parțial existențială

O persoană simpatică îți amintește că oamenii tac adesea fiindcă le e teamă să nu dea răspunsul greșit, reflexul acela de a nu ieși în față pe care-l cimentează un anumit tip de școală, să nu speculăm că ni se va da peste degete. Iei lanterna pe care ți-o înmânează cu bunăvoința cu care împart oamenii platitudinile care le oferă lor structură în vieți și o întorci înăuntru, încercând să iluminezi prin respectivul harakiri tăcerea asta care te locuiește. Lanterna se stinge înainte de a produce vreo umbră pe pereții peșterii, bateriile erau de calitatea preconizată, tăcerea din burtă rămâne de o calitate nedeterminabilă. În absența instrumentelor de măsură și a celor de orientare, nici nu e de fapt clar dacă e vorba de o tăcere sau de o străvezenie, de o lipsă de consistență pe care uneori o suspectezi atunci când oamenii nu bagă de seamă că stăteai în fața lor la o coadă, nu răspund în niciun fel la câte un mesaj sau nu au nicio idee că ai spus deja ceea ce tocmai aduc în conversație cu aplomb. E greu de spus cât din calitatea asta e ceva ce construiești singur, dându-te adesea un pas în spate să faci loc, și cât este ceva ce ți se întâmplă, sau în ce măsură există o interacțiune între cele două care funcționează ca o mașină de produs ceață. Ai senzația că ești absent din întâmplările în care crezi că ești prezent, că lumina nu se oprește pe tine îndeajuns încât să-ți dea contur și că asta vine cumva dintr-o moarte parțială de care nu ai fost informat, nu au trimis și ei o recomandată care să clarifice statutul juridic al entității. Sau poate chiar e așa de la un punct încolo, poate chiar avem cu toții dreptul la o epocă finită în care să ne fixăm pe celuloidul din mințile celorlalți și pe urmă pur și simplu oamenii care vin au celuloidul la capacitate cu legăturile și preocupările lor și ca să nu piardă nimic de pe el sunt nevoiți să te uite în fiecare secundă, ca niște peștișori aurii, ah, erai aici, de ce erai aici, blip, ah, erai aici?