despre roluri de gen, revoluția sexuală și un cort

Spre deosebire de avocatul care trebuie să pună numai întrebările la care știe care va fi răspunsul, trebuie să zic că la începutul acestui efort de limpezire nu știu unde mă va duce și dacă-mi va conveni ce a ieșit. N-am știut niciodată, de-aia probabil e cazul să mă apuc de limpezit.

Acum relativ puțină vreme, deși pare acum o mie de ani, sufeream de convingerea că ne-am făcut-o cu mâna noastră, noi, femeile, optând pentru o egalitate fără distincții de putere fizică, de pulsiuni și împărțiri ale timpului determinate anatomic, de interese și talente. Înjuram cu sete lumea în care m-am născut, în care în cele din urmă fuseseră câștigate toate bătăliile, succesul constând în a fi devenit responsabilă pentru absolut tot. În care galanteria (nu, nu aia de pe firmele scrise în fonturi de anii cincizeci, aia conceptuală) fusese detronată fără a fi neapărat înlocuită cu timp egal la aspirator. Visam să-mi cresc copiii de acasă, să calc cămăși cu abnegație și să-mi iubesc mediocritatea-normalitatea, abdicând voit de la orice putere. Poziția asta la care aderam mental fără nuanțe era în contrast nesesizat, dar probabil dramatic, cu incapacitatea structurală de a accepta normele elementare ale relațiilor intersexe rămase moștenire de pe vremea galanteriei. Deși dorind cu sete feminitatea unei epoci apuse, umblam și umblu încă prin lume nefiind în stare să mă las condusă la vreun dans cât de scurt (noroc cu tata că-mi dovedește uneori că se poate), ratând repetitiv și încărcat de vinovăție întâlniri cu oameni care-mi trebuie din voluntarism nestăpânit, făcând înainte să întreb și, în general, alergând ca buimaca, compulsiv, după trâmbe de fum. Am tranșat la un moment dat disonanța cognitivă mutându-mă mai aproape de poziția intelectuală care corespundea mai bine structurii moștenite și boscorodind mai curând la adresa lumii nerevoluționate destul decât la adresa feminismului. Ea (disonanța) însă a continuat să fie acolo în dorința atavică a unei protecții în voia căreia să te poți lăsa, a unei bunătăți care să nu măsoare firimiturile  în mod egalitarist, a datului drumul la frâul controlului desăvârșit în conștiința faptului că suma alegerilor pe care le-ai făcut până acolo este egală cu „o fi bine”. În dorința recunoașterii că ai făcut totul suficient de în regulă ca să ai dreptul să fii și puțin de căcat. În visul unei coabitări care să țină seama de munca pe care o depui pentru a fi bun/a funcționa conform regulilor unei lumi percepute drept masculine, făcând totodată un pic de loc pentru hormonii/identitatea tuturor. Mă gândesc că pe ambele părți ale barierei ăsteia culturale dintre băieți și fete, de fapt, dezideratul constă în îmbinarea caracteristicilor „de gen” într-un parteneriat care să facă pe toată lumea puternică, dar cu dreptul de a fi slabă. Concurența asta dementă pentru care e mai bărbat – unde bărbat e definit aleatoriu în funcție de pahare de tărie, îmblânzit fiare, câștigat bani, condus bolizi, degustat vinuri, supus non-alfi, controlat pe sine însuși, deținut de inițiativă, emis de teorii – e totuși o prostie, suntem cu toții de acord? Sau nu? Că alergătura asta maniacă după cum să fii cea mai femeie, fiind cea mai bărbată, începe să mă extenueze. [Și cea mai pentru ce? Fiindcă dacă ești ireproșabil (rațional) ești în siguranță? Pe bune, ireproșabil? În care grilă de punctaj?]

