la doctor

O scuturătură bună de seară e totdeauna terapeutică. Pusesem mâncarea pe masă, aburindă, și le-am strigat: „Terminați-vă de văzut desenul și pe urmă ne așezăm la masă, fug să-ntind rufele!”. Din capul scărilor „Și să nu săriți pe canapea!”. Eram încă cu rufele în brațe când se aude o bufnitură de sus și un vaiet prelung. M reușise imposibilul – să cadă cumva de pe canapea cu arcada în colțul măsuței de cafea – sânge pretutindeni, deci spaimă. Stins televizorul, încălțat copiii, camera de gardă a spitalului din colțul străzii, care ne trimite la camera de gardă a spitalului nostru obișnuit, căci mai mulți chirurgi de copii (tăietura e de ceva peste un cm, trebe cusută). Copilul își ține cu dârzenie șervețelul apăsat împotriva sângerării și mormăie un pic în barbă „Da’ mi-e frică”. Pe bicicletă îi explic în detaliu ce trebuie să se întâmple, de ce, cum e cu cicatricea, ce o să doară și ce nu, de ce ne-au trimis la celălalt spital, fără bagatelizat, dar cu calm – nu-i sfârșitul lumii, o să doară nițel, dacă-i musai, asta e. H concepe de pe bicicleta din spate scenarii sângeroase cu tăieri cu cuțitul, ca de obicei, care i se taie scurt (fără cuțit): „N-o mai speria și tu pe soră-ta, i-e frică destul și așa.” Și, uluitor, pricepe și tace. Sau doar tace 🙂 . La spital, copilele deja învățate cu rutina camerei de gardă (uf!) cer singure la recepție hârtie și creioane de colorat, în timp ce eu anunț microdrama tatei. După vreun ceas de mutat din loc în loc, strâns mâini de asistente drăguțe, oameni care vin să se uite, ajuns în camera standard unde sunt primiți copiii, unde se intră direct în modul de joacă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, vine vremea să se treacă la treabă. Copilul boscorodește în principal că i se întrerupe dialogul cu mașinuțe și elicoptere, se întinde, intră în jocul cu strânsul meu de mână dacă o doare și rabdă două înțepături de anestezie și patru fire fără să zică nici pâs. Geen kik, geen snik. Mândră nevoie-mare, își ia în primire o diplomă completată de asistenta de serviciu cu carioca, cum că a fost mai curajoasă decât cel mai curajos dragon (beats me de unde și până unde dragon, da’ al naibii dacă nu-i așa!). Și-și păstrează brățara de spital cu nume, ca să vadă copiii mâine la școală ce-a făcut ea. Nu că nu i-ar vedea ochiul de boxer la categoria muscă de cum o intra pe ușă, dar na, ne mândrim cu tot ce-avem.

Oare am mulțumit pe ziua de azi pentru copiii ăștia? Dacă nu, iacă.

Mitzuna mică – continuare

Trebuie pus într-un borcănel și globul ăsta de fericire. De vreo două săptămâni, copilul mic a ales din tot repertoriul de ardelenești care au înlocuit treptat cântecele de leagăn și pe Somnoroase păsărele, „Pe Murăș și pe Târnavă”. Inițial definindu-l ca pe „ăla cu o fată care e îndrăgostită de altă fată și cântă cu voce frumoasă” (apparently mai frumoasă decât în celelalte cântece :))) ). După o lămurire, la un moment dat, că e un cântec băiețesc de fapt, acum e „ăla cu un băiat care e îndrăgostit de o fată”. De câteva zile a început întâi să formeze cuvintele cu buzele, apoi să se adauge la refren, ieri a trecut la cântat tot cu mine. Râzând în timp ce cântă, nici nu știu cum, de ghidușia că-i iese, de mișto-ul cântecului, de râsul meu înghițind versurile. Strălucitor râscântat împreună, cu – eu – lacrimă-n gât că. „Daaaaaaaaa mie-mie-mie-mie mie nici că-mi paaaaasă, c-a mea-i mai frumoaaaasă și mai drăgăstoaaaaasă măăi-măăi”. Fix așa, mama, ca „Măăăi!” cu mângîiat pe obraz. Așa cât e ea de blondă, e d-a noastră.

despre câini și pisici

Fără intenție, în capul omului se formulează uneori teorii despre tot soiul de lucruri. Aceasta este o teorie pe care am trăit-o întotdeauna, dar n-am scris-o niciodată.

