despre umilință și umilire

Mă tem că aceasta este o temă pe care o evit de mult. Sau, cumva, mă învârt în jurul ei fără să știu de unde să o apuc. Mai ies din când în când la iveală în fragmente de gând, dar parcă n-am avut niciodată voința să le țin pe loc și să mă uit la ele.

Există o singură feliuță din acest complex de concepte în care îmi amintesc să mă fi regăsit cândva. Există înțelegerea punctuală a ideii de umilință-ca-smerenie, acceptarea umilinței ca opus și antidot al aroganței că știi-tu-mai-bine. Poziția ei e însă întotdeauna foarte instabilă din pricina nevoii imperioase de a analiza critic de-ce-ul. Adică dacă nu știu eu mai bine, de ce a) nu știu eu mai bine, ce trebuie să fac ca să știu? și b) de ce știe altcineva mai bine? Suma muritorilor, între timp, față de a cărei tradiție de gândire te poți simți la 16 ani în starea de umilință, și-a pierdut destul de tare autoritatea de „sumă a muritorilor”, având în vedere gogomăniile pe care le poate produce la fiecare strănut. (Sigur, cine sunt eu să spun că sunt gogomănii :)?) Umilința deci, în accepțiunea ei religios-comunitară, mi se pare în continuare validă ca operator aproape exclusiv în raport cu cantitatea de date necunoscute. Emoțional, ea are o valoare importantă în aplicarea de judecăți (există informații de care nu dispui care pot invalida judecata pe care ți-o formezi pe baza datelor care-ți sar în ochi). Cu corolarul „nu judeca, deci, oameni, că nu te bat aceiași pantofi”. Intelectual, ea reprezintă bățul care te mână înainte – ori de câte ori trebuie să accepți că într-un anumit domeniu nu știi suficient, ai de ales între a pune mâna să afli și a lua de bun cuvântul cuiva care s-a documentat. Fiindcă, spre deosebire de acceptarea cu umilință a „bunului simț” – adică a celui comun, social convenit, și care descoperă la fiecare vreo douăzeci de ani că a luat de bune lucruri cu care nu mai e deloc de acord, acceptarea opiniei „expertului” poate fi semn de sănătate a mușchiului critic – fiindcă nu le poți ști pe toate și te-ai sminti încercând.

Despre umilință, în schimb, ca plasare a sinelui pe palierul de pe care accepți cuminte ce ți se spune (că ești, că poți, că ai dreptul) – n-am știut, cred, niciodată destul. Cumva, sistemul copilăriei a mizat corect pe căpoșenia nativă care a ținut să dărâme majoritatea feedback-ului negativ cu un „ba pot”. Cumva, de cealaltă parte, de cea stimulativă, „nu poți pentru că nu vrei” a intrat adânc în oase, generând o incapacitate de a îți asuma propria poziție ca structural inferioară (ceea ce miroase uneori arogant). Nu invariabil, desigur, insecurități mișună pretutindeni prin vinele omului: teama de ridicol cultivată de școală și validată de râsul mândrelor cu succes la băieți, iluzia de lungă durată a unei maturități emoționale și mentale care încă e de cealaltă parte a unui gard, dincolo de care alții știu mai mult și simt mai bine, toate astea sunt recognoscibile și trăite profund. Dar fără să producă o cantitate de negativitate care să se poată traduce în umilință ca stare. Fără ca bătăliile în „proști” și „gâște” de pe forumuri să genereze mai mult decât un zâmbet și o nevoie de îngroșat la maximum eleganța răspunsului. Senzația diferenței de depășit până la ștacheta ocazională a părut cel mai adesea una cantitativă (adică de depășit prin efort de evoluție), nu una calitativă (de „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”). Cred că umilința are loc de existență în spațiul neocupat de conceptul de a „învăța să poți”. A, că există și oameni-minune cu talente spectaculoase și de nereprodus? Desigur; și cultura din care provin pare să caște gura numai la abilitatea naturală, la „talent”. A te lăsa/simți umilit de talentul altuia, însă, este o chestiune de alegere personală a ștachetei.

