plasturi

Am visat că mă lăsasem de fumat.

Eram foarte mulțumită de mine,

ușurată că a fost ușor,

ușurată în sensul că eram mai ușoară, pluteam cumva

pe sentimentul corectitudinii,

ca pe zecele plus de la o învățătoare care nu știe

cum să mai umple gaura aia din copil.

Totul avea să fie bine,

fiindcă mă lăsasem de fumat,

puteam să mă tem mai puțin de cancerul de col uterin, de alzheimer și de următoarele runde de alegeri pe austeritate,

subconștientul găsise soluția aia genială care bagă diazepam în toate anxietățile

dintr-o singură mișcare, soluția finală.

Războaiele ascultă de subconștientul care a luat trei la biologie, îmi spun la trezire.

Ce păcat totuși că nu fumez.

epifanie nr. x

Copilul se uita la Gilmore Girls, iar, de data asta cercetându-și referințele culturale, dar nu asta e important. Am auzit un fragment de dialog din șirul infinit al interacțiunilor mamă-fiică, în rezumat:

tatăl: Mulțumim de invitație, ce seară frumoasă ai organizat.

fiica: Mă bucur că vă simțiți bine.

mama: Ar fi trebuit să-ți calci rochia.

fiica: Thanks, mom.

Genul acela de interacțiune la care memoria ta afectivă reacționează cu întreaga ei capacitate de cringe, nu trebuie explicat nimic, râzi mânzește și uitându-te la altele cum refac acest dans. Aceeași experiență ca la citirea Sașei Zare, dacă mă gândesc mai bine.

Nu pot să explic de ce vederea din afară a fost catalizatorul integrării experienței din poziția fiicei (în care propoziția e întru totul deplasată și confirmă un model de interacțiune dureros, de „nu pot să fac niciodată lucrurile suficient de bine pentru ea”) cu cea din poziția mamei (în care observi detalii cu glas tare, complet inconștientă de efectul a ce spui); pur și simplu a făcut clic undeva o sinapsă.

Cum naiba de nu m-am gândit niciodată că mormanele de răutăți din partea mamelor noastre reale sau prin alianță pot fi explicate (în mare măsură și cu condiția să avem bunăvoința acestei interpretări) prin faptul că dacă cea văzută drept copilă e adoptată ca fiind a ta, în loc să i te adresezi cu vocea pentru străini, cea care include politețe și considerație pentru sentimentele altora, cea care filtrează ce merită spus de ce o să producă mai multe daune decât beneficii, în fine, în loc să vorbești cu ea cu vocea ta publică, folosești vocea ta internă, cea cu care îți admonestezi singură bubele, ridicolul public, firele duse la ciorapi sau lipsele de talent. Vocea cu care te rușinezi, fără să te gândești că asta faci, e doar monologul mental standard. Poate că aceste critici gratuite ale mamelor noastre și ale noastre ca mame sunt direct dependente de asprimea și critica noastră continuă, și dreaptă, și inerțială, față de noi însene. Poate că ele semnalează doar fuziunea identitară, netragerea unei granițe postombilicale definitive, o intimitate care vine la pachet cu bățul cu care se flagelează cealaltă.

monte criști profesioniști

O cărămidă. Nu e chiar greu. Spre deosebire de construcțiile concrete, nu e deloc necesar să ai gata proiectul final, să știi cum o să arate, să ai aprobări, să aștepți materiale. Iei o cărămidă din construcția pe care ai clădit-o deja și o muți în altă parte. Apoi mai iei una. Dacă apuci să muți destule cărămizi, începe să devină evident cum trebuie să înaintezi, pe când dacă nu știi de unde să o scoți pe prima, poți să visezi la noua celulă pe termen nelimitat, ea nu va exista niciodată. Sunt aceia dintre noi care se mută întâi afară într-un cort și apoi se apucă de (de)construit. Mă tem că n-aș fi niciodată capabilă de atâta incertitudine. Dar sunt și cei care își fac cușca solidă din ce în ce mai transparentă, scoțând cărămizi la intervale regulate și construind din ele o altă chestie la fel de transparentă, în speranța că nu va fi la fel de cușcă sau în orice caz vor fi mai multe cuști care își vor compensa întrucâtva reciproc opresiunea. Cuști de vacanță, cum ar veni.