Aaanyway, să ne întoarcem la subiect. În neadecvarea asta structurală pe care o mărturisesc (din nou, cu vinovăția faptului că știu regula, deci nu pot să invoc necunoașterea legii, dar cu încăpățânarea de catâr a revoluționarului care trebuie să schimbe legile în toată lumea), mi-am petrecut bucata de viață adultă de până acum sfidând năuc ritualul făcutului de curte. Dacă era de rău, oricum macaroanele erau tăiate în pre-prealabil, dacă era de bine, călcat scurt pe piciorul care ar fi trebuit să dea direcția mișcării – „stai să-ți zic eu!”. Tot ce e definibil ca seducție, brizbrizuri și așteptat mi se pare de un fals atât de crunt și atât de imposibil de acceptat ca normă (căci obiectualizant), încât mi se face pielea de găină numai la gând, și intru ca nora-n blide numai să scap de etapă. Cu iluzia – nesusținută decât foarte rar, din fericire și esențial, de realitate – că dacă e să-i trebuiesc cuiva, acel ritual care ne convertește pe toți în ceva ce nu (mai) suntem, introducând posibilitatea minciunii structurale (ca în cazul prietenei mamei care într-o anumită zi a vieții ei a încetat să poată lucruri, ceea ce i-a asigurat o căsătorie imediată și de coșmar) este, în fond, inutil și nedrept.

Există, însă  (și m-am prins de asta azi, fără să știu ce a catalizat gândul), un as în mânecă absolut pentru această formă de revoluție sexuală (căci ce e ea altminteri, nu?). Dacă toate lucrurile sunt egale, interesul e reciproc, tot ce trebuia copt este copt, iar muierea din narațiune este una care-mi seamănă mie, tot ce n-ar funcționa într-un spațiu urban poate fi făcut să funcționeze de posesia unui cort.

Putem face nenumărate presupuneri despre motive. Poate că un cort implică o doză de hippie care se traduce inconștient în revoluție pentru toți participanții la ecuație, într-o abolire ad hoc a normelor. Poate că un cort presupune o stare de temporar capabilă să mute altundeva filtrul critic care atacă „not ladylike, not ladylike!” – ce naiba, în fond mâine poate nu mai suntem nici unii dintre noi aici. Poate că un cort are încărcătura lui „what happens in Vegas…” (vorba vine vegas, știți dumneavoastră…). Poate că un cort îi conferă posesoarei lui o încredere supraumană în faptul că se află pe terenul ei, și rezultatul e sexy. Poate că un cort face parte dintr-un set de semne de recunoaștere care pur și simplu atrage doar oamenii care trebuie.

Cert este că nu am știut până acum vreun ceas, când întindeam rufele, că sensei-ul mamei mele, pe care nu l-aș recunoaște dacă l-aș vedea pe stradă, mi-a lăsat moștenire la șase ani un pachet profund identitar de libertate, din pânză albastră, parfumat cu un subtil „And it won’t make me jealous if I hear they have sweetened your night…” îngânat peste generații. Ce oi fi făcut cu el?

random

X-ul coordonator de lume are câteodată un simţ al ironiei la limita sadicului: am văzut în tramvai un om cu o chelie uriaşă în creştet, dar a cărui podoabă capilară, în rest, nu avea graniţă la baza craniului, continuând pe spate aproape fără deosebire de desime…

Dacă un om la limita apraxiei se înregistrează să facă un curs de prim ajutor, când vine să te salveze, îţi face un bine sau un rău?

Mă întreb dacă smogul român are o reacţie deosebită cu celulele de grăsime dobândite pe alte tărâmuri – invariabil, în orice zi petrecută acolo sunt o dată şi jumătate (verificabil pe poze) cât în viaţa de acasă.

Am depăşit graniţa de vârstă a desenului animat: copiii se alergau ieri prin sufragerie scandând „Har-ry Pot-ter!” şi respectiv „He-li-po-tăr!” (că aia mică n-a priceput că e un nume şi oricum i-a fost prea frică se se uite cât să afle că nu-s helicoptere în film).

tablou

O fereastră pe care înserarea o abureşte pe dinafară. În faţa ferestrei, o mescioară cu un ghiveci de brânduşe pe ea. Alături, o geantă de piele cu un tom gros lăsat deschis, călare pe ea. În poala femeii de la mescioară, o traistă roşie de cârpă cu gheme şi o bucată de pulover. Degetele învârt iute lâna pe după andrele. O mână se eliberează de fir şi scoate din geantă abonamentul. Conductorul se uită la scenă extrem de amuzat…

about guilt… and shit

A colleague of mine told me at lunch that she thought I looked so zen about life in general that she thought she should adopt my attitude towards everything. Which sounded quite flattering, up to the point where she said she thought I was simply not thinking about certain problems (that she does/others do worry about) – which sounded as if my attitude was a bit silly and at best mildly irresponsible. But, in any case, if I did worry about the same things, then the zen was just a facade and her image of me was ruined 🙂 .