[Singura stare asimilabilă în vreun fel golului de sine al umilinței în raport cu celălalt ar putea fi eventual teama de neînțelegere, teama de conținut străin pe care îl proiectează alții asupra ta însuți. „Să nu-și imagineze că sunt…”. Și nevoia aproape compulsivă de a dovedi, în atac-apărare, că nu ești toate chestiile de care ai oroare că ai putea fi (văzut ca fiind). Asupra acestei feliuțe mă voi întoarce cândva, căci combinația de nevoie de a fi agreat, nevoie de a fi perceput drept autentic, nevoie de canale menținute în starea de „încredere” merită demontată puțin. Dar aceasta devine o digresiune.]

Undeva în toate astea intră în scenă cel de-al doilea concept. Lumea din care vin reproduce la nesfârșit, după părerea mea, un ciclu al umilirii reciproce. În care umilirea, în accepțiunea mea, este confruntarea celuilalt cu imaginea de valoare nulă pe care o are el pentru tine/în ierarhia ta personală a importanței. Omul de la ghișeu care este nimeni pentru funcționară, pentru că și funcționara este nimeni pentru șeful ei, pentru că și șeful ei este nimeni pentru șeful lui și, poate, și pentru nevastă-sa. Luptele sterile în cine cât a citit. Învățătoarea care folosește idea de „ce știi tu ca să vorbești?”, părintele, de atâtea ori părintele… Proiectarea asupra celui cu care intrăm în relație fie a dezinteresului față de ce are de spus, fie a superiorității proprii, fie a argumentelor pars-pro-toto conform cărora, dacă nu suntem de acord cu un punct din discurs sau dacă nu a fost bifat Heidegger, nu se poate discuta, celălalt e un bou în toate domeniile despre care ar putea cuvânta – toate aceste strategii de umilire sunt de o banalitate aproape tragică. „Prost” în românește constituie un operator atât de elementar al comunicării că nici nu e de mirare că nu se mișcă nimic. Iar presupoziția relei credințe e la fel de răspândită. [„[…]nici nu mai știi dacă e răutate sau prostie.” „amândouă”, de pildă, e un dialog pe care-l resimt drept gata calcifiat în interacțiunile internautice și de cafenea ale românilor.]

Or, a te simți umilit, a încorpora presiunea lui „prost” sau a dezinteresului celuilalt, a accepta că poți fi privat de orice drept în interacțiune presupune a accepta că există o constelație de factori în care chiar ești acel nimic. Că cineva, o ființă sau o instituție, are dreptul intrinsec de a nu-ți acorda nicio valoare și că tu n-ai decât să accepți că ei au dreptate, pentru că e ierarhia lor și nu te poți bate cu ea. Uneori nu merită să te bați cu toate morile de vânt, desigur – și nu poți demonstra mare brânză. Dar merită conștientizat faptul că „a te simți umilit” ține de acceptarea de către tine a etichetei și de investirea lipitorului de etichetă cu putere asupra ta (fiindcă îi acorzi autoritate, fiindcă îți e ție important să fii văzut în binomul respectiv, fiindcă ai nevoie de o hârțoagă, fiindcă îți croiești drum prin lume, fiindcă ții la el/ea, fiindcă n motive). Așa cum merită conștientizat și faptul că propria ta răzbunare sistemică, lipirea de etichete de nonvaloare de jur împrejur, poate fi un simptom al necesității de a dovedi cumva extern că nu te simți umil(it)  – și de perpetuare a ciclului. Curios este că, și iarăși nu pot decât să insist asupra lui „după părerea mea”, ciclul poate fi rupt prin suspendarea insecurității proprii. Dacă ajungi la punctul în care nu-ți asumi umilirea, nu te vezi ca pe o cârpă în timp ce altul se șterge pe tine – fiindcă operația de a umili spune mai mult despre el decât despre tine, atunci satisfacția gestului de ștergere a ghetelor scade substanțial. Totodată, dacă ajungi în punctul în care vezi că tentația ta proprie de a umili este o reacție la umilirea pe care o resimți, poți elimina motivația celuilalt de a intra în același ciclu. Fiindcă nu dovedești că nu ești mai prost decât celălalt exhibând că ești mai bun decât celălalt, asta nu face decât să rostogolească bulgărele. O dovedești atunci când nu o accepți (nu că nu-ți pasă, nu că nu te doare, nu că te „întărești”). Nu accepți înlăuntrul tău minusul, căci ai încredere în cine ești. Pur și simplu nu ești mai prost. ȘI dacă există argumente credibile despre ce faci prost, încerci să îndrepți. Și atunci lovitura, în loc să sune a gol, în loc să producă reflexul din genunchi al lui „bine că ești tu…”, își pierde forța. Iar umilibilul devine demn.