În capul meu, pe lumea asta există o diferență calitativă între iubirea câinilor și cea a pisicilor (nu spun că teoria e neapărat probată, că stăpân de câine n-am fost niciodată în mod asumat, dar…). Există o diferență de dependență, de coordonare precisă între input și output, care mie mi se pare esențială. Un câine te iubește-și-te-ascultă cât vrei tu. Cât investești tu, atâta scoți, cum ești tu, așa și câinele tău, un câine e clar un „prieten credincios”, dar nu un amant, că n-are un de-la-sine de dăruit. O pisică te iubește, dacă ai acest noroc, când  îi convine ei. Și totodată când îți trebuie, nu când ceri. Degeaba iei o pisică în brațe la smotoceală – esențial e doar când te alege ea pe tine. O pisică de fapt nu e neapărat o prietenă, cât o completare. O pisică are de dat ceva necondiționat, ceva neoportunist, deși multă lume zice că e exact pe dos.

În exact același fel, pe V trebuie să o iubești ca pe o pisică. Oricât te-ar irita că îți face program pe tăcute să-i gătești și să-i inviți prieten comun la tine acasă, după care apare ea însăși seara târziu, când și tu și prietenul comun sunteți lihniți și copiii care au așteptat-o ca pe un măr copt dorm deja de o oră, bucuria e că vine că vrea ea să fie acolo, deși în același timp o trage ața să fie acolo unde era înainte. (precizez că acesta nu este un reproș passive-aggressive, ci doar o descriere de fapt a unei succesiuni de sentimente.)  Că într-un fel, trebuie să fi făcut și tu ceva bun pe lumea asta de ai meritat să te aleagă și să te păstreze.  Omul meu, care e „a dog person”, nu are organ să înțeleagă acest tip de mulțumire cu lipsa de control sau de cuantificare a lucrurilor care sunt importante.  Mie, în schimb, îmi sunt extrem de importante pisicile 🙂 .

 

PS: Toate astea pot fi probabil citite cu mare grație și în cheie de parenting, atât cel suferit pe piele proprie, cât și cel administrat la rândul tău 🙂 .

despre caietul galben

întâi și întâi – ce n-aș da să nu fi fost o proastă demonstrativă până acolo încât să fi făcut caietul mii de confetti în timpul unei petreceri din clasa a șaptea…

 

Cu toții am schimbat la viețile noastre bilețele. scrisori. mailuri. chaturi (care au necazul că nu pot fi arhivate pe post de corespondență). Avem tenculețe legate cu fundă albastră (sau eu una am). Cică ale unora erau lipite pe funduri de canapea (aparținătorul ex-canapelei neagă tot). Cubulețe de vieți comune, care povestesc realitatea a ceea ce trăiai la un moment x, cu amoare sau cu prietenie sau cu sens. Printre toate astea, a existat cândva un caiet galben.

Galbenă era coperta din plastic subțire, adusă în 90 de Mimi, vecina de la 2, din Israel. O copertă cu două cizme de cauciuc pe ea, care stătea inevitabil pe dos, căci caietul meu mergea de la stânga la dreapta, pe când Israelul… Dacă nu mă înșel, era un caiet de mate. Cred că neliniat, fiindcă era un spațiu de libertate. Nici nu mai știu cum l-am instituit, dar curând după ce mă întorsesem la 170, în clasa paralelă celei a lui Ionuț, pentru care, de fapt, mă întorsesem, am început să ne întâlnim la ieșirea de la școală și să ne pasăm caietul, în care ne scrisesem… bilețele. Nu-mi amintesc din conținutul lor decât un schimb, în care ziceam eu că am de dat numai 99% din inima mea. Și el „ar trebui să fiu gelos?”. Și eu „Numai dacă nu vrei să păstrez măcar 1% pentru copiii noștri”. 11 ani, deci?

