antimaterie

acea necesitate acută

să te așezi, cu genunchii bine strânși,

într-un colț, pe linoleum

să te pitești sub birou

în dulap

în orice crăpătură a spațiotimpului

în care

absența ta să capete un trup.

Anunțuri

amprente

fire de mușchi dislocate din urzeala lor de baștină și plecate cu tine în basorelieful animal-vegetal de pe o pulpă. minuscule și dureroase fragmente de sidef încrustate în noadă, exoschelet temporar pentru un animal neapărabil. zoaiele băloase dintr-un lighean gudurându-se pe lângă crețurile degetelor care spală un tricou. dungile infernal de albe ale unui masaj de adio, săpate pe întuneric în spinarea mult prea arsă. erografie, artă prin care se imprimă în ființa-suport negativul ambiental al impalpabilului.

 

hidra

Boala aceea

rezultată din efectele neprevăzute

induse de conjuncția între medicamente,

efect secundar de efecte secundare,

boala aceea neidentificată,

căci unică,

rezultat al unui proces nereplicabil de a căuta să-ți fie mai bine,

boala aia care-ți aplatizează temporar creierul

ar putea fi o bună metaforă

pentru rezultatul

unui proces de jelit

peste care se suprapune un proces de jelit

peste care se suprapune.

Furiinegocierinegări, într-o zeamă confuză

în care niciun doliu nu are timp

să se-ncheie curat,

ba stă și-n calea celui de mai adineauri,

toate hrănindu-se reciproc și umflând

bula lichidă a unei maladii nereplicabile

în niciun alt craniu:

efect pervers

al interacțiunilor dintre iubiri și iubiri.

ea spune că
mergea pe străzi
și nota acută a energiei interne,
care în alte vremi ar fi costat-o
un rug
spărgea becurile
iluminatului public.
legendă sau ba
asta e o parte din povestea ei/mea.
*******
ea spune:
„nu există să nu poți!”
„poți, dar nu vrei!”
„trebuie să poți!”
și încetul cu încetul
să poți devine
în-sinele.
să vrei să poți
să trebuiască să poți
să trebuiască să vrei să poți
să vrei să trebuiască să poți.
misiunea e grea –
acolo unde a putea e, asumat, binele.
********
ea spune că
copilul trebuie iubit.
că măsura ființei
e, cumva, în cât
reușești să iubești.
sau poate asta n-o spune nimeni
e de la sine înțeles
doar straiele se schimbă,
copiii se schimbă,
putințele se schimbă.
iubirea e tot aia
resemeni ce s-a cules.
******
spune-mi, te rog,
unde sunt scările?
E beznă în scara de bloc,
fiindcă ultimul bec cu filament
din emisfera nordică
a folosit adineauri
drept turnesol ad-hoc
al puterii nevrute și netrebuite,
iubinde, iubite.
Scările, iute,
să fugim,
le văd cum ațâță un foc.

cocon

Cine zice că,

mari fiind,

avem alte nevoi de bază

decât la o lună?

Năuci, înconjurați de

mult prea mult spațiu de manevră,

lumea cea mai fericită

cea bună

e aceea care ne înfașă strâns,

uterin,

fără scăpare,

fără zbucium și chin.

Altminteri ne petrecem

vremea urlând.

Lumea cea mică,

o fașă pufoasă

pesante,

apaisante,

pesante,

apaisante,

lumea de-acasă.

revelație

Cam ca în secunda

de lumină galben-intens

concentrată

compactă, confuză, prevestindă și vie

sub cenușiul cel mai încărcat de sens.

Cam ca în ultima clipă

a urcușului care-ți arcuiește

tot mai întins

nervii întregului corp

când elasticul care-ți frânge și instinctul de a răsufla începe să știe

că va pocni – sau că deja pocnește

Cam așa

cu fiecare senzor

gâdilat până la saturație de

furnicile unei așteptări mereu gata să fie frustrată

pare-ți-se că te va inunda

înțelegerea – toată deodată.