Golul de apreciere pe scară ierarhică e greu de umplut; în schimb, golul de apreciere în relații de reciprocitate este, după mine, pe cât de autoreproductibil, pe atât de facil de eradicat. Cum spuneam mai an – a te simți jignit presupune a credita o afirmație despre tine cu o doză oarecare de valoare, implică teama de a fi perceput într-un anumit fel și acordă importanță opiniei celui care face afirmația. Toți parametrii sunt reglabili (și) din partea proprie.

Știu că în construcția asta mentală pun toată presiunea pe ce se poate face dinăuntru și nu pe ce este datoare sau nu să facă lumea dinafară, și că pare nedrept. Dar cred cu tărie că lumea dinafară reacționează în mod nemijlocit la ce proiectăm noi către ea. Cumva, cu cât ești mai capabil să te îndrepți singur, cu atât atragi mai puțină strâmbătate. Cred că e versiunea psiholight a aceluiași tip de revelație ca cea creștină (cea pe care creștinismul a uitat-o de mult) – că cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult.

așa de…

solid-stabil-senin. Așa de liber, precum hoinarul pe pavelele unui oraș proaspăt primit spre explorare. Așa de viu. Așa de recunoscător. Așa de plin de căință. Așa de implauzibil echilibrat. Așa de în pace cu sine. Așa de ancorat în cele bune. Așa de de neoprit. Așa de uragan și așa de liniștea din miezul acestuia. Așa de strălucind de eul din spatele acestei uși, în fața căreia ai zăbovit prea îndelung, sau poate exact atât cât trebuia ca să știi. Așa de la locul său. Așa de de bun simț. Așa de neamar în miezul amărăciunii. Așa de puștan. Așa de „etre vieux sans etre adultes”, totodată. Așa de neîndoit în șpagatul care ar trebui să-ți provoace vertij. Așa de parte, așa de fără părți, așa de având parte, așa de des-părțind apele. Așa de asumat. Așa de regăsit. Așa de plin. Așa de coerent cu propriul destin. Așa de fără dat din picioare. Așa de julit, fără conștiința durerii juliturilor. Așa de ne-complicat într-o harababură imensă. Așa de acasă, în sfârșit.

despre adevărat

Mi se pare necesar să formulez peticul de gând (poate prea politically correct, dar care mijește, zbârlindu-mi unele reacții) despre „adevărat”. A fi un ceva „adevărat” implică, prin definiție, că există acel ceva și „neadevărat”, sau că există exemplare ale unei specii oarecare care doar se prefac că sunt lucrul-în-sine. „Adevărat” introduce o separație binară în care nu cred (și iertare dacă aceasta este o temă recurentă).

