Am pus să curgă muzică la plesneală pe spotify, algoritmul m-a citit ca în palmă plecând de la it ain’t me babe, m-a plimbat prin Carole King și Rodriguez și totul părea excelent; am ieșit să mănânc în curtea acoperită cu roz prin care licărea niște soare timid, algoritmul i-a dat mai departe cu Croce și niscai Beatles, pisica s-a rostogolit a mângâiat; m-am așezat înapoi la lucru și după vreun ceas am constatat că în loc să fi urcat glicemia și să am spor, tot sistemul a intrat într-o gaură atât de adâncă încât singura soluție a fost să sting sursa. Strat peste strat se depunea peste inconștient încrederea aia beată (și cu hiat și cu diftong) a lui age of aquarius emanând din fiecare cântec de protest sau de banal amor, în timp ce laringele se strângea din ce în ce mai tare în replică, tumefiat de absența ei structurală de azi. Mă tem că ne vor trebui psihologi la nivel societal, nu individual, și nu mâine, ci alaltăieri.
cumpărături de Crăciun impulsive
Mi-am propus să aștept sfârșitul lumii pe Saint Vincent și Grenadinele.
E probabil ca acolo apele să înghită civilizația mai devreme, dar pe de altă parte viteza cu care se petrec lucrurile la tropice s-ar putea
să anuleze legea vaselor comunicante
și să le umple cu alt vin,
vin de rodie
și anafură din urechea sfântului Vincent.
Da, asta pare singura decizie corectă
locul cu cel mai frumos nume,
cu backup vocals integrat,
add to cart.
diary entry nov 23
Zilele încep, se autofagocitează și dispar și între timp tu te speli din ce în ce mai obsesiv de sosul ăsta de anxietate în care marinează o lume întreagă, spaima produce monștri care produc spaimă etcetera, dar efortul de a te decupla de frică e mânat tot de frică; nu e ciudat cum dacă ți s-ar pune sub nas un chestionar despre cum te vezi ai bifa că nu ești vreun anxios, dimpotrivă, ai vrea să fii acela capabil de imaginația care vede viitor, și totuși de toate membrele îți atârnă bolovani. Sunt puține lucruri cu adevărat importante, îți vine să le arunci pe toate celelalte și să te bagi sub o plapumă, dar știi că prioritizarea aruncă la gunoi lucrurile care erau importante în feluri subiective ascunse, toate felurile mărunte care țin mințile în scaun. După fiecare efort major vine un gol, după individual compus vine colectiv dezmembrat, totul pare în perspectivă mic, nesemnificativ, things in the rearview mirror are bune, dar o picătură într-un ocean. Afară, dincolo de ecran, oamenii zbiară, toți au dreptate în felul lor și nedreptățesc în feluri tare asemănătoare; și închiderea în coconul de iarnă e o formă de radicalizare, nu-i așa?
pro memoria
On a roll in the car, summarized:
„So if I am really unsuccessful at this career (long story), I guess I’ll have to live in your basement or sell a kidney. Is that even a thing, can you sell organs? Ah, on the black market. Though if you are Barbie and you go to the black market to sell a kidney maybe you first press ‘change background’ – a black market is too depressive, so you make it a pink market. I mean you are Barbie, you are selling a kidney with rhinestones. „
parțial existențială
O persoană simpatică îți amintește că oamenii tac adesea fiindcă le e teamă să nu dea răspunsul greșit, reflexul acela de a nu ieși în față pe care-l cimentează un anumit tip de școală, să nu speculăm că ni se va da peste degete. Iei lanterna pe care ți-o înmânează cu bunăvoința cu care împart oamenii platitudinile care le oferă lor structură în vieți și o întorci înăuntru, încercând să iluminezi prin respectivul harakiri tăcerea asta care te locuiește. Lanterna se stinge înainte de a produce vreo umbră pe pereții peșterii, bateriile erau de calitatea preconizată, tăcerea din burtă rămâne de o calitate nedeterminabilă. În absența instrumentelor de măsură și a celor de orientare, nici nu e de fapt clar dacă e vorba de o tăcere sau de o străvezenie, de