Am întâlnit alaltăieri un om care trăia aproximativ viața mea, cu un avans de vreo opt-zece ani. Alegere de alegere, din cele substanțiale, din același loc în același loc, copil cu copil, muncă cu muncă, întâlnirile astea care se tot repetă… M-am trezit că mă uitam la el ca la o fântână de înțelepciune, cum ai făcut oare să ajungi din punctul a în punctul b, ca și cum mi-ar fi trebuit un plan de casă pe schelet prefabricat, în condițiile în care ai putea spune că dacă toate deciziile au fost +/- aceleași și te-ai întâlnit în același spațiu, probabil că setul de unelte cu care să ajungi în punctul b, care e deja la fel determinat, îl ai deja. Și totuși gaura de încredere că poți să schimbi the things you can, combinația de inerție, oboseală preemptivă, confuzie despre dacă e o cale care merită efortul, silă de ploconeala estimat necesară, toate astea în măsura în care ești în stare să numești elementele, că or mai fi din cele neidentificate, produc un vacuum din care trebuie să te extragi zilnic, de fiecare dată dându-ți tema că și astăzi trebuie încercat. Poate azi doar zgârii niște mortar, cărămida o ieși abia poimâine. Și nu te poți abține să nu-l întrebi pe domnul cu pricina – auziți, mortarul ăsta se fărâmițează mai ușor cu cuțitul de bucătărie sau, din experiența dumneavoastră, există niște scule mai performante?

primiți cu cântul 4?

Am aflat de la un cuplu de prieteni catolici nepracticanți la care am mas într-o călătorie recentă un fapt deosebit de tulburător, chiar dacă nuanțele dezbaterii doctrinare îmi vor scăpa, inevitabil, în lipsa unei culturi temeinice în domeniu (și cer iertare anticipat credinciosului cititor atât pentru ignoranță, cât și pentru deficitul de deferență): aparent biserica ar fi conchis acum câțiva ani că limbul celor nebotezați nu (mai) există. Amicii raportau simplificat și sec întâmplarea, ca pe o decizie corporatistă : dacă singurele piețe în care ai putea crește sunt unele cu mortalitate infantilă ridicată, există o oarecare problemă atunci când produsul tău de asigurări nu oferă acoperire tuturor celor în care potențialii cumpărători investesc dragoste și suferință. În consecință, e cazul să modifici termenii și condițiile produsului. Explicația lor antreprenorială mi s-a părut ca un tub de neon luminând brutal, dar nevolnic, o criptă, ca un șablon cu pătrățele supraimpus pe o hartă neuronală, cu ajutorul căruia nu poți găsi nicio sinapsă.

(c) Granger

Imaginează-ți că ești geograf. Ai impus în școli o imagine a globului, ai combătut îndelung teoriile despre un disc de pe marginile căruia se preling oceanele, dispui de o imagine a lumii coerentă și bine cartografiată; și te trezești că nu mai poți să crezi nesmintit în existența, să zicem, a Antarcticii. Alături de ceilalți geografi, emiți un comunicat: ‘Știți, v-am spus că există continentul ăsta pe care voi oricum nu-l vizitați, dar între timp ne întrebăm dacă e absolut necesar pentru înțelegerea noastră a întregului și ni se pare că nimănui nu ar trebui să-i fie atât de frig, ca atare am decis să nu-l mai punem pe hartă. Poate așa nu vor mai ajunge acolo călători, deși nici nu știm unde altundeva vor ajunge. Sperăm că se va îndura de ei busola.’ Nu e la fel ca atunci când îl retrogradezi pe Pluto din planetă în alt soi de corp ceresc, dar el e acolo, ci e ca și cum ai explica Antarctica cuantic, ea poate e sau poate nu e acolo unde bănuim că ar trebui să fie ceva, dar ne e îngăduit să sperăm că nu e. E deja o problemă considerabilă că trebuie să retipărești hărți și manuale fără număr. Dar tu însuți, ca geograf, cum integrezi această soluție în imaginea ta despre lume? Identitar vorbind, dacă așa arată adevărul tău și el se opune de secole altor adevăruri, cum îl restructurezi?

Sigur, sunt conștientă că puteam să caut o metaforă mai isteață, care să țină mai bine seama de natura empiric impalpabilă a celor despre care se emit ipoteze. Dar vorbeam despre imagini ale lumii și iată, harta de mai sus ar trebui redactată. Nu că aș avea ceva împotrivă, Dante iartă-mă.

Nu în ultimul rând, însă, am o nedumerire lingvistică care înrăutățește acest post, deja destul de risqué (și aici cer iertare încă o dată, de data asta patronului sfânt al umoriștilor care probabil se înfiorează atunci când protejații lui calcă în băltoacele observațiilor evidente) – asta nu înseamnă că limbul se află în limbo?

home improvement

chestia pe care am impresia

că poeții ocolesc să o spună

atunci când caută metafora potrivită ca să spună totul

e că trăitul, în cea mai mare parte din timp, e așa,

cam ca atunci când încerci să strângi niște șuruburi în tavan

cu șurubelnița nepotrivită,

pe o scară prea scundă și puțin descentrată

cu un obiect terț, de obicei esențial pentru operațiune, între ochi și șuruburi

de preferință fără acces la unghiul optim

și cineva nu intră peste tine și nu zice

„nu vrei să trăiesc eu chestia asta pentru tine, că nu te pricepi?”