Iubirile adevărate implică existența unor iubiri de plastic, ceea ce le invalidează celor din urmă însăși calitatea de iubiri – adică ori sunt adevărate, ori sunt niște supe de sentimente prost etichetate de către participanții la ele. Până și în cazul atât de vag al sentimentelor n-aș fi de acord cu descrierea lucrurilor cu plus și minus, dat fiind că, în funcție de cât de capabili sunt oamenii să-și diagnosticheze cumsecade (și care sunt criteriile pentru „cumsecade”?) capetele și inimile, există mari băi de zone gri, în care lucrurile au mii de nuanțe de adevăr/substanțialitate. Darămite în cazul prototipicității oamenilor pentru specia lor. Un om adevărat, un bărbat adevărat, o femeie adevărată sunt, cu toatele, după mine, niște calibrări în funcție de un punct anume pe distribuția normală care ni se pare nouă mișto. În același fel în care, atunci când un anunț de loc de muncă zice că vrea gagici „reprezentative”, nu vrea să zică că vrea gagici care reprezintă random genul, adică pe care să se vadă că sunt gagici, ci că vrea gagici frumoase conform standardelor momentului (dar nu e politically correct să angajezi numai asta, deci le zicem „reprezentative” – alea care nu-i plac șefului potențial sunt, pe cale de consecință, nereprezentative…). Neajunsul acestor concepte este, după părerea mea, implicitul judecății care le invalidează celorlalte ocurențe de pe spectru calitatea în sine. Oricum momentul în care evaluezi un om este doar un moment în propriul lui spectru de comportamente și ființă, deci nu întru totul reprezentativ pentru cum e el (sigur, cu un eșantion suficient o poți scoate la capăt :)… ). Dar potențialul de realizat în oameni nu mi se pare evaluabil în funcție de gradul de conformare al lui la ce ne imaginăm noi că e „cum ar trebui să fie”. Intuiesc, fără să pot pune degetul pe rană, că măsurarea în funcție de gradul de feminitate/bărbăție/umanitate, chiar dacă explică afinitățile și atracțiile, are în sine ceva pernicios, din categoria observației cumnată-mii că „ăștia nu sunt oameni!”.

Acestea fiind zise, desigur, e adesea o operațiune futilă să încerci să igienizezi toate categoriile pe care le folosești, în condițiile în care te înțelegi unii cu ceilalți în baza unei sume de premise categoriale împărtășite. Și e foarte limpede ce înseamnă cele de mai sus. Dar cred că, personal, aș prefera să evaluez în „Ce minunăție de…” sau în „cât de impecabil de potrivit mie :)” oamenii cu care mă întâlnesc.

răzlețe

1) Pe geamurile sălii comune a pensiunii, cineva a lipit niște postere cu inimioare arhitectonice. Adică detalii de clădiri în formă de inimioară – scuturi de clanțe pe porți vechi, petice de frontoane, capete de uluci traforate corespunzător. Pe una dintre ferestrele dinspre fața clădirii e un medalion-inimioară în care scrie 1969. Nestăpânită, mustăceala îngână „Please, bring me my wine/We haven’t had that spirit here since 1969…”. Cât de potrivit – locului, stării, adunării :).  La o vreme distanță începe să mă oblige subconștientul să formulez explicit întrebarea dacă dintre nefericiții ca mine, care au trăit accidentul de soartă să fie nevoiți să comenteze Eliade la teză, la bac, la două etape de olimpiadă și la admitere (crunt an 97) mai e cineva care citește Hotel California ca pe rescrierea mutatis mutandis a lui La țigănci.

2) Coșul bicicletei mele este tratat frecvent de trecători drept coș de gunoi ad hoc (e drept, pe strada noastră nu există coșuri oficiale). Uneori mă enervează, dar cel mai adesea tratez fenomenul ca pe un fragment de serviciu public pe care-l ofer gratuit și mă opresc lângă câte un coș de gunoi ca să mă scap de jeg. Așa și ieri, când am „eliminat” următoarele deșeuri: o cutie de red bull (bleah!!!), vreo șase șervețele folosite (nu ne gândim de câți oameni și la ce), vreo cinci bonuri (majoritatea căzute din propriile mele plase), un celofan de bomboană, o agrafă de păr ruptă și… nu, n-am putut să-l arunc: un W de scrabble din lemn, în valoare de nuștiucâtepuncte pe limba ailaltă. Ăsta nu poate să fi ajuns acolo întâmplător, trebuie să aibă o poveste de spus.

