o anatomie a uitării

Poate că dacă adunăm cap la cap găurile

reiese un motiv care să ne învețe ceva

despre mecanismul care le însăilează:

 

Butonul deșteptătorului, neurnit de cu seară (neamintit până la 8 și 20 când s-a trezit din proprie ințiativă un simț al datoriei)

Agenda copilului (ce căutam? ce CĂUTAM? 30 de secunde de întârziere – aici se pun măcar cinci mișcări pe zi de intrat într-o cameră cu pas plin de intenție și „…euh…??”)

Ieri, telefonul rămas la încărcat pe masa cumnaților (zece minute de condus mai departe)

Alaltăieri, cartea pregătită de drum, dar nepusă în traistă după trei remindere (că soacră-mea știe că uit) (o jumătate de oră mai târziu, pe autostradă – ai luat tu cartea de pe blat? evident, nu)

să iau vitamina (amintit zilnic de douătrei ori despre uitatul în ziua anterioară, urmat de zero acțiune)

orice urmează să iau cu mine într-o călătorie și trebuie pus abia la final în bagaj, prin urmare rămâne în cap până cu cinci minute înainte de plecare

cheia de la mașină (e undeva, într-un buzunar, în care buzunar am uitat să verific)

să iau cu mine când cobor (câte un obiect la fiecare coborâre, amintit abia când să ies pe ușă)

să ud florile de pe pervaz (o săptămână de remindere vizuale fără acțiune – de fapt fac asta acum, dacă tot vorbirăm)

de vreo trei ori în ultimele două săptămâni, pur și simplu să predau ceea ce am terminat demult de lucrat

La capătul antiuitare al spectrului: să nu uit să fac patul să nu uit să fac patul (mă scol să fac patul, mă reașez să vorbim mai departe) să nu uit să fac patul să nu uit să fac patul (mă mai scol o dată să fac patul, oaspetele mă trimite la culcare că e clar că nu mai sunt lucidă; adorm) – la patru dimineața, trează luminată – Doamne, am lăsat-o să se culce fără să-i fac patul!!! Miraculos, să uiți ferm că ai făcut ce-ți propuseseși să nu uiți să faci.

și de fapt, un baseline în care adrenalina pompează întruna

în căutarea găurilor din realitate pe care sigur doar nu le-am constatat încă,

a potențialului unui rateu major, despre care știm cu toții că e doar o chestiune de săptămâni, hai luni, în ritmul ăsta.

 

 

Poate că tema e că se rătăcesc din memorie lucrurile de care îmi propun să am grijă și cele care sunt pre-ambalate „să nu le uit”, ca și cum, printr-un bug de codare, operația de propunere sau reminderul creează o falsă siguranță că lucrurile respective sunt sub control și, relaxându-se, rețeaua le lasă din mână. Exact așa cum, atunci când am încercat să fac asta cu o agendă, am reușit să uit tot ce scria în agendă, fiindcă dacă era pe hârtie era pus bine și deci nu mai trebuia să țin minte. Ar trebui să existe o soluție structurală pentru asta, așa, ceva ca o agendă sau ca un neurolog :).

Reclame

fausse memoire

Există imagini din cărți citite demult pe care nu le mai poți regăsi niciodată, de aceeași calitate cu cele câteva măsuri dintr-un cântec auzit la un concert pe care ți-l aduci aminte cu sală și timp, dar nu ai de unde să-l recuperezi.

Așa pot vedea în fața ochilor, cu emoțiile aferente, o urmărire noaptea, în mașină, pe niște dealuri undeva în Wales, sau oare totuși Irlanda, cert este că se spune în narațiune că unii vorbesc galeză. Un „Duel” al lui Spielberg cu alte coordonate psihologice. Locul lecturii: pe canapea, la Brașov, amintirea insistă că era într-un volum de Dürrenmatt, raftul a fost reverificat de multe ori în anii următori, nici urmă de povestire – sau piesă, sau orice care să semene. La fel, am în cap o povestire care se întâmplă în (sau doar descrie) o sufragerie în care absolut fiecare obiect este în forma unui alt lucru. O masă în formă de lebădă, o lampă în formă de umbrelă, un ceainic în formă de… (inventez exemple, nu mai știu decât senzația fizică a locului și panica chicioșeniei luate în balon, dar și mângâiate cu finețe). Locul lecturii: pe cearșaful cu cireșe, din Mangalia cumpărasem trei cărți, una era Cortazar (în care povestirea, la recitire, pur și simplu nu există).

Și senzația acută că ferestrele astea care s-au deschis la un moment dat către ceva și nu mai sunt găsibile vin direct din povestirea cu magazinul de curiozități care dispare, pe care îmi imaginez că aș ști în ce capitol din Antologie să o caut, dar mi-e frică să nu fi fugit și ea, la rândul ei, din carte.

zece

Deși, la fel ca la toate aniversările, am zis deja tot anul că e așa, e abia așa de ieri. Ieri, de-a lungul meandrelor din Ardeni, cu peisaje nesfârșit-aurii de ambele părți ale șoselelor, reîndrăgostindu-ne de loc după fiecare cotitură, s-au împlinit pe nebănuite cei zece ani de când suntem aici. Le plat pays nutotdeaunaplat. Adoptat cu atâta drag și muncă de adaptare, acasă în atâtea feluri.