Luckily, I trust her and, generally, people around me, therefore I didn’t get sucked into any kind of spiral of suspicion about what kind of implied judgment her comments may have contained. I just realised how differently people can value things. Because balance, to my mind, is not made of ignoring any kind of stimulus that might throw you off balance. And therefore ignoring stimuli doesn’t bestow any value upon one’s state of balance. Balance is taking in all the stimuli, thinking about what makes them powerful and choosing, in an as informed as possible manner (insert ten-line disclaimer here), which ones you allow to change your behaviours and which ones you stop fretting about. (Because, as far as I am concerned, balance is about managing comfort, angst, guilt and perhaps other little runaround cousins of theirs.)

Some decisions are easy: apparently worrying that somebody else makes less of an effort than yourself in a commonly run process is really time and energy-consuming for many people – I hardly ever bother thinking about it, except maybe when I fold a mountain of laundry – again. I realise though that it’s a matter of trust in the process partners and that trust works like a market force (I’ll have to think about this in more detail at some point – apparently people write whole dissertations about this 🙂 ).

Worrying that you will get ill or that you should eat very healthy food so that you live longer is, again, something that doesn’t keep me on my toes. I’ll go with the mainstream in maintaining my body in functioning order, check everything regularly and take action when there are repairs to be done, just as I maintain the house, but, although I might feel guilty about things I eat for ecological reasons, I refuse to feel guilty about `feeding my body poison`. Foods will keep being processed, ingredients will change with the years, either I’ll get cancer or I won’t. But I’m not going to pay for the insurance daily and get it anyway, I don’t think it’s worth it.

Some decisions are hard: motherhood decisions are hard. Do I adopt an all-healthy diet for the kids? No. Am I irresponsible for not doing so? Do I cut the tv completely? No. Are they going to develop attention disorders from it? Do I teach them schooly stuff early? Not really. Aren’t they going to miss the headstart I had when I went to school reading fluently? Do I try to dam in the pink spree of my four-year old? No. Shouldn’t I stand at least a little bit more feministically in the matter? (all right, the last one is already discarded to the non-issues bin.) 

Also, womanhood decisions are sometimes hard. Do I work at how I look or do I try to accept myself, my age and my body as they are and be happy with that? Do I like who I have become or do I want to change as a person? Is this point in my life determined more by comfort or more by fulfilment (and then again, who says they can be told apart?)?

Political decisions are horribly hard. There is so much information to take in, so little time to deal with it before there’s more information, so many voices that should be listened to properly before dismissing, joining or splitting their message into usable and unusable bricks… Am I guilty for being partly an economic migrant? Do I have the right to protect myself by not reading the garbage or should I know it all in detail?

All these decisions, taken on a daily basis (do you use two or three sheets of toilet paper?) or for life, entail a plethora of feelings about who you are based on those decisions and about your human worth. The most common of these, in my case, is guilt. Which seems to never stop pouring from everywhere, even with so-called zen. I remembered twenty things, I forgot one birthday  (guilt). The children who came to my daughter’s birtday party didn’t actually eat sweets – ever (doubt and guilt). Guilt for consuming, guilt for ecological gestures that you couldn’t afford or simply didn’t have the time for, guilt for non-bio food, guilt for your economic status, guilt for the age of the car’s engine, guilt for ever watching tv, guilt for being broken by the time you get home and not feeling like a good roll over the floor with the kids, guilt about fishsticks, guilt about the fact that you felt good about doing a nice thing, therefore it’s not nice anymre, because it’s not selfless – and it spirals slowly into the absurd.