vaporul

Nu era alb ca la Aitmatov, fiindcă nu putea fi discernută culoarea lui. Şi oricum, în imaginaţia mea nu era un vapor, ci o insulă. Cu bărbia înfiptă în gâtul gâştei gonflabile care făcea oficiu de colac şi de gânsac Martin, înotam. Drept înainte. Probabil cu o mică conştiinţă a cât de invizibilă sunt şi tentaţia de a mă face răzgâiat vizibilă prin absenţă. Probabil cu joaca în cap cum că pe insulă… Dar amintit, doar cu conştiinţa întinsului corpului de vo cinci-şase ani pe apă, repetat, puternic, fără privire-napoi (fiindcă nu ştii ce poţi decât când nu-ţi pasă de hău??). Voiniceşte şi cu voluptatea muncii şi a depărtării. Fără firimitură de frică. Marea e bună, nu-mi face nimic. Şi am gâscă. Şi pot să înot. Şi cât de matcă e apa. Mi-amintesc încă amuzat percepţia fricii vecinului de cort venit să mă aducă-napoi, tonul cu care m-a abordat ca pe un somnambul pe care nu vrei să-l trezeşti. Că e de mâncare şi că am buzele cam vinete, parcă m-am bălăcit prea mult. Că nu vreau eu s-o luăm către mal?
Nu e nicio metaforă la mijloc, doar stranietatea vizitei unei amintiri, chemată poate de scările multe bătute în ultimul timp – care se termină invariabil şi dezamăgitor la etajul 12, în vreme ce mare era altădată destulă.

despre roluri de gen, revoluția sexuală și un cort

Spre deosebire de avocatul care trebuie să pună numai întrebările la care știe care va fi răspunsul, trebuie să zic că la începutul acestui efort de limpezire nu știu unde mă va duce și dacă-mi va conveni ce a ieșit. N-am știut niciodată, de-aia probabil e cazul să mă apuc de limpezit.

Acum relativ puțină vreme, deși pare acum o mie de ani, sufeream de convingerea că ne-am făcut-o cu mâna noastră, noi, femeile, optând pentru o egalitate fără distincții de putere fizică, de pulsiuni și împărțiri ale timpului determinate anatomic, de interese și talente. Înjuram cu sete lumea în care m-am născut, în care în cele din urmă fuseseră câștigate toate bătăliile, succesul constând în a fi devenit responsabilă pentru absolut tot. În care galanteria (nu, nu aia de pe firmele scrise în fonturi de anii cincizeci, aia conceptuală) fusese detronată fără a fi neapărat înlocuită cu timp egal la aspirator. Visam să-mi cresc copiii de acasă, să calc cămăși cu abnegație și să-mi iubesc mediocritatea-normalitatea, abdicând voit de la orice putere. Poziția asta la care aderam mental fără nuanțe era în contrast nesesizat, dar probabil dramatic, cu incapacitatea structurală de a accepta normele elementare ale relațiilor intersexe rămase moștenire de pe vremea galanteriei. Deși dorind cu sete feminitatea unei epoci apuse, umblam și umblu încă prin lume nefiind în stare să mă las condusă la vreun dans cât de scurt (noroc cu tata că-mi dovedește uneori că se poate), ratând repetitiv și încărcat de vinovăție întâlniri cu oameni care-mi trebuie din voluntarism nestăpânit, făcând înainte să întreb și, în general, alergând ca buimaca, compulsiv, după trâmbe de fum. Am tranșat la un moment dat disonanța cognitivă mutându-mă mai aproape de poziția intelectuală care corespundea mai bine structurii moștenite și boscorodind mai curând la adresa lumii nerevoluționate destul decât la adresa feminismului. Ea (disonanța) însă a continuat să fie acolo în dorința atavică a unei protecții în voia căreia să te poți lăsa, a unei bunătăți care să nu măsoare firimiturile  în mod egalitarist, a datului drumul la frâul controlului desăvârșit în conștiința faptului că suma alegerilor pe care le-ai făcut până acolo este egală cu „o fi bine”. În dorința recunoașterii că ai făcut totul suficient de în regulă ca să ai dreptul să fii și puțin de căcat. În visul unei coabitări care să țină seama de munca pe care o depui pentru a fi bun/a funcționa conform regulilor unei lumi percepute drept masculine, făcând totodată un pic de loc pentru hormonii/identitatea tuturor. Mă gândesc că pe ambele părți ale barierei ăsteia culturale dintre băieți și fete, de fapt, dezideratul constă în îmbinarea caracteristicilor „de gen” într-un parteneriat care să facă pe toată lumea puternică, dar cu dreptul de a fi slabă. Concurența asta dementă pentru care e mai bărbat – unde bărbat e definit aleatoriu în funcție de pahare de tărie, îmblânzit fiare, câștigat bani, condus bolizi, degustat vinuri, supus non-alfi, controlat pe sine însuși, deținut de inițiativă, emis de teorii – e totuși o prostie, suntem cu toții de acord? Sau nu? Că alergătura asta maniacă după cum să fii cea mai femeie, fiind cea mai bărbată, începe să mă extenueze. [Și cea mai pentru ce? Fiindcă dacă ești ireproșabil (rațional) ești în siguranță? Pe bune, ireproșabil? În care grilă de punctaj?]

