must malț maia melasă chișleag plămadă… compost
și folosit, și folosibil,
și reziduu, și combustibil,
ceva pe jumătate mort în drum către ceva pe jumătate viu
sau viu doar într-o proiecție
despre cum va fi viața aceea măiastră, cu crustă aburindă,
cu gust de probă finală la ghilda făcătorilor de istorii
fiecare zi tescuită
fiecare dimineață hrănind muștele cu mirosul acru al devenirii.
E sâmbătă. Pe Facebook prinde viteză o tornadă de îngrijorări, chestie care nu ajunge până la el, dar știrile de la tv sună deja pe măsură. Urmează să fie nasol. Cât de nasol nu știe nimeni, dar China-nasol e deja o predicție de bun simț. Evident, la știri se spune că oamenii își cumpără conserve, se arată în cascadă supermarketuri cu rafturi demne de alimentara. Vomitiv – se gândește reflex – cum sunt oamenii. Pe de altă parte, în buletinul lui cifra a trecut de o anumită graniță psihologică și mai sunt și alți factori de luat în calcul, de data asta e pe bune. Ar fi fost practice niște conserve. Mai simțise și în alte dăți umbra asta înghețată, ca felia aia când îți arată din satelit globul și pe o parte e lumină, pe alta e întuneric și între ele un fel de nimic, un contur difuz, prea lat ca să fie un contur chiar și pentru cei mai proști ochi, mai rău decât oricare dintre alternative. Așa, ceva ca… și aici îi cad ochii pe ilustrația perfectă, amărăciunea de motan de douăj’ de ani fără dinți, surd toacă care, venit din dormitor, își trage sufletul pe covor la modul cel mai literal – sufletul îi scapă din bot și el îl trage încăpățânat înapoi cu un hârjâit. De luni de zile i se rupe inima uitându-se la chinuiala asta, sau în fine, nu i se rupe inima tot atât de literal, dar se trezește din timp în timp fixând aerul din jurul pisicii în căutarea locusului precis al celei de a noua vieți. Oare oamenii s-or fi bătând la supermarket și pe conservele pentru pisici, sau numai pe cele de piersici în sirop? Oare producătorii de conserve pentru pisici o să fie prioritari când se închid toate cele? Adică o să fie cineva care o să le spună vecinilor „Mă duc la muncă, fără munca mea nu se poate trăi” și o să stea la banda de lipit etichete pe astea? Să pună niște trăiști în mașină, n-are niciun chef de cele patru etaje, dar vecina de la țară ar putea încă să-i vândă un pui, dintr-un pui fierbi o supă mare cu morcovi, îngheți niște porții de pilaf și ai niște pulpe la cuptor, o săptămână de mâncat cumsecade e rezolvată și până atunci s-or potoli și ăștia cu făcutul de provizii. Auzi, să stea toată lumea în casă, ce idee domestică a siguranței, ce caraghios, ca și cum boala ar fi un spărgător, încuiem ușile pe dinăuntru de trei ori, în fond yala aia suplimentară nu e chiar inutilă, și mâncăm pui, fiecare în bucătăria lui. Un pui ar fi bun și pentru motan, ar avea resturi – care resturi, omule, că nu poți să toci oasele, nici cartilagii nu mai poate să roadă, vai de steaua lui, fără conserve din alea cu mâncare moale… Să ia totuși niște trăiști, cine știe ce s-o găsi, ăștia mai și exagerează la televizor ca să bage spaima-n tine, zici că îi plătește pe mililitrul de adrenalină. În fond nu toată lumea are animale și nu toată lumea mănâncă piersici. Îl trece un fior, deși e călduț începutul de primăvară. Umbra asta înghețată care se apropie, cum naiba să o ții dincolo de ușă când prin sufragerie îți bântuie deja jumătate de moarte?
