… a creierului, că a casei nici nu mai merită discutată. Îmi amintesc, adolescentă fiind, cum urmăream femeile din viaţa mea desfăşurându-şi câte o după-amiază conform următorului scenariu:
Pasul 0: întors de la serviciu, scos haina, pus copii la lecţii, eventual cu un sandviş.
Pasul 1: mers în camere pentru strânsul rufelor de dus la spălat.
Pasul 2: în camera nr 1, găsit firimituri pe birou. Mers la bucătărie, luat cârpă şi făraş, şters firimiturile, duse la gunoi (în bucătărie). Continuat pasul 1.
Pasul 3: în camera nr. 2, găsit o şosetă cu gaură în vârf. Mers după trusa de aţe, cusut şoseta. Continuat pasul 1.
Pasul 4: pus rufele în maşină. Descoperit că nu e hârtie igienică.
Pasul 5: mers în cămară după hârtie igienică. Dat de gândaci.
Pasul 6: dat cu spray. Deschis geamul. Intrebat cu glas tare „de ce mă dusesem în cămară?”
Pasul 7: descoperit că e timpul de gătit, altfel se face prea târziu; luat din cămară ingrediente. Descoperit că nu există ingredientul x. Trimis un copil la alimentara. Căutat împreună căciula.
Pasul 8: pus pe curăţat cartofi în ciuda nevoii de a merge la budă.
Pasul 10: „numai ceapa şi mă duc”.
Pasul 11: „le pun în oală să fiarbă şi mă duc”.
Pasul 12: „nu se mai poate, fug”. Înjurături pe fundal la descoperirea lipsei, în continuare, a hârtiei igienice. Pus rufele la clătit (scenariul e anterior maşinii automate), „că tot sunt aici”.
Pasul 13. Fâsâit din bucătărie. Luat în goană oala de pe foc; curăţat aragazul.
(Paşii sunt nenumăraţi şi, cu cât se apropia seara, aleatoriul mişcărilor şi absenţa oricărei operaţii decise în mod proactiv creştea, protagonista devenind o particulă bălăngănită la infinit de entropia domestică).
Tipul ăsta de scenariu, în ciuda promisiunilor mele din puştie că n-o să ajung niciodată la acest stadiu de dezorganizare, este o descriere fidelă a oricărei zile de weekend în care nu plecăm de acasă. I se pot adăuga, spre agrementare: o felie de pâine cu brânză pe care mi-o voi fi pregătit în cursul zilei, din care jumătate se poate găsi ulterior pe maşina de spălat/în frigider/pe băncuţa de la cuier, lăsată din mână cât să închei nişte şireturi/întind repede nişte şosete/ceva; şoseta de cârpit cu ac şi aţă în ea, pe care te aşezi mai apoi seara, fiindcă în mijlocul cârpitului a trebuit salvată de la moarte o farfurie sau au trebuit adunate cioburile, în funcţie de viteza abandonării şosetei; o pernă căreia seara trebuie totuşi să-i pui o faţă, deşi patul pare făcut, fiindcă în timp ce făceam patul…; un copil cu botul curat şi unul cu botul jegos, fiindcă pentru primul mai fusese un şerveţel în pachet, dar până am ajuns să iau un pachet nou de şerveţele copiii au dispărut la joacă, eu am călcat în cornflakes şi am plecat după aspirator, etc, etc… (Între ultima propoziţie şi asta am fost cu un copil la bucătărie să-i dau ceva la care n-ajungea, am făcut un sandviş cu miere pentru celălalt copil, am aruncat o coajă de banană a cărei proprietară o lăsase vraişte, am pus în frigider laptele rămas afară, am văzut că trebuie să mă apuc în zece minute de făcut ceva de-ale gurii şi m-am încăpăţânat să mă întorc la calculator să termin măcar un lucru.)
Consecinţa (sau cauza, sau factorul agravant) e că uit absolut totul de la mână până la gură. În cele din urmă sunt făcute aproximativ toate aproximativ complet, doar că-mi vine să-mi iau câmpii numai uitându-mă la mine însămi. Orice efort de eficientizare încurcă şi mai rău lucrurile (fac x „cât timp” fierbe y e întotdeauna o eroare). Visez la niscai clone cu creiere curate şi ordonate, pentru uz casnic.
Jiminy's Blog 