Aaanyway, să ne întoarcem la subiect. În neadecvarea asta structurală pe care o mărturisesc (din nou, cu vinovăția faptului că știu regula, deci nu pot să invoc necunoașterea legii, dar cu încăpățânarea de catâr a revoluționarului care trebuie să schimbe legile în toată lumea), mi-am petrecut bucata de viață adultă de până acum sfidând năuc ritualul făcutului de curte. Dacă era de rău, oricum macaroanele erau tăiate în pre-prealabil, dacă era de bine, călcat scurt pe piciorul care ar fi trebuit să dea direcția mișcării – „stai să-ți zic eu!”. Tot ce e definibil ca seducție, brizbrizuri și așteptat mi se pare de un fals atât de crunt și atât de imposibil de acceptat ca normă (căci obiectualizant), încât mi se face pielea de găină numai la gând, și intru ca nora-n blide numai să scap de etapă. Cu iluzia – nesusținută decât foarte rar, din fericire și esențial, de realitate – că dacă e să-i trebuiesc cuiva, acel ritual care ne convertește pe toți în ceva ce nu (mai) suntem, introducând posibilitatea minciunii structurale (ca în cazul prietenei mamei care într-o anumită zi a vieții ei a încetat să poată lucruri, ceea ce i-a asigurat o căsătorie imediată și de coșmar) este, în fond, inutil și nedrept.

Există, însă  (și m-am prins de asta azi, fără să știu ce a catalizat gândul), un as în mânecă absolut pentru această formă de revoluție sexuală (căci ce e ea altminteri, nu?). Dacă toate lucrurile sunt egale, interesul e reciproc, tot ce trebuia copt este copt, iar muierea din narațiune este una care-mi seamănă mie, tot ce n-ar funcționa într-un spațiu urban poate fi făcut să funcționeze de posesia unui cort.

Putem face nenumărate presupuneri despre motive. Poate că un cort implică o doză de hippie care se traduce inconștient în revoluție pentru toți participanții la ecuație, într-o abolire ad hoc a normelor. Poate că un cort presupune o stare de temporar capabilă să mute altundeva filtrul critic care atacă „not ladylike, not ladylike!” – ce naiba, în fond mâine poate nu mai suntem nici unii dintre noi aici. Poate că un cort are încărcătura lui „what happens in Vegas…” (vorba vine vegas, știți dumneavoastră…). Poate că un cort îi conferă posesoarei lui o încredere supraumană în faptul că se află pe terenul ei, și rezultatul e sexy. Poate că un cort face parte dintr-un set de semne de recunoaștere care pur și simplu atrage doar oamenii care trebuie.

Cert este că nu am știut până acum vreun ceas, când întindeam rufele, că sensei-ul mamei mele, pe care nu l-aș recunoaște dacă l-aș vedea pe stradă, mi-a lăsat moștenire la șase ani un pachet profund identitar de libertate, din pânză albastră, parfumat cu un subtil „And it won’t make me jealous if I hear they have sweetened your night…” îngânat peste generații. Ce oi fi făcut cu el?

