Era în vacanța dinainte de a șaptea – sau poate a opta? Înainte sau după Bușteni? Nu contează. Am repetat tabăra de la Plaiul Foii, fiindcă prima, cea în care mersesem neîncrezător după a cincea, cu diriga de atunci, cu mătușă-mea, cu A. și I., fusese un miracol. Țin minte cum colecționam imaginile a câte culori reușea să aibă într-o zi Piatra Craiului și cum revenisem acasă cu relația asta de admirație-apropriere-împoezire în raport cu un munte cumva excizat din contextul lui de lanț muntos, în logica de micu-prinț a unicității lucrurilor iubite pe care o foloseam la vârsta aia. (Între noi fie spus, visez la cinci zile legate în care să stau să mă uit la fel la Piatra Secuiului). Am convins-o pe C. să vină în tabără, că e cel mai frumos loc din lume.
Nu știu dacă toți copiii au bucuria asta a revenirii în locuri unde ți se pare că știi fiecare pietricică și unde poți să le povestești – cu siguranță enervant – celor care n-au mai fost acolo, unde duce drumul x și unde anume pe râu e o scăldătoare numai bună. Mie nu mi-a trecut nici acum, fiecare întoarcere undeva e o recuperare a hărților mentale și o iluzie de rădăcini, o revendicare a unui „și locul ăsta face parte din cine sunt”. De fapt e mai mult decât atât, fiecare întoarcere în locuri unde ți-a fost foarte drag să fii are capacitatea de a te integra pe tine cu tine însuți, de a-ți coerentiza cumva povestea, altminteri, prin forța lucrurilor, fragmentară. E ca și cum atunci când te așezi pe aceeași băncuță de pe drumul către Pueblo Espanol filmul care s-a rupt în 2000 și alegerile făcute între timp care te-au îndepărtat-alienat de cine erai atunci sunt parțial suspendate și poți aduce înapoi în împletitura identitară firele de viață alternativă, traiectoriile disjuncte, chiar dacă e clar că nu le vei trăi și pe alea de vreme ce n-a fost dat să le trăiești.
Era o vreme dramofilă, 13 ani e o vârstă pe care să nu le-o dorești nici dușmanilor. Mă plângeam pe bună dreptate unei amice din tabără de lucruri cu care mai târziu am învățat pe nedrept să fac pace. Sau în fine, nimic nu e complet strâmb sau drept nici măcar în momentul în care se întâmplă, știu că mă plângeam și mă vedeam dinafară chiar și atunci ca unidimensională și hidoasă în lamentația aceea, ceea ce probabil explică de ce o adresam unei fete parțial străine. Oamenii care ți-s dragi merită mai multe nuanțe sau ți le-ar adăuga cu de la sine putere dacă te văd simplificând. Vreau să cred că C. așa ar fi făcut sau că mi-ar fi fost rușine de ea să procesez în alb-negru. Deși, Doamne, vorbeam atât de mult pe atunci, cam cât fiică-mea…
(E aceeași tabără în care amica ne-a povestit că dacă la 12 noaptea te uiți în întuneric în oglindă și spui de trei ori ceva ce am vrut tare să uit, vine diavolul. Nu a ajutat că aveam chiuvetă cu oglindă în sala-dormitor.)
Era bine să ai o amică cu curiozități mai extreme și care nu te cunoștea de fapt, așa puteai explora ce nu-ți dădeai voie să zgâmâi altminteri, să fii colțuros și umoral. Oricum pe lângă oameni noi ești mai curajos sau te poți reinventa mai curajos decât pe lângă cei care știu că ești cuminte. Cred că eram pe drum înapoi spre casă și că ne aduseseră cu autobuzul până la Brașov puțin mai devreme de ora la care pleca trenul. E tot ce-mi pot imagina ca scenariu pentru intervalul necesar ca momentul ăsta să nu fi fost un vis. În orice caz, am convins-o pe noua amică că nu ni se întâmplă nimic dacă ne îndepărtăm de grup și că oricum, chiar dacă restul ar pleca cu trenul, la Brașov suntem în siguranță. Am dus-o alergând prin tunelul care iese din gară în parc, am ieșit în soarele vesel de peste Tractorul și am stat pe o bancă, pe prima bancă din stânga tunelului, uitându-ne la pâlcul meu preferat de mesteceni, în timp ce îi relatam cu lux de amănunte cum m-am jucat acolo în fiecare an, cum ultima dată am stat pe banca aia cu frații mei mici-mici care țopăiau pe alee până când unul s-a julit și l-am făcut să râsu-plânsu. Am testat pe ea absurdul propunerii: dacă am fugi acum, în clipa asta, din viața preorganizată care ne duce cu trenul la București, eu și aici sunt acasă. De altminteri și la Plaiul Foii.
În capul meu toată scena se mișcă în substanța vâscoasă a unei nostalgii care a înghețat-o ulterior în chihlimbar, dar nu e nostalgia care măsoară distanța dintre acum și atunci, ci cea din clipa însăși. Un sentiment supraordonat tuturor celorlalte pulsiuni ale copilăriei și adolescenței, ceva ce mișca/mișcă un întreg mecanism al deciziilor, al importanței, al alegerii lucrurilor care se arhivează sau nu. Senzația aproape opresivă că nu ții pasul cu toate celelalte cuante ale tale (ră)sărite din punctele de fericire sau de distrugere, că ele se vor pierde în universurile lor paralele și că tu nu vei fi niciodată întreagă, nu vei fi trăit niciodată pe de-a-ntregul. Că fiecare clipă trăită e o irosire iremediabilă a tuturor versiunilor tale care ar fi trăit-o mai bine sau mai prost sau doar altfel. E poate primul moment de care îmi aduc aminte în care m-am așezat pe o bancă și am încercat să adun înapoi în mănunchiul realului calea contrafactuală a uneia dintre acele vieți.
PS: abia terminând de gândit gândul mi-am dat seama că în pofida asociațiilor vizibile care au adus azi la suprafață frunza asta de varză din butoi, ea se datorează direct faptului că am terminat de citit Half Leven a Ayei Sabi.
Jiminy's Blog 