Ionuț era un puști înalt, motiv pentru care îmi disputam adesea cu Monica primul loc în șirul de la sport (deși ea chiar era cu câțiva centimetri mai înaltă), cât să fim el și cu mine într-un capăt. Stătea în ultima bancă de la geam, abia acum mă prind câți ani am stat apoi și eu acolo. Într-o zi dintr-a doua, pe când un grup de băieți ușor bully ne tachinau pe mai multe din noi că-l iubim pe (sărmanul) pișăcios al clasei, fără să pot să opresc ce-mi ieșea pe gură, am zbierat înciudat înapoi „Ba nu, că eu îl iubesc pe…”. Și așa a rămas. Cu o reciprocitate de care încă nu știam să mă mir. Cu ani de zile de bilețele. Cu prinsul de aripi când s-a dovedit că ai mei se mută la bunica mea temporară, care stătea pe stradă cu el. Cu jucat pe trotuarele lui, de la casă. Cu căscioara aia de sub un umbrar uriaș de pomi, care e și azi singura casă nesupraînălțată de pe toată strada, rămășiță a unui Macondo – căreia nu i-am călcat niciodată pragul. Cu rușinate luaturi de mână în drumul într-acolo. Cu un an de gaură, cât am fost plecată să-mi recuperez familia și să-mi dobândesc picioarele – dar un an de dor de te rupe și la 10 ani. Și cu acel trimestru, la întoarcere, cu un caiet galben.

N-am să știu niciodată ce-a fost (ceea ce multă vreme a devenit paradigma relațiilor lipsite de closure). Ne duceam către casă în serile alea întotdeauna împreună cu prietenul lui, ei făcând un detur din drumul lor direct ca să mă ducă pe mine până la scară. Mie mi-era ciudă că nu se poate renunța la prieten. El voia să ne pupăm. Eu voiam să ne pupăm, dar spectatorul mă paraliza. S-a terminat într-o seară cu un pupat strâmb pe obraz și cu retragerea mea ca de crab, explicată apoi amplu în caietul galben, pe care i l-am pasat a doua zi dimineață. Seara am așteptat peste o jumătate de oră. Ploua, ca în orice jaf de film romantic. Am așteptat și a doua seară. Pe vremea aia nu ne sunam și alte explicații nu erau. Și-atâta tot. Am cerut, după un timp, printr-un prieten comun, caietul spre păstrare. L-am primit. Și în loc să îl am și azi, ca memento al unei copilării îndrăgostite, am decis să tai puntea. Să mă fac altfel, altcineva. Deși, fundamental… 🙂 .

Anul ăsta am stat o secundă, de 21 februarie, cu mouse-ul deasupra unui buton de mesaj (căci da, l-am găsit pe Ionuț pe Facebook, pe tăcute). Dar de fapt, s-au făcut între timp destul de mulți ani de când nu-l mai visez, în sfârșit. Nu e nimic de recuperat. Doar copilul ăla despre care scria proasta (și invidioasa, probabil) de creață cu cretă pe pereții caselor, înainte de apariția vopselelor de grafitti, că aia plus ăla face loooove.