Balance is being a witch from Discworld (I really loved this image): you learn to balance the pain (or guilt) into a big ball and pour it into something else. One day at a time. And this is why trying to achieve balance is, to me, more valuable than many other things – because you get to live and experience and learn from all the shit, but you do your best not to put it on others.

despre idiolecte şi idiotizarea limbajului comun

Lucrez într-un mediu administrativ şi traduc limbă de lemn pe pâine. Ca în bancul ăla cu „mai mult rahat şi mai puţină pâine”. Sistemul nostru de lucru care cere ca textele să treacă pe sub mai mulţi ochi fac ca totul să sune identic cu sine însuşi, fiindcă ne „formatăm” reciproc, ne aducem într-o matcă a aceluiaşi registru. Şi da, e firesc să existe un registru, şi da, uneori găseşti mult sens într-un asemenea text, dacă reuşeşti să pricepi ce înseamnă toate sintagmele bine standardizate şi opace care novicelui îi sună perfect plastifiat.

DAR… registrele astea sunt stabilite de un sentiment comun/împărtăşit (cum traduce fiecare engleza din capul lui) al adecvării unui text la mesajul pe care-l transmite. Or, încetul cu încetul, vorbirea din spaţiul public (administrativ şi altminteri) suferă tot mai tare (mi se pare, dar o mai zic şi alţii) de un sentiment autocenzurant că toate cuvintele se plasează în afara registrului în care vorbeşti. Am tradus adineauri „indiscriminately” cu „de-a valma”. N-am găsit „altă rimă” mai „administrativă”. Dar m-am trezit întrebându-mă – cred eu, cu temei – de ce propriul meu creier se jenează să scrie pe hârtie „de-a valma”? (ba chiar şi „cu temei”). De ce tot ce n-a fost importat ca termen în ultimii douăzeci de ani e învechit şi nu-şi mai are locul în scrisul modern, de ce dacă-l foloseşti pe „îndeosebi”, pe „neîndoielnic” sau pe „nesăbuit” suni „livresc”? De ce o să fie complicat să le explic copiilor mei în română conceptul de „a scoate la mezat” (deşi în flamandă există) din pricină că nu s-au actualizat cuvintele, iar pe alea vechi, din motive necunoscute, ne simţim constrânşi să nu le folosim (pardon, utilizăm)? De ce îi învăţăm pe străinii vorbitori de limbă română numai pronumele demonstrative lungi, ca şi cum numai ele sunt limba adevărată, aşa încât bieţii oameni se uită lung la partenerii lor de conversaţie care vorbesc limba care se vorbeşte? De ce a devenit româna o limbă infernal de jenată de propriile ei vocabule atunci când ele pot apărea în contexte obscene, şi ca atare în orice instrucţiune trebuie să „introduci” un şurub… şi devine complicat în ce, că e grav şi dacă scrii gaură, dar şi dacă scrii orificiu…? Şi să nici nu încep cu obsesia cacofoniei… Cum de am permis de comun acord această sărăcire a vocabularului (mă scuzaţi, pauperizare) şi în numele cărui scop? 

Îmi mai zice câte o amică, ocazional, că vorbesc cu cuvinte frumoase. O fi o chestie de idiolect moştenit din familie. Dar în opinia mea/după capul meu –  vorbesc pur şi simplu cu cuvintele limbii mele, „de-a valma”. Oare de ce atâtea dintre ele sunt puse la colţ?

Gaura ca temă recurentă

Zicea băiatul ăla cândva

Că gaura din steag se va umple cu sens,

Că scopul va deveni palpabil, ca pe pahar vizibilul condens,

Că gaura e mai mult decât ea.

Ziceau şi la cunoştinţe despre natură că puloverul cel mai gros

Nu-ţi ţine cald cu lâna, ci cu ochiurile rotunjite pe andrea

Că pledul de aer din spaţiile circumscrise e… aşa

…un fel de termopan avant-la-lettre miţos.

Să zicem, prin urmare, că şi gaura asta din stomac

Între când, carevasăzică, totul urmează şi totul a fost

Are, probabil, un rost,

O pupăză sau măcar un colac.