Simultan, din pricina expirării cărților de identitate (anul ăsta are o temă recurentă), m-am văzut nevoită să merg la primărie să le refac, și pe a mea, și pe ale copiilor. Am luat rdv online. Am făcut poze conforme. Am ajuns și am explicat cum șade treaba, așteptându-mă ca după atâția ani de toate-îmbinările-posibile-transeuropene, să fie floare la ureche, cum îmi promiseseră la serviciu „Pas de souci, madame, c’est fait dans quelques minutes a la commune! C’est beaucoup mieux pour les enfants d’avoir la carte belge.” O doamnă funcționară, aparent drăguță, mi-a refuzat net actele și m-a reorientat către serviciul pentru străini, care să ne elibereze permise de ședere: „Se poate să fie la noi, dar nu știu sigur, doamnă, se schimbă procedurile așa de des că nu mai ținem pasul, cel mai sigur e să întrebați la Vreemdelingendienst și vă spun ei pas cu pas ce să faceți”. Eu știu că așa-zisele cărți de identitate au fost tot timpul „doar” permise de ședere și n-am avut nici cea mai mică tresărire la cotitura birocratică familiară sau la numele serviciilor – eu vin din lumea vizelor, faptul că lucrurile pot fi ușoare e mai degrabă un fenomen recent pe care-l suspectez invariabil de efemeritate. În schimb copilul cel mic s-a uitat brusc în ochii mei, cu această nouă apucătură societală de a comunica fără cenzură orice disconfort în raport cu eticheta și a zis, aproape cu lacrimi în glas: „Dar mie nu-mi place deloc că ne spune că suntem străini!”

Vreemdeling, așa s-a tradus și Camus.

 

inventar

Am dus la spălat hainele de iarnă ale fetelor. Din buzunare am obținut următoarea listă:

cinci șervețele murdare

două șervețele legate la un capăt cu un loomband, îmi amintesc că sunt două fantomițe (cândva au avut și nume)

două bonuri pentru karturi

două pentru bărcuțe (aceeași zi)

o cartelă Metrorex

un elastic de păr

două clămițe-cleștișor

un loomband singuratic

unsprezece – rectific, treisprezece bomboane

o acadea

o ghindă

capacul altei ghinde

un șomoiog de frunze tomnatice așa de mare că nu a putut fi extras decât prin fărâmițare

un mărțișor

o coajă de jir

o boabă uscată de proveniență misterioasă

 

Promit să ilustrez notița cu o fotografie a acestui palimpsest al lunilor noiembrie-martie :).

 

wpid-2015-04-23-20.08.53.jpg.jpeg

 

 

random

***

Could it be, I wonder, that the other side of grown-up begins where you cease mainly doing things to the end of becoming the person you would like to be and you start mainly doing things because of the person you have already become?

***

Placing a „why” after each „I want” or ”I don’t want”. As important as the ones after `I can` or `I cannot`. As hygienic as brushing your teeth. Possibly more so.

***

Luminițe de Crăciun. Șiraguri nesfârșite de sticluțe de vitamină D, îndulcită cu miros de gogoși, spre tratarea instituționalizată a iernii.

***

note to self (de mare irelevanță)