o lipsă de consistență pe care uneori o suspectezi atunci când oamenii nu bagă de seamă că stăteai în fața lor la o coadă, nu răspund în niciun fel la câte un mesaj sau nu au nicio idee că ai spus deja ceea ce tocmai aduc în conversație cu aplomb. E greu de spus cât din calitatea asta e ceva ce construiești singur, dându-te adesea un pas în spate să faci loc, și cât este ceva ce ți se întâmplă, sau în ce măsură există o interacțiune între cele două care funcționează ca o mașină de produs ceață. Ai senzația că ești absent din întâmplările în care crezi că ești prezent, că lumina nu se oprește pe tine îndeajuns încât să-ți dea contur și că asta vine cumva dintr-o moarte parțială de care nu ai fost informat, nu au trimis și ei o recomandată care să clarifice statutul juridic al entității. Sau poate chiar e așa de la un punct încolo, poate chiar avem cu toții dreptul la o epocă finită în care să ne fixăm pe celuloidul din mințile celorlalți și pe urmă pur și simplu oamenii care vin au celuloidul la capacitate cu legăturile și preocupările lor și ca să nu piardă nimic de pe el sunt nevoiți să te uite în fiecare secundă, ca niște peștișori aurii, ah, erai aici, de ce erai aici, blip, ah, erai aici?
La o chestie cu cărți
* Rugăciunea ar trebui să fie așa :
Doamne, dă-mi seninătatea să accept că nu voi termina jumătate din cărțile de pe noptieră, curajul să le încep pe cele care contau pe o maturizare ulterioară la momentul achiziției și înțelepciunea să nu cumpăr un teanc nou.
* Știi cât ești de bătrân când băiatul de lângă tine citește neironic titlul cărții lui Serhii Jadan ca Depeke Mode.
* După toate operațiunile fatice care te rușinează profund, cu atât mai mult cu cât performativitatea e doar pentru lumea virtuală, în fața ta a ascultat fix un nene care pe urmă te dojenește pentru că e strident și neliterar să printezi și să rostești cuvântul masturbare, fetele astea de azi cred că numai așa se poate scrie literatură, dar ce funcție educativă mai avem noi, funnily asta e singura parte care nu te rușinează…
Pe urmă deci, în lounge, în sfârșit cinci minute fără oameni, holbându-te în you’re so vain, you probably think this thing is about us, superb editat. Erai convinsă că doare, cum altfel, așa se negociase de la bun început.
* the hollowness of it all, vrutul ăsta să aparții care coincide cu vrutul să te ascunzi într-o vizuină, absurdul faptului că ești din toate filmele mai tare decât sunt unii dintre cei care fac filmele și în același timp te uiți dinafară, cine are drept de cetate în curtea acoperită cu viță, noi toți transiently și nimeni definitiv.
plasturi
Am visat că mă lăsasem de fumat.
Eram foarte mulțumită de mine,
ușurată că a fost ușor,
ușurată în sensul că eram mai ușoară, pluteam cumva
pe sentimentul corectitudinii,
ca pe zecele plus de la o învățătoare care nu știe
cum să mai umple gaura aia din copil.
Totul avea să fie bine,
fiindcă mă lăsasem de fumat,
puteam să mă tem mai puțin de cancerul de col uterin, de alzheimer și de următoarele runde de alegeri pe austeritate,
subconștientul găsise soluția aia genială care bagă diazepam în toate anxietățile
dintr-o singură mișcare, soluția finală.
Războaiele ascultă de subconștientul care a luat trei la biologie, îmi spun la trezire.
Ce păcat totuși că nu fumez.
În ziua în care cânți,
Când s-a așezat tot ceea ce faci împotriva naturii
undeva în stratul de sedimente
și ce plutește e curat și muncit și împotrivă altfel,
antidot de în ciudă,
În ziua aceea, pentru o clipă, meriți să faci ceea ce faci și să te și bucuri.
La următoarea repetiție, când
notele sunt o serie de hieroglife absurde, iar compozitorii renascentiști
par aceiași torționari care au inventat predarea analizei matematice,
pe scaun șade un copil de opt ani care
bocește între măsuri,
bocește este cuvântul adecvat, aplicabil cu usturătura disprețului.