despre coajă la femei

Constat pentru a nu ştiu câta oară că provin dintr-o cultură în care buna-creştere cuprinde norme contradictorii despre măsura în care trebuie să-ţi dispreţuieşti nivelul organic şi, respectiv, măsura în care el este esenţial în preţuirea ta de către alţii. Am interiorizat o oroare de fizic şi fiziologic ca preocupare în favoarea unei presupuse concentrări asupra fiinţei spirituale, de o ipocrizie cruntă, în condiţiile în care evident că, simultan, este built-in să te preocupe şi aspectul tău exterior, şi boala, şi moartea. Povestea tatei, spusă pe la 14-15 ani, despre cum trebuie femeia să se scoale cu o oră mai devreme decât bărbatul ca să se îngrijească şi să ascundă orice urmă de fiziologic, în scopul menţinerii atracţiei în relaţie, m-a urmărit, lăsându-mă cu blana zbârlită, până-n zilele noastre. Să fii, fără să se vadă ce faci pentru a fi. Fără niciun efort. A, şi în orice caz să îţi asumi merite şi să accepţi complimente pentru lucruri de aspect care nu ţin deloc de tine, dar să nu cumva să te umfli în pene pentru lucrurile pe care le-ai făcut cu greu. Logica normelor simţului comun (căci bun e o judecată de valoare) mă pierde uneori în… inefabilul feminin.

Ei, bine, astăzi m-am hotărât să încalc un pachet de legi nescrise şi să îmi declar recunoştinţa pentru aparatul care mă găzduieşte şi/sau care sunt. În loc să hulesc către mine însămi şi către semenele mele fiecare imperfecţiune, sunt recunoscătoare.

Că am un corp care boleşte neverosimil de rar – nu fiindcă e vreo mândrie, ci fiindcă sunt atât de puţin în stare să-mi imaginez calitatea vieţii oamenilor bolnavi pe termen lung.

Că am un corp cu o graniţă a durerii înaltă, care nu se plânge nici la greuri mai mari – nu fiindcă asta ar fi neapărat un atu, cât pentru că îmi face mie viaţa mai uşoară.

Că am un corp care m-a dus cu siguranţă şi cu seninătate prin două sarcini şi naşterile aferente, schimbându-se, protestând molcom, dar fără să se rupă, strice, înţepenească sau să dea, fie şi milimetric, vreun rateu – iarăşi, nimic de-a face cu mine însămi, dar ştiind câtă jale se strânge în inima celor cărora organismele lor le refuză această experienţă, deşi şi-o doresc aprins, recunoştinţa se impune.

Că nu i s-a rupt nicicând niciun os.

Că se îngraşă numai atâta cât se îngraşă atunci când nu am grijă de el şi că slăbeşte atâta cât slăbeşte când trec la mind over matter.

Că nu se arde la soare (când are şansa să-l vadă).

Că se adaptează la frig şi la cald cu aceeaşi uşurinţă.

Că nu se pune de-a curmezişul niciunei dorinţe printr-un „nu pot” categoric (mă rog, slavă Cerului că nu mi-am dorit niciodată să fiu flexibilă ca o balerină, că probabil că i-aş fi întâlnit rapid limita 🙂 ).

Că, deja de ani de zile, produce suficiente endorfine atunci când mă trezesc copiii noaptea încât să nu fiu o momâie a doua zi.

Că, deci, în loc să fie silfid şi fragil, aşa cum mi-am dorit ca fleaţa întotdeauna, e robust şi demn şi nu mă lasă baltă.

Că mă rabdă.

Poate că e bine uneori să conştientizezi la modul cel mai propriu că te simţi bine în pielea ta, fără să ai niciun merit în chestia asta, şi că ai de mulţumit aleatoriului genetic că ţi-a dat această coajă şi nu alta. În ciuda zilnicului „dar dacă ar fi mai…”.

tatei

Ţi-am scris acum vreo lună o scrisoare. Lungă cât o zi de post, pe hârtie velină, cu pixul (aş fi scris-o chiar cu stiloul, dacă-l mai aveam/găseam, ca să fie manierist de „de modă veche” şi cu suficient germene al luatului pe sine peste picior). Nenorocire, fără ciornă. Zici că nu ai primit-o. Te cred, între poştele noastre în care nu te poţi încrede nici un strop, putea să dispară de o mie de ori. Şi, ca toanta, m-am uitat în faţa cutiei poştale că nu i-am pus adresă de expeditor, dar mi-era frică să nu mă răzgândesc dacă mă întorc acasă să iau un pix (pe bună dreptate), aşa că am aruncat-o ca pe o sticlă în ocean. De când mi-ai zis că n-ai primit-o, m-am tot zbuciumat să-mi amintesc ce scria în ea. Ce voisem să-ţi spun atât de esenţial încât îmi trebuiseră pagini întregi?

