca un elf domestic ferindu-se de iminența continuă a bătăii cu bățul. Sufletele bătute cu bățul uită că le stau la dispoziție opțiuni. Frica este o formă de sărăcie mentală, închide sinapse și posibilități. Sub imperiul droburilor de sare, omul uită că există puncte în care, fie și pentru perioade limitate, e sănătos să te extragi din situațiile care-ți produc exclusiv panică și să te pui pe picioare înainte să mergi mai departe. Uită că au descoperit în multiple rânduri că o mare parte din formele de prizonierat te leagă de gard acolo unde te ții tu pe tine prizonier, în virtutea unei imagini despre tine, a unui imperativ moral, a unei convingeri, din frică sau uneori din inerție. Iar tăvălugul de rău n-are răbdare să-ți aduci aminte sau să afli. Dă mai departe pe cocoașa ta, din ce în ce mai des, din ce în ce mai hotărât, sau în orice caz percepția ta e asta – fiindcă cu cât ești mai puțin subiect, cu atât ești mai vizibil obiect (uneori, în plus de bețele altora, obiect al propriei învinovățiri că nu faci altfel, că te ferești prea mult, că n-ai priceput ce trebuie).

Problema e că e greu să te scoli din pumni. Ca să faci față adesea îți mănânci singur și resturile de energie, te anesteziezi cu și mai multe informații, te scufunzi în compulsiuni sau te pui într-un colț și aștepți să treacă – ceea ce refuz să fac, dar cumva, implicit, e acolo și partea asta. Pun mâna astăzi să pun pe hârtie câteva rânduri pentru că fie și un căpețel de ordine poate fi o piatră pe care să stau. Da, cred în continuare că trebuie să înghit puhoiul de informație ca să știu ce mă paște și că să închid robinetul e iresponsabil. Da, cred că a face lucruri, chiar și atunci când pare fără sorți de izbândă, este mai valoros și te învață mai mult decât a răbda sau a deznădăjdui. Da, știu că făcutul în mod compulsiv e doar o formă de a te iluziona că nu îți irosești timpul cel puțin pe pământ, și că probabil că ar fi inteligent să prioritizez cele care merită făcute în raport cu altele. Da, știu că există răspunderi de la care nu te poți  deshăma, și că anumite pârtii de gândire a răspunderilor cu pricina rămân tot timpul deschise, făcând cel puțin zgomot în mecanism, când nu-l acaparează cu totul.

Dar în lipsa unei imagini clare despre de unde ar putea fi apucat măcar viitorul propriu, fără a decide dacă vreau să găsesc un cot de drum de unde să pot munci la subminarea tăvălugului sau dacă vreau să îmi dau voie să fiu acest om mărunt cu treburile lui mărunte și pașnice – cu acceptarea implicită a mărunțimii și a posibilității ca pașnicul să nu mai fie multă vreme o opțiune dacă nu faci nimic să-i păstrezi coerența – fără să iau hotărâri cumva fundamentale și overdue despre cum definesc valoarea adăugată și unde trebuie ea aplicată, viața va continua să se accelereze pe această pantă imbecilă pe care ești trăit în loc să trăiești.

Ordine, deci.

contracție

Uneori timpul face operații ciudate. Există bucăți în care fiecare secundă conține atâta alteritate în ea, încât în cinci minute nu-ți mai vine să crezi că cel care ședea pe scaunul tău acum cinci minute este tot tu. Bucăți în care creșterea se accelerează în asemenea hal încât la finele anului, fără să fi schimbat nici un pai, te găsești în cu totul altă dimensiune. Când scrii documentând febril și fiecare relectură a unei pagini anterioare te face să spui „But I was so much older then”, sau chiar că ai fost un dobitoc. Timpi în care fiecare firimitură de realitate schimbă lumina în care vezi lucrurile în mod atât de radical.

