disonanţă cognitivă

Citii acum vreo două zile chestia asta, postată de o prietenă pe Facebook (prietena mea frecventează asiduu blogul şi, prin urmare, mă trezesc citind articolele mamei de vârsta mea cu copii de vârsta alor mei şi cu viaţă în ţări similare cu un aer intrigat). Articolul a rezonat oarecum cu ăsta (popularizat de altă prietenă din altă ţară, că mommy-blogăria e globalizată rău). Rezonanţa consta în concentrarea articolului cu „I love to watch you play” pe valoarea momentană a jocului, pe trăirea imediată, nu pe performanţă, care reprezintă evident o proiecţie către viitor. În contextul acela, am integrat mesajul ca şi cum ar fi fost scris pentru mine-cea-care-cânta-la-pian. În contextul articolului cu pierderea prezentului, însă – dincolo de tonul sfătos al autoarei, care mă zbârleşte sistematic chiar şi atunci când ideile mi se par judicioase – îmi bâzâie în ureche musca unei alte credinţe, la care ader simultan.

Sunt, pe de o parte, de acord cu faptul că este necesar să conştientizăm în mai mare măsură ceea ce trăim în momentul în care trăim lucrul respectiv, fiindcă ritmul privitului din supersonic la cum se întâmplă lucrurile în viaţa ta devine insuportabil. Sunt de acord cu faptul că este util să nu bagatelizăm ce simt copiii şi să-i învăţăm mai degrabă să înţeleagă ce simt şi să treacă prin stare decât să le blocăm accesul la sentimente pentru că nu sunt dezirabile (mustăcesc gândindu-mă la colega mea care amintea frustrat deunăzi cum în România se găseşte cineva tot timpul să-i spună unui copil „nu ţi-e ruşine să plângi, aşa copil mare???”) Există o parte substanţială a acestor filozofii (pe care mă abţin cu greu să le categorizez eu însămi drept touchy-feely) cu care sunt de acord fără prea mari rezerve: că iubitul copiilor trebuie să fie necondiţionat de prestaţiile lor, că paşii se fac mai bine şi mai fructuos atunci când sunt ei gata să-i facă şi câte şi mai câte. Sunt conştientă, în acelaşi timp, că o mulţime din modelele de comportament pe care le produc instinctiv nu sunt întotdeauna în acord cu aceste credinţe – ia multă muncă să-ţi iei seama de fiecare dată când încerci să negociezi o situaţie punctuală în mod eficient.

Dar, pe de altă parte: într-o zi de grădi obişnuită TREBUIE să se întâmple o mulţime de lucruri. Numai ca să pleci de acasă, trebuie să fi făcut pişu (ai zice că e de la sine înţeles, dar nu e), să fi mâncat ceva (în termenul de 40 de minute disponibil, într-un ritm mai susţinut decât un fulg de porumb la 10 minute), să te fi îmbrăcat, încălţat şi să faci cei 20 de paşi până la uşă fără să te opreşti (de mai mult de cinci ori) să faci altceva mai interesant (şi totul e mai interesant la 3 ani). Aşa e, un copil trăieşte în secunda cu pricina, ca atare ca să poţi trăi cu un copil fără să te sminteşti şi ca să înveţe şi el să funcţioneze în lumea asta, explicarea conceptului de perspectivă este esenţială. „Mergem la şcoală, ştiu că acum n-ai chef, dar acolo ai să te joci cu prietena ta Elyssia/Kaat/etc. Şi ai fi tristă dacă ai şti că ele s-au jucat astăzi fără tine.”. Şi nu vreau să spun cu asta că toate teoriile sunt bune, dar practica ne omoară şi ca atare abdicăm de la partea de crez fiindcă aplicarea e utopică. Cred că e mult mai complicat de atât. Cred că, la fel cum este important să (înveţi să) identifici ce simţi şi să îţi acorzi suficient de des momente de „quality time”, este important şi (a) să clasifici ceea ce simţi drept relevant/irelevant (căci simţi uneori cu organe mai puţin respectabile) şi (b) să înveţi să depui un efort în prezent pentru o satisfacţie viitoare. Căci trăim într-o lume în care totul se satisface a la minute şi a face un plan pe termen lung pare să fi devenit cea mai mare utopie. Politic vorbind, trăitul exclusiv în prezent exclude simplul concept de ecologie, de pildă.

Ceea ce nu mă prind este dacă cele două perspective sunt unificabile într-un singur proiect educativ. Există oare media proporţională între a face balet de plăcere cât eşti copil şi a-ţi termina universitatea în câţi ani e concepută să fie terminată, şi nu în şapte fiindcă te distrezi prea tare? Între a trăi cumsecade momentul şi a planifica suficient încât să nu-l trăieşti pe creditul viitorului tău? Oare pot să transmit ambele mesaje?