Probabil că nimic ce nu ştii deja. Că mi-e dor. Că nu-mi ajunge. Că ar mai fi timp berechet, dacă ni l-am face. Că nimic nu e precondiţionat definitiv şi că putem schimba de bună voie modurile de interacţiune. Că aş prefera, stupid, să fiu înăuntru şi să miroasă urât, a ogradă, decât să fiu afară şi să mă uit la gardul frumos vopsit. Că, fatalitate, copiii. Că, şvaiţer, strămoşii. Că quality time presupune să pricep şi eu una-alta. Tot soiul de prostii, mult mai delicat exprimate şi cu aparenţe de profunzime nejustificate. Mă bate gândul că era o recidivă la scrisorile pe care ţi le scriam la 16 ani. Dacă totuşi o primeşti, jur că nu băusem nimic.

o comună

În înţelepciunile sale pe care eu mi le fac legendare, zicea mama ceva despre confortul fantasmatic. Şi cum m-am trezit visând (la o bere mai producătoare de endorfine decât toate berile băute anul ăsta la un loc) din nou la comunitatea hippioată (for lack of a better term) în care îmi imaginez că mi-aş dori să trăiesc, m-am hotărât să-i dau chip, ca să-i reduc puterea (fantasmatică).

Se făcea deci că era, undeva, un loc în care eram, cum zice H, „toată lumea împreună”. Că ne doream cu toţii (adică toţi ăia care avuseseră nenorocul să dea peste ei japca iubitului lor de către mine) să fim acolo, cu căţel, purcel, bărbaţi, amanţi, neveste, să trăim din cultivat cartofi, împletit şosete şi muncit la distanţă pe net, că, fiind noi foarte la fel şi totuşi foarte diferiţi, eram capabili să avem grijă unii de alţii în mod relativ autarhic şi să ne umplem vieţile cu conţinuturi foarte diverse, cât să aibă fiecare de unde alege, că copiii noştri se bucurau unii de alţii şi îi creşteam la grămadă, dar fiecare cum îl tăia capul… Se făcea, mă tem, că trăiam într-o chestie care seamănă al dracului cu facebookul, doar că vă aveam mereu aproape de-adevăratelea, risipiţilor şi iubiţilor! Se făcea că eram o comună.

pro memoria – oi pe câmp, oi pe apă

Copilul mare şi copilul mic şed într-o baie caldă cu multă spumă. Copilul mare scoate o mână din apă şi-i aranjează, în schema obişnuită a jocului de-a caii, patru degete pe post de picioare şi mijlociul pe post de cap:

„-Uite, mama, sunt o oaie!”

Mâna cealaltă închipuie imediat o foarfecă şi începe să tundă spuma-lână, dându-mi-o mie. Ce era să fac, am împletit un pulover şi am îmbrăcat mâna celuilalt copil 🙂 .

poveste despre omul roşu

Click – o nuanţă de pleată zărită cu coada ochiului

Click – unde-o fi lingurica? un ghiogârţ bizar.

Click – ce frumoasă e prietena ta

Click – ce straniu, am fotografiat un personaj imaginar.

Click – a mai trecut un an, stai la altă masă

Click – ai un cort nou, aceeaşi prietenă ireal de frumoasă.

Click – ţi-am dat un nume, am să-ţi spun

omul roşu, ca să ţin minte

că nu e de bine ce-mi flutură prin stomac.

Click – îmi treci iar prin raza vizuală

Click – n-am poze de hârtie decât cu jocul de iams

Click – aş putea jura că am simţit un blitz îndreptat către mine.

Click – e cam al cincilea an de când

ne facem poze reciproc.