Ordnung

Ma intreb daca e o smuceala sezoniera, de vreme ce ma apuca primavara si toamna. De cateva saptamani vizualizez obsesiv recipiente diverse cu nenumarate compartimente in care sa organizez dezordinea. Am inceput, nespectaculos, cu dulapurile copiilor, care au capatat cutiute mai mici pentru sosete, chiloti, iegari, bentite si cureluse. Am continuat cu holul, pe care l-am reorganizat instaland pe o lungime intreaga niste banci cu sertare in care au disparut pantofii insirati, accesoriile de bicicleta, toate fularele, caciulile, gentile, catrafusele care asteapta sa ajunga la gunoiul special si sticlele care trebuie sa plece la supermarket. Avantajul miscarii a fost ca am mutat in veranda dulapul din hol, ceea ce a permis budirea unei neasteptat de mari varietati de ghivece, galeti, saci de mancare si nisip ai pisicii, unelte de gradinarit, manusi, saboti si alte alea. La etapa asta deja cucerisem si avantul consortului, asa ca a urmat o rocada in sufragerie in care copiii au capatat un colt mai amplu, dar mai clar delimitat de joaca, iar instalatia de muzica si-a gasit in sfarsit locul in care sa nu-i mai urasc firaraia.
Dupa sapaturi care m-au dus inevitabil la Amatzooon, cum am aflat ca-i zice la Nemtia, am gasit recent si gadgetul ultim pentru organizatul vietii umblatoare – un interior de geanta plin de buzunarele care ma va ajuta sa gasesc ceva, orice – in mai putin de cinci minute – in maruntaiele gentii crosetate cumparate din secuime – adorata, dar nepractica. Ba poate imi va face posibila si utilizarea tuturor gentilor fara compartimente abandonate in sertarele din hol.
Probleme de lux, ziceti? Neindoielnic, dar compartimentelele din lumea fizica sunt doar o nevricosenie un pic disperata, ma gandesc, prin care lumea psihica striga „Overload! Compartimentalizeaza! Fa agende! Faramiteaza muntele de informatii cumva!” Na, ca tocmai am mai economisit banii de-o sedinta de terapie 🙂

despre Facebook și Comunitate

Trebuie să încep cu o mărturisire care mă descalifică în multe conversații: sunt fan Facebook.

Trăiesc cu senzația că de la apariția acestui mediu în viața mea m-am reintegrat social [nu că aș fi trăit în vreo peșteră anterior, dar a fi trăit în trei țări, a avea prieteni(i cei mai buni) risipiți în vreo 10 și a resimți zilnic un dor apolodorin după toate locurile în care nu ești poate funcționa… dezintegrant]. Post Facebook am reînceput să înțeleg ce se întâmplă în România. Am rămas în contact cu Olanda, prima mea țară de adopție. Am votat în mai mare cunoștință de cauză, fiindcă am găsit surse de informație gata garantate de oamenii în care am încredere (ei fiind suficient de diferiți unii de ceilalți ca sursele să fie variate). Am descoperit cât de globale sunt probleme pe care le credeam limitate. Mi-a crescut uriaș nivelul anxietății și, în același timp, m-am liniștit. Această interfață detestată de noi toți pentru implicațiile sale în materie de privacy, de PR personal și de superficialitate a comunicării – între altele – mie una mi-a umplut un deficit funciar – cel de comunitate. Și, implicit, în ciuda neîncrederii în mediu, mi-a consolidat încrederea în oameni.

În situația punctuală a protestelor din cadrul campaniei „Uniți salvăm”, Facebook mi-a adus știrile la îndemână din prima zi. Înainte să fie „știri”. Suficient de devreme încât să mă indignez chiar și de aici că nu găsesc nimic în presa „mare”. Suficient de acut încât să-mi doresc să fiu la București. În lipsa soluțiilor fizice, am participat virtual, asumându-mi rolul secundar de răspândac. De aproape două luni plimb articole din dreapta în stânga, încercând să pasez cât mai multă informație (de preferință relevantă, o bună parte a efortului fiind reprezentat de filtrarea cât mai critică) cât mai multor părți interesate (inclusiv prietenilor mei „neconectați”). Am citit munți de informație, săpând inclusiv în rapoartele publice ale RMGC ca să cern alarmismele de preocupările pe care le apreciez îndreptățite. Pe măsură ce mi s-a cristalizat poziția, am început să aflu ce instanțe se ocupă cu diverse aspecte și la cine este util să bați în poartă. Am tradus cât mi-a ajuns timpul când au apărut apeluri de traduceri. Am donat cât m-a tăiat capul la apelurile de donații. Am pus uneori câte „doi cenți” în borcan la operațiunile de gândit în comun despre unde, ce, cum – atunci când s-au organizat proteste. Am pictat tricouri. Am semnat petiții. Am scris scrisori. Am completat formulare. Am plimbat cărți poștale cu trenul („Pistruiatule, ai adus manifestele?”). Am cunoscut un grup de oameni minunați în Bruxelles, chiar dacă nu i-am văzut încă la față pe majoritatea (am reușit să nu ajung de facto la proteste decât în Amsterdam până acum). Practic, am desfășurat activitatea invizibilă a unui neuron într-o rețea.