Se face ora prânzului. Pe masă mai e o treime de pâine, din asta sănătoasă de care-i place lui, muști dintr-o felie știi o treabă, nu puf din ăla fără gust. Să mănânce întâi înainte să o ia din loc, tanti Leti de la piață vine între două și patru cu brânza aia mișto, poate și din aia se poate pune un calup mai mare la congelator, să fie. Și trebuie luată și pâine. Pune pe foc mic restul de zeamă de cocoș, o minunăție, și se duce până la baie, iar îl trece brusc, fir-ar să fie, și când ajunge acolo nimica, zici că e deșert în vezică, că s-a adunat tot nisipul, așa-i zice doctorul, nisip, pasca mă-sii de organism cu mizerii anorganice în el. O vezică acoperită cu dune. Altminteri de durut nu se-ncurcă, da’ nu ne gândim la asta; icnește prelungit, sunetul străin al vocii în apartamentul gol îi e acoperit de zgâmâitul în nisip din baia mică; nici motanul nu prea scoate cine știe ce din sistem, dar îngroapă conștiincios, probabil știe că și nasul îi joacă feste și încearcă să nu se facă de rahat. Sau poate face și el dune. Din bucătărie se adaugă zgomotul exagerat cu care dă în foc supa, e clar că e una din zilele alea… Ajunge să dea ulcica la o parte cu un gâfâit, înjurând printre dinți de mama cocoșului, deși ce vină are cocoșul? Cocoșul și-a făcut datoria, e grozav de gustos mort, spre deosebire de motan, pe care numai nebun să fii să-l mănânci, nebun sau chinez, doar așa a și început toată sminteala. Despre motan nici nu poți să zici că și-a făcut datoria, la etajul patru ce șoareci să fie, poate numai lilieci. Ia uite cum se leagă toate alea, nu că la vârsta lui ar mai putea prinde ceva, dacă era să fi prins vreodată capacitatea asta a expirat demult, și îi încolțește un rânjet autoironic, dar își ia seama la timp, vorbea despre mâț, doar despre mâț, nu facem mișto de bătrânețea asta împuțită, nici nu îi zicem bătrânețe. Nu, așa, motanul. Oare n-ar fi fost mai cinstit și pentru el, nu era o soartă mai cumsecade să fi stat pe lângă un restaurant, să roadă ciosvârte azvârlite de clienți și să se încaiere cu șobolanii, decât așa, de pe vatră pe cuptor douăzeci de ani în aceleași camere și să sfârșești întingând niște miez de pâine în niște zeamă de ciorbă? și soarbe melancolic și demonstrativ din lingură, că tot n-are cine să-l audă. Asta e viață de pisic? Nicio bărbăție, niciun eroism, nicio curviștină miorlăindă pe lângă garduri, și acuma să fii încuiat în restul ăsta de blană, împiedicându-te până și pe traseele automatizate din câțiva metri pătrați. O jale. Și deși supa e fierbinte, îl scutură iar o tremurătură – o ciudățenie, întotdeauna a avut picioarele fierbinți și acum în papuci își simte degetele sloi. Strânge firimiturile de pe fața de masă plastifiată cu broderie spartă, lasă farfuria în chiuvetă, o s-o spele mai târziu. Nu că acum amânarea asta ar mai putea însemna că o să se simtă altcineva să o spele, dar chiar nu-i stă capul la farfurie. Scoate din cămară două sacoșe de cumpărături pliate la dungă, ca niște așternuturi apretate. Pe raftul de jos, lângă punga cu pungi, stă cutioiul de transport al pisicii, nu l-a mai folosit de când i-au scos toți dinții la bietul animal. Nu știe foarte bine ce i se năzare, dar scoate și cutioiul, dacă e să ne închidem în case de-acum încolo ăsta micu’ sigur nu mai pleacă de aici viu, poate i-ar prii o plimbare. Pisicul ridică ochii din conservă. De obicei se zvârcolește ca un drac când vrei să-l transformi în bagaj, dar azi se lasă împins impasibil și nici nu se întoarce cu capul la ușa din zăbrele. În servietă plasele, lista de cumpărături, cheia în yală, una două trei.
Dezamăgirea ta mă urmărea peste tot ca o umbră, niciun loc nu era sigur, doar ea era certă, o vedeam apropiindu-se înainte să pot face vreun gest. uneori înainte să mă trezesc simțeam că mă pândește pe partea cealaltă. Într-o zi, fiindcă nu se mai putea așa, m-am dus să cer un ordin de protecție; judecătorul a fost foarte drăguț, a înțeles perfect, pe el îl urmărise ani de zile o vinovăție, nu voia să vorbească despre asta. Pentru a putea fi aplicat, ordinul de protecție – o investiție din partea statului – cerea și o investiție din partea mea – să nu fac nimic care ar putea constitui o provocare, poliția nu putea garanta cum reacționează urmăritorul, se impunea precauție. Cu sentimentul dreptății împlinite, aproape liberă, am plecat să cumpăr pâine. Pe drum, polițistul care îmi veghea siguranța mi-a făcut discret semn și a spus – știți, poate ar fi mai bine dacă v-aș aduce eu de-ale gurii, nu vreau să vă temeți mai mult decât este necesar, dar mersul acesta al dumneavoastră, cum să vă zic… are un potențial ridicat de a stârni dezamăgirea.