pain quotidien

Pe bicicletă, prin ploaie. De dimineață mi-am tras un tricou negru și pantalonii roșii evazați pe care i-am luat cu vreun an în urmă fiică-mii, care nu îi va îmbrăca niciodată, sau va descoperi că îi vrea numai dacă vrutul impune paguba altcuiva. Eliberați ieri din dulapul greșit, pantalonii fâlfâie pe bicicletă demonstrativ ca drapelul Uniunii Sovietice. Aleea se îngustează, pedalez încet fiindcă în fața mea o fată merge pe jos. O fată în teniși, o bluză neagră și o pereche de pantaloni roșii evazați care flutură în jurul ei cu o pălălaie la fel de entuziastă. Rânjesc fără să îmi pot stăpâni trăsăturile. Aleea se lărgește iarăși și am loc să o depășesc. Trec pe lângă ea și întorc capul, exact în momentul în care ea a apucat să mă înregistreze pe retină și să se lase cuprinsă de același haz. Ne intersectăm privirile râzânde, o microcomunitate de o milisecundă.

stress repetitiv postoperativ

– Cât de tare doare, pe o scară de la zero la zece, te întreabă formularul:

atunci când apeși pe clanță

atunci când învârți în mămăligă (mă rog, nu zice specific în ce, dar tu completezi ca să ai o consistență clară în cap)

atunci când lucrezi la computer

atunci când cureți cartofi

atunci când tai ceapă

atunci când speli geamuri

atunci când (începi să te întrebi dacă e pe genuri chestionarul ăsta)

Completezi fiecare căsuță în timp ce mâna te doare de fapt de la infinitul whack-a-mole jucat cu sentimentul futilității, cu zeflemeaua, cu neîncrederea, fiecărui glas interior trebuie să-i pălești una în timp ce scrii: doi – vrând să califici cifra, știți, e inutil să întrebați asta pe cineva care nu clasifică drept durere mai nimic, de după revalidarea inițială nu mă mai doare, nu aș putea spune că ceea ce mi se întâmplă se cheamă așa, ca atare scara asta e idioată, mă pune să evaluez un fals cu niște categorii irelevante, deși da, eu am venit la dvs., ce aș putea să descriu în realitate e că totul amorțește, ca și cum mâna aia pe care se bazează tot ce faci ar refuza să mai execute ceea ce o pui să facă, e toată un impuls electric, uneori îți vine să arunci cartoful înspre cea mai apropiată fereastră fiindcă dacă mai repeți gestul o dată ia foc toată șandramaua, e ca arsura aia pe care o trăiai în patul obligației de a dormi după-amiaza, fiecare centimetru de piele încărcat de insuportabilul poziției; doi către trei spui despre clanțele care se rotesc, doi despre cuțite, trei despre mouse, de la scrollul prin a șasea propoziție încolo totul e un fel de strâns din dinți împotriva părții din organism care refuză să coopereze. Introduci în formular aceste abstracțiuni care codifică neant cu glasul cu care ai zice mmm în timpul, fiindcă asta e singura categorie în care se cere feedback pentru corectitudinea aplicării unei proceduri impecabile care nu are nimic de a face cu tine cea prezentă aici. Mmm, da, asta e, flexezi degetele din pumn spre o gheară hiperextinsă împotriva unui gumilastic, dacă repeți aceste exerciții de n ori, în teorie, mușchii din jurul încheieturii se vor transforma într-o mânușă de fier care va apăra definitiv îmbinarea chinuită de o fricțiune fără folos, creierul tău va fi automatizat poziția corectă și unică a poigne-ului, deși ridicol e că o automatizase de acum 35 de ani, fără ca asta să preîntâmpine buba. După douăzeci de repetiții menite să te salveze de efectul altor mii de repetiții fizioterapeuta te întreabă dacă ai nevoie de niște gheață, tu îți reprimi cu bâta de baseball pufnitura interioară – care se uita uluită la cât de exagerat este mijlocul propus, doar nu te-ai accidentat pe terenul de fotbal – și zici da, de fapt ceva care să amorțească temporar amorțeala și o răceală obiectivă care să acopere faptul că îți simți degetele sloi pare leacul perfect, cum de nu m-am gândit.

