Există un tip de spaţii, de întâmplări, de momente care îţi dau sentimentul aconceptualului – adicătelea chestiile care nu sunt nici a, nici b, în situaţii în care lumea se împarte dichotomic. Unii le zic praguri, alţii le zic „in-betweens” (şi cică pe acolo intră în lumea noastră făpturile lumilor paralele/imaginare ori cum vreţi să le ziceţi), unii le zic „găuri” – ale realităţii, bănuiesc, entuziasmându-se de ele atunci când realitatea însăşi le-a surprins într-un instantaneu. Şi alţii nu le zic nicicum, fiindcă nu le înţeleg.
Printre punctele mele personale de nici aici, nici acolo, nici asta, nici ailaltă, de imprecizie a conceptelor care pot fi aplicate asupra unui anumit fenomen, se numără şi „peştera soarelui”. Atunci când a plouat o zi întreagă şi nu te mai aştepţi să iasă soarele, când un cumulus destul de cenuşiu (al cărui nume ştiinţific nu-l ştii încă) pare subit a fi primit un pumn în burtă şi cască o bortă prin care nu se vede niciun corp ceresc, ci doar strălucirea piersicie a unui apus care se întâmplă altundeva, şi numai şi numai atunci când acest fenomen are loc în vreme ce mergi pe o stradă fleşcăită de mână cu mama, care-i inventează un nume (sau căreia îi comunici numele nou-găsitului râsu-plânsu, nici ploaie, nici soare)… atunci descoperi ce e peştera soarelui.
Pentru copiii care nu şi-au inventat propriile in-between-uri, nu ştiu dacă mai e leac. Mă învârt într-o lume plină ochi de conceptualizări alb-negre, fără libertatea lui „There is a crack in everything/That’s how the light gets in” (Oare e cazul să pun sursa? 🙂 ). Îmi impun de o viaţă întreagă să nu uit tocmai asta – că a fi struţocămilă este extrem de important într-o lume în care toate dihăniile se clasifică drept un a ori un b.
Jiminy's Blog 