Ce m-a atras la tine a fost
corpul tău online, mi-ai spus,
știam asta,
dădusem anunț la mica publicitate
în el figurau măsuri precise
atâția centimetri de la
tâmpla dreaptă la
glezna opusă,
sperasem să mă aleagă pentru experimente niște frenologi
care să aibă ipoteze invalidabile
despre deschiderea maximă a aripilor temporale
(pe astea le trecusem sub tăcere la mica publicitate,
nu știi niciodată dacă nu te recrutează
hr-ul de la cirque du soleil, care va avea pretenții de zbor,
or aripile astea sunt, din câte știu, doar de decor).
Nu era ușor de înțeles
de ce mă aleseseși tu, această preocupare
reușise o bucată de vreme să-mi amorțească
aproape toate bubuiturile din timpan,
cam ca în mitul că pui să stea locului un colibri
și el face ‘humm’ până devine prea zen pentru lumea asta
(nu e ciudat?
aparent cu cât întrebările au mai puține șanse de a produce cunoaștere,
cu atât îți scurtează viața cu mai multe respirații.)
asta nu era deloc important, cum aveam să văd mai târziu,
deși niciodată nu știm când și dacă vine mai târziul care clarifică definitiv ce era important, de altfel cui îi clarifică? și important pentru ce?
important era că
-iartă-i că nu știu ce fac –
anunțul sus-menționat era
scris într-un cifru la care se potrivise drept cheie o însemnare de-a ta mai veche
iar tu te pricepeai să citești pe diagonală, în chei proprii,
comunicări în limbi vii, moarte și complet inventate,
ca atare scanaseși pe nemestecate
caietul de sarcini.
Din el deduseseși și ce uitasem și ce urma să nu învăț,
aflaseși înaintea mea de ce și de când te chemasem,
îți devenise grozav de limpede unde mă termin
limpede cum vezi numai fundul paharului gol
iar paharul se simte tare jenat și cere
repetitiv
să-i acoperi lipsa de finalitate cu ceva.
ușor amețit, dăduseși totuși un telefon:
„Bună ziua, pentru fizioterapia la aripa stângă, se mai caută?”
pagini peste pagini de aruncat, aruncate
fără ca vreuna să poată conține
bobul de lumină neîncepută
spart cu aplomb pe conjunctivă
cât timp
șezurăm rusește
– viața fiind o serie de intervale de șezut în așteptarea plecatului mai mare decât venitul, popoarele cu ceva perspectivă s-au adaptat -,
fiecare în cuvintele lui scufundat,
bălăcindu-ne în stare, în acel stat,
mai aproape decât
literele amniotic unele în altele adunate.
emblematic pentru irosirea resurselor
culturale
vălătucul de fum de la
capătul respirației
nefumătorului
care cumpără toamna,
din neputință în neputință,
un pachet de otravă de șoareci –
acesta nu ajută la nimic.
Suntem niște ceasornice open heart alcătuite din
componente dereglate, unele mai devreme,
altele mai târziu,
fiecare contribuind
la altă absență
de la rendez-vous-ul cu sensul;
fiecare reparabilă cu o lovitură de ciocan
bine plasată
defectul uneia compensând
pentru defectul celeilalte,
adaptări succesive legate,
în caz de rotițe lipsă,
cu liță elvețiană.
Suntem mecanisme mirabile
uluitor uluibile,
ajungem uneori din greșeală la ora exactă
pe bază de fum.
Și mă întrebi socratic, cu răbdarea unui cioban care mână blând un măgar necooperant către concluzii: – De ce foame îți ține această iubire?
Și eu îmi cântăresc cuminte răspunsul: – îmi ghiorăie mațele, avem în grajd niște fân?
– Când îți e frig, te învelește această iubire? – Nu e treaba iubirilor să mă învelească, îți spun, nu e treaba nimănui, asta e o lecție importantă.
– Îți oblojește această iubire frica din copilărie de covorul de broaște țestoase dintre pat și ușa de la baie? – Nu-mi mai fusese frică să calc pe carapace de pe la opt ani, îți răspund. Ies broaște din toate dulapurile.
– Poți să spui cu limpezime, aceasta, de aici până aici, este o nevoie fundamentală pe care mi-o îndeplinește iubirea?