Mai angajată „în viața cetății” (românești, dar nu numai) decât acum nu m-am simțit decât rareori, și atunci cu privire la proiecte mult mai punctuale. Acum este, cred, prima oară când am impresia că sunt implicată, chiar de la mii de kilometri distanță, într-un proiect de comunitate recognoscibil ca atare.  În plus față de a pleda pentru cauza care i-a scos în stradă (sau numai pe wall), niște oameni pun cap la cap materiale de construcție diverse (unele mai solide, altele mai șubrede, e drept, dar și asta depinde de unde privești) ca să edifice un lucru comun, nu numai câte o casă pentru copiii lor personali. Până una-alta, poate că nu construiesc decât o rețea capabilă să comunice altminteri decât ca între surzi (asta rămâne mereu ceva discutabil) și în care fiecare nu mai „stă doar în banca lui” și nu mai „răspunde numai când e întrebat”. Un schelet a ceea ce numim societate civilă, chiar dacă nu putem pune degetul pe participanții firești la dialogul social. Și, în cel mai dezamăgitor caz, dacă rețeaua în sine se va dovedi singurul rezultat palpabil al acestor două luni, m-aș declara mulțumită. Am pus o cărămidă minusculă la crearea unei comunități care se gândește la viitorul ei. Sper să țină.

așa de…

Așa de critic. Așa de suspicios în pofida pulsiunii de încredere structurale. Așa de hărtănit. Așa de angoasat. Așa de hotărât să refacă totul din temelii. Fără să schimbe nimica. Așa de analitic. Așa de optimist. Așa de alergat. Așa de plin de oferta nelimitată a trăitului ușor delirant a tot ce există. Așa de înglodat în rutină. Așa de umil. Așa de mândru. Așa de înțepenit pe o șină de disc nediscutabilă. Așa de conștient că discuția va reveni, ca o întoarcere a acului celuilalt pe șina lui de disc. Așa de apăsat de propria definiție. Așa de frustrat de traiul între ciocanul propriului Jiminy și nicovala supra-Jiminy-ului familial. Așa de mort de oboseală. Așa de tălâmb de dor. Așa de speriat de bombe. Așa de împreună încât așa de singur.

Pierdut timp. Îl declar vital

Nu l-am pierdut, l-am investit. În zeci de activități furnicești de făcut campanie. Fiindcă nu mi-a ajuns timpul mare să mă duc la demonstrații (o oră la una singură, plus o după-amiază de una singură, colateral 🙂 ) . Și nici nu mi-a ajuns cultura politică să produc un text coerent, cu cap și coadă, care să fie folosibil. Un manifest, așa cum aș fi vrut să pot. Nu fiindcă nu aș fi avut idei (fragmentare) despre încotro ar trebui să meargă toate astea, ci fiindcă aș avea pretenția ca orice propunere să fie nedemontabilă juridic, or pentru asta mi-ar trebui niscai facultăți în plus. Sau timp de stat la masă și furtunit creierele cu prieteni care au facultățile cu pricina. Ca atare am mizat pe mandarine mici, jonglabile cu Facebookul, sau serile, sau în pauze de prânz. Mi-e rușine că numai atât, dar și atâtul costă timp pe care nu-l am. Nu știu de ce nu-l am, probabil pentru că atâta reușesc să-mi fac. Ar trebui să produc o ordine existențială în care se regândesc toate lucrurile care trebuie, așa încât să ai timp de lucruri importante. Oh, shit, lucrurile care trebuie SUNT importante. Acest meta este neimportant. Să nu ne mai justificăm atâta.