Tu, de capul tău, la o masă

Eu, de capul meu, la o masă.

Sorbim din cafea.

Ne ia cam 20 de minute

să ne lipim jumătăţile de fotografie.

Click – Aşa fu să fie.

lumea văzută de la subsol 7

Uneori în viaţa şcolarilor există câte o vacanţă, pe neştiute, fără programare. Ca şi în viaţa de după şcolăreală, de altfel, câteodată chimia relaţiilor se schimbă brusc, şi, dintr-o rutină bine înregimentată, poţi să dai într-o feliuţă de stare de graţie, de comunitate sau de simplă primăvară. Aşa cum în Amsterdamul înnegurat există o zi pe an în care, ca prin minune, toate muierile s-au uitat la meteo şi ştiu că e prima zi în care pe fiecare bicicletă trebuie să se înfoaie o fustă de pânză înflorată cloche şi să se scoată din dulap toate culorile curcubeului la sandale, tot aşa, într-un martie, a început renovarea clasei noastre de la parter şi ne-au mutat la subsol 7.

Nu cred că-mi mai amintesc cum arăta sala (în afară de gaura pe care i-am săpat-o în perete, Slavă cerului că nu m-a acuzat nimeni de vandalism! – sau oi fi uitat). Nu-mi amintesc decât că, din pricina ieşirii din băncile de doi câte doi, am început să ne vedem unii pe alţii*. Asta a dus probabil la mai mult chiulit în grup, faţă de chiulul de doi câte doi dinainte. La amestecarea întrucâtva a unui pachet de cărţi cu prietenii predeterminate de pe cine cunoşteai din generală. Şi la intrarea în legalitate, care s-a perpetuat apoi, a casetofonului roşu al lui Tudor, pe care zbiera în absolut orice pauză Smokie, fiindcă ne găsisem acolo, întâmplător, un loc comun cu care puteam fi cu toţii de acord. Poate că a fost casetofonul, nu subsol şaptele, cel care a funcţionat pe post de lipici. Poate că a fost primăvara care ne-a scos ca pe buburuze la soare şi ne-a dat voie să deschidem gurile învăţate să nu răspundă ne-ntrebate. Poate că pur şi simplu atunci germinase sămânţa deztimidizării şi am fi înflorit oricum. Poate că, la fel ca în Bazarul fermecat, n-a fost decât o fereastră către o potenţialitate pe care am găsit-o noi, şi sala n-a mai reprezentat nimic pentru nimeni altcineva vreodată.

Un lucru ştiu. Mă întâlnesc şi azi cu oameni adulţi care n-au trecut niciodată printr-un subsol 7 care să-i dezgheţe. În al nostru s-au zdrobit multe inimi, că erau multe scoase la zdrobit. S-au bârfit bârfe. S-au plănuit primele excursii sinucigaşe. S-au domesticit profi. S-a mirosit intens izul de plastic şi transpiraţie hormonal-adolescentă de la sala de sport de vizavi. Dar am crescut într-o lună cât alţii în zece… Şi oricât de stupizi vom fi fost, şi oricât ne vom fi luat în serios, ca toţi adolescenţii de oriunde, am învăţat la subsol 7 un soi de încredere pe care nu cred că ţi-l mai poate lua nimeni înapoi. Iar vorbesc la persoana I plural – oare vorbesc numai despre mine de fapt?

*Mă va fascina întotdeauna meseria aia implauzibilă, care cred că ţine de urbanism şi constă în a concepe spaţiile în aşa fel încât să aduci oamenii laolaltă. Aşa cum patrulaterele olandeze reuşesc să facă, în urâţenia lor, cu găştile de copii – ca la noi la bloc, unde nu gândise nimeni asta. Aşa cum făceau, în Pitar Moş, unele săli de seminar. Mă fascinează că trebuie să existe nişte principii, pe care cineva le va fi şi enunţat cândva, conform cărora un metru în plus de perete într-o direcţie schimbă complet raporturile umane din aceeaşi incintă.