Și gardul de care încerci să mă legi se apropie și e un gard numai bun, putem adăsta în funia scurtă a rațiunii nevoilor fundamentale, e aproape comod lângă gard.
– Oamenii nu se adapă numai cu apă, dau să zic, și brusc mi-e rușine de excursul gnostic și tac.
– Oamenii sunt poate un catalog de necesități, cu sloturi, simpli și predictibili ca niște mașini, bagi traume, ies opțiuni politice, asta până acolo unde îi apucă iubitul, care e în sine o nevoie fundamentală – moment în care mă încurc în raționamentul aparent circular și iar tac.
Cu căpoșenia măgarului, o iau de la capăt: – Oamenii nu se termină unde li se termină pielea, de fapt operăm cu o conceptualizare eronată a finitudinii. Ei sunt un fel de lichide pe care le conține numai parțial chestia asta pe care o veghem împotriva accidentelor. Alte proporții, imposibil de cuantificat, decantat sau extras cu pipeta, sunt găzduite în cești care îi conțin în principal pe alții, așa cum ceștile noastre ciobite sau cu logoul fostului angajator sunt pline și cu ceaiuri și cafele externe. Cu strămoși, prieteni și iubite. Ce vreau să spun e că oricum nu mă poți aduna de pe toate podelele pe care m-am vărsat din greșeală sau în dușmănie. Nu există întreg gestionabil cu cantitatea corectă de fân, cu un singur set de nevoi fundamentale de îngrijit gospodărește. Iubirile schimbă, doar aparent imperceptibil, gustul oamenilor, le creează nevoi mai multe și mai stranii decât le rezolvă vreodată, îi fac dulci, serbezi, acri, îi amestecă cu lichid de frână, antigel sau acid de baterie, în funcție de ce li se mai întâmplase și celorlalți pe parcurs; iubirea e, probabil, procesul prin care ne diferențiem, treptat, de colostru. A, că ăsta e un model științific al lumii care mai mult încurcă lucrurile decât să le explice? De acord. Dar când ne spargem, celor care ne iubesc nu le va mai ține de sete că ne vor fi îndeplinit nevoi fundamentale. În jurul lor, cu puțin noroc, mai sunt alții care au mai păstrat în vine contaminant – măcar de un shot.
în momentele rare când te vezi trăgând aer în piept,
curajul pare un mărunțiș temporar
un pas încrezător și pe urmă
se va dovedi că sârma era doar
o iluzie optică,
numai frica îi rotunjise suprafața arămie,
de fapt, când vei deschide ochii
sub picioare va fi pământ nesfârșit și solid,
tarmac,
echilibru perfect.
așa că pleoapele storcesc îndoiala,
împotriva evidenței, pășești,
va fi bine
neted ca-n palmă.
cu un hârșâit rutinier ca al roților de marfar,
tălpile înaintează pe bătături
rotunjite
ruginii
o iluzie tactilă, totuși
echilibrul.
plouă cu sete.
în fine, setea, la fel ca ploaia, e impersonală,
doar îi este
cuiva
acelui il care plouă
sau grădinii.
Il dă de la el cu încredere, din preaplin,
poftim,
ploaie ai vrut, dansez maintenant.
Grădina, cuminte,
dansează ca o paparudă, frunză cu frunză,
bea hulpav și se-neacă hazliu,
setea nu o pregătise
pentru seara de dezvirginat bobocii
la fraternitate.
că ți se pare îndeajuns să crezi
că iubirea oamenilor e la fel cu
cea a pisicilor, te auzi rostind,
că aceasta este singura încredere care contează,
singurul fel de a nu cere prea mult,
că
ei vor bântui prin lume și-și vor vedea de șoareci și de raza de soare din mustăți
și te vor alege din nou și din nou
ca să-ți doarmă în poală un ceas sau cât va fi nevoie.
și dacă nu, nu, asta nu te mai auzi rostind,
e tolerabil să faci din loc în loc pe înțeleptul, dar nu pe pielea altuia,
durutul e o problemă particulară;
prima regulă a lui dacă nu, nu
e că nu vorbim cu glas tare despre dacă nu, nu.
știu ce zici, îți răspunde,
dar asta e doar ce vrei tu să auzi,
și în capul tău toată frumusețea raționamentului și a orice se mai găsește pe acolo se face ghem și se rostogolește
în întâmpinarea sunetului care, brusc, vine ca din camera de alături
da, te gândești, așa o fi,
vreau să aud,
iată lama cea mai potrivită cu care să mă tai,
că dacă nu, nu.
Jiminy's Blog 