Ducându-mă să casc gura pe blogurile pe unde îmi mai clătesc uneori sufletul cu gândurile altora, azi m-am întâlnit cu echivalentul unei pancarte pe ușă care-ți spune că băcănia ta preferată s-a închis. Sigur, nu în termeni așa de duri, căci decizia proprietarei era una de bine, nu una de rău – epuizase (mica spre universala?) frustrare personală care o făcuse să înceapă aventura scrisului în public și care îi adusese mii de cititori de pe multe meridiane. Era fericită, ceea ce se dovedise incompatibil cu critica anumitor fenomene pe net, pentru că ele încetaseră să o mai preocupe. E ca și cum pancarta ar fi zis că băcanul a plecat să facă o călătorie în jurul lumii, să-l scuzăm. Poate se întoarce, poate nu.
Asta m-a făcut să mă gândesc la efemeritatea relațiilor virtuale pe care am început să le construim în ultimii ani, la măsura în care ajungi să investești sufletește în viețile unor oameni cu totul necunoscuți, dar adesea mai cunoscuți decât cei din jurul tău. Am primit în tot acest răstimp deschiderea asta cu entuziasm: a regăsi bucăți de simțire în lume care scrie pe alte continente, în alte limbi, cu background-uri complet diferite, mi-a oferit mult timp un sentiment de apartenență și de micime la scara întregului acceptată cu drag – sentimentul că nu ești așa de special în idioțeniile pe care le gândești, că nimic nu e atât de mare pe cât pare în clipa respectivă, că liberul arbitru, chiar și atunci când funcționează întru totul paralizant, e mai degrabă o iluzie și că, în calitatea ta de furnică, oricât de responsabil ai fi, funcționezi oricum într-un cadru de determinări care te fac să nu poți face decât acele alegeri care sunt gata determinate – deci n-o fi foc orice ai face. Sigur, a-ți trăi procesele interioare în public (oricât de mare sau de mic ar fi cel virtual) te face întrucâtva vulnerabil și exhibă lucruri pe care nu toată lumea le vrea „out there”. Ca atare e de înțeles nevoia de a închide băcănia de sentimente atunci când cercul interior se rotunjește a bine. Sigur, se poate pune sub semnul întrebării foamea cititorului de blog pentru procesele altuia – în ce măsură e o formă de televiziune în direct, în ce măsură e căscatul gurii printr-o fereastră într-o casă de om în care arde lumina? [M-am întrebat adesea dacă oare asta e ce e interesant, dar faptul că informațiile prea personale mi s-au părut tot timpul mai degrabă un surplus (adesea inevitabil) și că cele care m-au mișcat în scrisul altora au fost mai degrabă observațiile impersonale îmbrăcate în lentila extrem de personală a altcuiva, tind să cred că nu. Că, deși adesea blogurile pe care le citesc au o calitate foarte intimă, deschiderea nu o constituie informațiile personale de pe urma cărora ai putea să ai judecăți despre un om, ci buna practică a lui „eu așa operez procesul ăsta”, „eu așa cuget”, „pe mine afirmația x mă atinge în acest mod, tu te-ai gândit vreodată la asta?” etc.] Sigur, există multe obiecții de adus atât scrisului, cât și cititului de bloguri, precum și multe de decantat în motivațiile interioare care te pot face să vrei să faci asta. Dar…
Dar astăzi nu este o zi de închis băcănia. Nu pentru că până și Cat Stevens își acceptă din nou natura, împotriva lui Jiminy cel extern care i-a zis că păcătuiește cântând. Doar pentru că, până nu știi măcar ce te face să cânți au ba, n-are nici un sens să fluturi operatorul ideologic al păcătuitului. A închide băcănia înainte să fii gata să pleci în jurul lumii (orice ar însemna asta) e doar o formă de faliment prin autocenzură, nu vreo înțelepciune. Deci mă bucur pentru steluța dispărută de pe firmamentul cu RSS feeds, mă bucur că tema prea mică a blogului ei a încetat s-o încapă ca ființă și că s-a dus să-și vadă de viață. Dar mai mișun prin virtual o vreme. Pentru că de ordine în varza pulsiunilor și a gândurilor e nevoie tot timpul. Sau am eu.

vizită

Ieșind în verandă cu un coș de rufe de întins, dau nas în… cioc cu colocatarul – mierloiul negru cu care împărțim grădina (el ne pigulește pământul de râme și iarba de gândăcei, noi îl păzim parțial de avânturile pisicii). Știu sigur că abia apăruse, că înregistrasem în drum spre mașina de spălat o serie de triluri tare hotărâte afară. Intrat pe ușa deschisă doar zece centimetri, făcea acum circuitul uzual de pocnit cu capul în geam. Nu părea însă așa de panicat ca de obicei, în ciuda dârei de răhăței lăsată prin tot spațiul (noroc că nu și pe rufe). După ce m-a văzut, s-a așezat cuminte pe scară și a stat, ca și cum comunicarea ar fi fost posibilă și așteptată. I-am deschis larg ușile verandei și l-am chemat, de afară, cum m-a dus capul (cum chemi un mierloi? Ps-ps? Piu-piu?). I-am vorbit cu tonul cel mai calm care mi-a venit la îndemână, amuzându-mă apoi că, iată, chiar vorbesc cu dihăniile și nu sună fals. A mai dat o tură de verandă nestresată, uitându-se pe geam către sufragerie și dând târcoale ușii de la bucătărie (m-am și văzut alergând după el prin casă). Apoi m-a fixat din capul scărilor și mi-a ieșit pe deasupra capului într-un zbor întins, ca și cum brusc i s-ar fi revelat ce e aer și ce e geam. De atunci încoace bloguiește și el pe limba lui despre cum a fost vizita, cred – sau îi mulțumește dumnezeului mierlelor că nici curiozitatea n-a ucis pisica, și nici pisica nu l-a prins pe dumnealui. Cert este că repetă o singură propoziție, la fel de ireproductibilă ca modulațiile vocale ale unei cântărețe bulgăroaice despre care voi povesti altcândva, dar recognoscibilă drept o comunicare cu cap și coadă. Și acum mă întreb, dat fiind că – cel puțin de când ne-a „ajutat” să facem terasa pigulind pământul de dihănii la patru palme de botul mâței – îi spun servus cu glas tare ori de câte ori vine aproape, dacă nu cumva „ca signifie se creer des liens”.