Repertoriu de repertoriu,
A-ți fi părinte și plod.
secolul 21
reacționarul din noi urlă la lună
își simte celulele dezintegrate de un stafilococ care le lichefiază membrana.
stafilococul poartă ochelari de baga
și-i spune pacientului să nu se îngrijoreze,
să se întindă comod,
tot conținutul celulelor e acolo, trebuie doar reorganizată materia
conform unor principii mai juste,
realitatea va rămâne aceeași, doar cărămizile ei trebuie rearanjate,
la finalul procesului
totul va fi totul doar că nu veți mai avea cuvântul pentru tot
i se va spune altfel, mai puțin totalitar,
vedem noi,
important e să nu opuneți rezistență, fluidul va rămâne,
pietrele se vor duce la fund.
(desigur, fundului nu i se va zice fund,
se va găsi un concept care să nu semnifice o fundătură a civilizației,
ceva mai blajin,
mai amnezic,
iar atunci când conceptul se va înrăi la loc,
as they do,
deplorably,
va fi reîmblânzit prin înlocuire.)
Fluidul din noi sapă în pietrele din noi,
ne deschide măruntaiele,
ne face mai buni și mai prăpăstioși în același timp,
mai buni teoretic și practic mai prăpăstioși –
așa funcționează eroziunea,
obliterează albia poveștii și ascute fricile.
Echipa de intervenție asanează imperturbabil:
firul din care ni s-au tricotat viețile
va fi deșirat ochi cu ochi
prejudecată cu prejudecată,
centrism cu centrism
până va rămâne aer pur peste miez de celulă pură peste curățenie sufletească
peste gaura neagră.
nu te preface că nu știai că tot la gaura neagră o să ajung,
doar ți-am spus că realitatea va rămâne neschimbată.
epifanie nr. x
Copilul se uita la Gilmore Girls, iar, de data asta cercetându-și referințele culturale, dar nu asta e important. Am auzit un fragment de dialog din șirul infinit al interacțiunilor mamă-fiică, în rezumat:
tatăl: Mulțumim de invitație, ce seară frumoasă ai organizat.
fiica: Mă bucur că vă simțiți bine.
mama: Ar fi trebuit să-ți calci rochia.
fiica: Thanks, mom.
Genul acela de interacțiune la care memoria ta afectivă reacționează cu întreaga ei capacitate de cringe, nu trebuie explicat nimic, râzi mânzește și uitându-te la altele cum refac acest dans. Aceeași experiență ca la citirea Sașei Zare, dacă mă gândesc mai bine.
Nu pot să explic de ce vederea din afară a fost catalizatorul integrării experienței din poziția fiicei (în care propoziția e întru totul deplasată și confirmă un model de interacțiune dureros, de „nu pot să fac niciodată lucrurile suficient de bine pentru ea”) cu cea din poziția mamei (în care observi detalii cu glas tare, complet inconștientă de efectul a ce spui); pur și simplu a făcut clic undeva o sinapsă.
Cum naiba de nu m-am gândit niciodată că mormanele de răutăți din partea mamelor noastre reale sau prin alianță pot fi explicate (în mare măsură și cu condiția să avem bunăvoința acestei interpretări) prin faptul că dacă cea văzută drept copilă e adoptată ca fiind a ta, în loc să i te adresezi cu vocea pentru străini, cea care include politețe și considerație pentru sentimentele altora, cea care filtrează ce merită spus de ce o să producă mai multe daune decât beneficii, în fine, în loc să vorbești cu ea cu vocea ta publică, folosești vocea ta internă, cea cu care îți admonestezi singură bubele, ridicolul public, firele duse la ciorapi sau lipsele de talent. Vocea cu care te rușinezi, fără să te gândești că asta faci, e doar monologul mental standard. Poate că aceste critici gratuite ale mamelor noastre și ale noastre ca mame sunt direct dependente de asprimea și critica noastră continuă, și dreaptă, și inerțială, față de noi însene. Poate că ele semnalează doar fuziunea identitară, netragerea unei granițe postombilicale definitive, o intimitate care vine la pachet cu bățul cu care se flagelează cealaltă.
Jiminy's Blog 