Și există, în același fel, bucăți în care, în ciuda avalanșei de realitate, cumva tot ce este este acolo în același timp. Am scris enorm de puțin anul ăsta, dar cumva parcă fiecare cuvânt pe care-l citesc din urmă vine dintr-un spațiu în care toate cele ce aveau să vină erau deja stabilite. Am scris dintr-un limbo cu scări, echilibru, verigi lipsă în țesătura de prieteni, gol în inimă și garduri de cimitir. Repetitiv cu scări. Ca și cum scările își făceau încet loc ca jucător pe scena lumii reale, trecând din simbolic direct în stupid. Ca și cum anul ar fi o armonică de întâmplări și scrisul țâșnește în momentele în care pliurile se ating unele pe celelalte, scoțând un behăit măgăresc de neputință. „Te doare, mă? Te doare?”

neant

E un fel de foame. Numai că, în loc să fie instalată în stomac, șade ceva mai sus, în coșul pieptului, și nu se lasă identificată cu nicio etichetă disponibilă. Nu doare. Nu înțeapă. Nu cere cumva imediat o reacție, nici apă, nici săruri de cucoane încorsetate, nici ciocolată, nici măcar atenție. Nu trebuie oblojită. Doar e. Ceva ca o bilă de gol, căreia îi corespunde uneori o bătaie ușor repezită a inimii. Se poate materializa mai clar atunci când salteaua decide să răspundă bătăii aceleia de inimă și te trezești ușor năuc cu conștiința că te-a împresurat și din afară. E ca și cum rețeaua neuronală, ocupată până la miros de ars cu păstrarea contactului cu toate lucrurile esențiale și neesențiale care trebuie procesate în același timp, își găsește o supapă instalând un spațiu vid undeva în corp, pe care nu-l monitorizează. Ăla e lucrul de care nu e cazul să iei la cunoștință prea multe. Cu cât sunt mai multe de dus, cu atât bila de vid se umflă și impinge în coaste, devine mai sesizabilă în imaterialitatea ei. Nu e furie. Nu e neputință. Nu e lipsă de control. Nu e panică. Nu e, nici măcar, nemulțumire. Nu e teama că ai făcut prost. Nu e rușine sau vină. Nu e conștiința haosului. E, cumva, un amestec de toate astea, fără ca părțile să fie egale cu ceea ce compun ca întreg, fiindcă suma are calitatea antimateriei, e de pol opus. Ceea ce numesc acum, prin convenție (căci am stabilit că n-are nume), bila de vid e un fel de moarte-care-te-locuiește și de a cărei prezență devii uneori conștient. Nu e niciun rău în faptul că e acolo. Nu e nici măcar spăimos. Îmi trebuia doar o descriere.

cocon

Cine zice că,

mari fiind,

avem alte nevoi de bază

decât la o lună?

Năuci, înconjurați de

mult prea mult spațiu de manevră,

lumea cea mai fericită

cea bună

e aceea care ne înfașă strâns,

uterin,

fără scăpare,

fără zbucium și chin.

Altminteri ne petrecem

vremea urlând.

Lumea cea mică,

o fașă pufoasă

pesante,

apaisante,

pesante,

apaisante,

lumea de-acasă.

greu

Cel mai ușor ar fi
dacă s-ar putea
desenzitiviza terminațiile nervoase
și nu ar durea.
Ba nu,
sigur că nu:
cel mai ușor ar fi
dacă totul ar fi atât de fluid
încât să nu ne lovim
unii de alții.
Ba nu, știu:
totul ar fi mult mai ușor
dacă am avea reguli simple
euclidiene
și s-ar ști
cu absolută certitudine
încotro zboară piatra,
că cineva o ridică
și cu câți km/h te va lovi.
Ba nu: cel mai și cel mai ușor
ar fi dacă nu am fi făcut
niciodată
vreun prim pas.
N-am fi ajuns nici până la fotoliu,
deci sigur n-am fi ajuns până azi.
Ba am găsit, asta e:
Cel mai și cel mai usor,
în opinia mea,
ar fi fost să fim
celălalt copil,
cel care nu se putea.

noir

neputinta te strange de gat
cu ura unui scelerat.
Te uiti in ochii ei
degeaba
-neputinta nu e miloasa.
Ca apa din Guantanamo,
neputinta te-nghite in timp ce o-nghiti,
iti ucide
lumina.
Ultimul milimetru de langa zid,
in bezna interna,
arata ca o nuvela de Poe:
De fapt, tu si imaginea ta din oglinda
va strangeti de gat reciproc
in timp ce neputinta
rade ca un scelerat.