everything everywhere

Era în vacanța dinainte de a șaptea – sau poate a opta? Înainte sau după Bușteni? Nu contează. Am repetat tabăra de la Plaiul Foii, fiindcă prima, cea în care mersesem neîncrezător după a cincea, cu diriga de atunci, cu mătușă-mea, cu A. și I., fusese un miracol. Țin minte cum colecționam imaginile a câte culori reușea să aibă într-o zi Piatra Craiului și cum revenisem acasă cu relația asta de admirație-apropriere-împoezire în raport cu un munte cumva excizat din contextul lui de lanț muntos, în logica de micu-prinț a unicității lucrurilor iubite pe care o foloseam la vârsta aia. (Între noi fie spus, visez la cinci zile legate în care să stau să mă uit la fel la Piatra Secuiului). Am convins-o pe C. să vină în tabără, că e cel mai frumos loc din lume.

Nu știu dacă toți copiii au bucuria asta a revenirii în locuri unde ți se pare că știi fiecare pietricică și unde poți să le povestești – cu siguranță enervant – celor care n-au mai fost acolo, unde duce drumul x și unde anume pe râu e o scăldătoare numai bună. Mie nu mi-a trecut nici acum, fiecare întoarcere undeva e o recuperare a hărților mentale și o iluzie de rădăcini, o revendicare a unui „și locul ăsta face parte din cine sunt”. De fapt e mai mult decât atât, fiecare întoarcere în locuri unde ți-a fost foarte drag să fii are capacitatea de a te integra pe tine cu tine însuți, de a-ți coerentiza cumva povestea, altminteri, prin forța lucrurilor, fragmentară. E ca și cum atunci când te așezi pe aceeași băncuță de pe drumul către Pueblo Espanol filmul care s-a rupt în 2000 și alegerile făcute între timp care te-au îndepărtat-alienat de cine erai atunci sunt parțial suspendate și poți aduce înapoi în împletitura identitară firele de viață alternativă, traiectoriile disjuncte, chiar dacă e clar că nu le vei trăi și pe alea de vreme ce n-a fost dat să le trăiești.

Era o vreme dramofilă, 13 ani e o vârstă pe care să nu le-o dorești nici dușmanilor. Mă plângeam pe bună dreptate unei amice din tabără de lucruri cu care mai târziu am învățat pe nedrept să fac pace. Sau în fine, nimic nu e complet strâmb sau drept nici măcar în momentul în care se întâmplă, știu că mă plângeam și mă vedeam dinafară chiar și atunci ca unidimensională și hidoasă în lamentația aceea, ceea ce probabil explică de ce o adresam unei fete parțial străine. Oamenii care ți-s dragi merită mai multe nuanțe sau ți le-ar adăuga cu de la sine putere dacă te văd simplificând. Vreau să cred că C. așa ar fi făcut sau că mi-ar fi fost rușine de ea să procesez în alb-negru. Deși, Doamne, vorbeam atât de mult pe atunci, cam cât fiică-mea…

(E aceeași tabără în care amica ne-a povestit că dacă la 12 noaptea te uiți în întuneric în oglindă și spui de trei ori ceva ce am vrut tare să uit, vine diavolul. Nu a ajutat că aveam chiuvetă cu oglindă în sala-dormitor.)

Era bine să ai o amică cu curiozități mai extreme și care nu te cunoștea de fapt, așa puteai explora ce nu-ți dădeai voie să zgâmâi altminteri, să fii colțuros și umoral. Oricum pe lângă oameni noi ești mai curajos sau te poți reinventa mai curajos decât pe lângă cei care știu că ești cuminte. Cred că eram pe drum înapoi spre casă și că ne aduseseră cu autobuzul până la Brașov puțin mai devreme de ora la care pleca trenul. E tot ce-mi pot imagina ca scenariu pentru intervalul necesar ca momentul ăsta să nu fi fost un vis. În orice caz, am convins-o pe noua amică că nu ni se întâmplă nimic dacă ne îndepărtăm de grup și că oricum, chiar dacă restul ar pleca cu trenul, la Brașov suntem în siguranță. Am dus-o alergând prin tunelul care iese din gară în parc, am ieșit în soarele vesel de peste Tractorul și am stat pe o bancă, pe prima bancă din stânga tunelului, uitându-ne la pâlcul meu preferat de mesteceni, în timp ce îi relatam cu lux de amănunte cum m-am jucat acolo în fiecare an, cum ultima dată am stat pe banca aia cu frații mei mici-mici care țopăiau pe alee până când unul s-a julit și l-am făcut să râsu-plânsu. Am testat pe ea absurdul propunerii: dacă am fugi acum, în clipa asta, din viața preorganizată care ne duce cu trenul la București, eu și aici sunt acasă. De altminteri și la Plaiul Foii.