– În loc să adormi, te învârți pe părți succesive, niciuna cu vreo șansă de a anestezia nervul treaz pe toată lungimea, ca și cum lui i s-ar fi găsit comutatorul și ar fi rămas așa, un filament aprins din umăr până în rădăcina degetului mare. Refractar la muncă, refractar la repaus, o microanarhie împotriva căreia nu se poate trimite poliția călare. Cuantificabil? Mneh, cam un trei pe scara F de la blocul roșu. Noroc că e poimâine fizioterapie, ce bine, mmm.

frământări

must malț maia melasă chișleag plămadă… compost

și folosit, și folosibil,

și reziduu, și combustibil,

ceva pe jumătate mort în drum către ceva pe jumătate viu

sau viu doar într-o proiecție

despre cum va fi viața aceea măiastră, cu crustă aburindă,

cu gust de probă finală la ghilda făcătorilor de istorii

fiecare zi tescuită

fiecare dimineață hrănind muștele cu mirosul acru al devenirii.

rămășițe de baubau

Acum vreo două luni am dedus că a murit grecu’. Casa cea mai mare de pe stradă, vopsită într-un bleu cenușiu – asta după ce cu vreo șase ani în urmă i-a căzut balconul în mijlocul drumului (din fericire noaptea, fără victime) și a renovat asigurarea fațada – cască spre trotuar aceleași ferestre oarbe dintotdeauna. E casa aceea pe lângă care copiii preferă să nu treacă, deși nu l-a văzut niciunul din ei vreodată pe Boo Radley al cartierului lor. Dar au auzit de el. Grecu’ era un om foarte bogat, zice legenda locului. Bogat, dar scrântit. Copiii lui n-au moștenit nimic din averea făcută de pe urma începerii unuia din lanțurile de supermarketuri ieftine, vândut la momentul oportun unor nemți care l-au întins apoi prin toată lumea. Nici casa n-au moștenit-o, a fost lăsată prin testament bisericii ortodoxe. Ce n-a știut biserica ortodoxă atunci când a acceptat această generoasă donație a fost că bietul om ajunsese la faza de hoarder de mai bine de treizeci de ani, poate de frică să nu-i alunece averea printre degete. În ultimii ani cel mai mare rău pe care puteai să i-l faci era să-i arunci flyere în cutia poștală, fiindcă holul din spatele ușii lăsa deja un spațiu de trecere minuscul și fiecare obiect nou rămânea înăuntru, întărind zidul pe lângă care se strecura el ca să-și ia pâine. De două luni de zile, în ziua de ridicat gunoiul, în fața casei stau frumos stivuite cutii cu ziare din anii 90 și broșuri de livrat pizza, papornițe cu vechituri, fix 2 metri cubi de fiecare dată, că atâta ia mașina de gunoi pe gratis. Dacă vrei să scapi de ele mai repede, plătești la metrul cub, ceea ce probabil că era scris în testament că nu e voie să se întâmple. Azi cred că au depășit volumul de puțin, după evaluarea ochiometrică a cuiva responsabil să preia felia de grec lăsată la poartă. În urma mașinii a rămas o moviliță de casete cu coperta completată de mână, cu pix albastru. Spre dezamăgirea mea, zero Nana Mouskouri.

Un lucru e sigur, strada asta va ști de-acum într-un an nesfârșit mai multe despre grec decât fabulase în jurul lui vreodată.

pilule de adecvare

Foială amețitoare și generatoare de agorafobie în bursa de cărți. Copilul unu se proptește în minutul unu, pe barba ei, în romănașul pentru copii de care urmează să-și petreacă următoarele zile lipită cu pap. Copilul doi e abulic, răsfoiește de zor, pune la loc, ea ceruse să fie aici, are toate intențiile să-și petreacă următoarele ore scăldându-se în poftă fără să poată alege, ceea ce nu-i poți lua în nume de rău. De pe raft ceva te strigă cu numele ei, n-ai auzit niciodată de autor, nu e din nicio serie care-i place, dar pare exact pe gustul copilei. O chemi să își dea cu părerea. Luni dimineață nu vrea să plece la școală, sunt prea multe ore până se întoarce la Mollie și Sebastian.

În drum spre ora de desen, M: „Știi, azi am aflat că există o profesie care probabil mi se potrivește și mai bine decât să mă fac arhitect.” „Super. Ce?” „Ilustrator.” „De carte?” „De orice.” și repetă cuvântul aproape căutându-i gustul, cu siguranța că trebuie să fie dulce. „Auzi, și de unde ai auzit tu că există profesia asta?”, o întreb și-mi înghit o duioșie aproape lăcrămoasă la cum le cade copiilor ăstora lumea în poală. „Am făcut astăzi la școală o temă despre tehnică și inventatori și am citit un text despre șeful de la Apple și undeva în text apărea cuvântul. Un copil a întrebat ce înseamnă și juf a explicat. Și mi-am dat seama că este exact ce mi-ar plăcea să fac.” Și mai zice o dată, așa, visător, „Ilustrator.”