În capul meu toată scena se mișcă în substanța vâscoasă a unei nostalgii care a înghețat-o ulterior în chihlimbar, dar nu e nostalgia care măsoară distanța dintre acum și atunci, ci cea din clipa însăși. Un sentiment supraordonat tuturor celorlalte pulsiuni ale copilăriei și adolescenței, ceva ce mișca/mișcă un întreg mecanism al deciziilor, al importanței, al alegerii lucrurilor care se arhivează sau nu. Senzația aproape opresivă că nu ții pasul cu toate celelalte cuante ale tale (ră)sărite din punctele de fericire sau de distrugere, că ele se vor pierde în universurile lor paralele și că tu nu vei fi niciodată întreagă, nu vei fi trăit niciodată pe de-a-ntregul. Că fiecare clipă trăită e o irosire iremediabilă a tuturor versiunilor tale care ar fi trăit-o mai bine sau mai prost sau doar altfel. E poate primul moment de care îmi aduc aminte în care m-am așezat pe o bancă și am încercat să adun înapoi în mănunchiul realului calea contrafactuală a uneia dintre acele vieți.

PS: abia terminând de gândit gândul mi-am dat seama că în pofida asociațiilor vizibile care au adus azi la suprafață frunza asta de varză din butoi, ea se datorează direct faptului că am terminat de citit Half Leven a Ayei Sabi.

nonsense, colecția de vară

Ciudat e că, deși emoțiile, la fel ca elementele lui Mendeleev, se găsesc rareori în stare pură – așa, un atom de emoție neimplicat în nicio legătură dubioasă sau sentimentală (sau, ca de obicei, ambele) cu unul sau mai mulți atomi de altă emoție – mințile noastre sunt capabile să distileze din fluidul pestriț conceptul a cum ar fi elementele alea „în sine”. Și ne servesc acea iluzie cu nesimțire, deși știu foarte limpede că nu li se întâmplă nici lor niciodată să curgă de la robinet numai dopamină, să zicem. Dar asta nu le împiedică. Cu satisfacția tâmpă că ne fac un bine, în miezul somnului cel mai dulce ne trântesc o porție de bucurie cristalină, fațetată în 57, fără spaime, vinovății și îndoieli, care face să fie cel puțin jalnică trezirea la orice fel de viață de un bun simț absolut și de o complexitate rezonabilă. Sau și mai rău, ne proiectează undeva, în viitorul acela către care alergăm precum veverițele siberiene, o mulțumire de sine nemăzgălită pe care, dacă am fi cinstiți, am ști că n-o vom simți nici când vom avea creștetul proptit în bolovanul de la cimitir – presupunând prin absurd că pacea aceea e perceptibilă.  Îți imaginezi că doar un acces de furie dezlănțuită ar putea avea acea calitate nediluată, acea concentrare a ființei într-un punct pe care o stipulează mintea drept posibilă – ce-ai zis? Îți imaginezi, da. În chestionarele sociologice se vede asta cum nu se poate mai clar: cercetătorul îți pune la îndemână un buton ca de masă de sunet, pe care poți să-l muți grade infinit de mici și de multe între extremele lui „m-am simțit fericit în ultima săptămână” – „deloc de acord” sau ”întru totul de acord” , dar cu extremele incluse drept categorie posibilă. „Just because you have the emotional range of a teaspoon”, nu te poți abține să-i zici co-respondentului imaginar care chiar ar folosi categoria din lumea ideilor. Cu oarece invidie, însă, căci promisiunea neamestecului în treburile interne, a univocității vocilor din cap te cheamă să te lași bleg pe pernă mai iute, uite, atunci când mintea e lăsată să fabuleze… Bine, uneori în meniul din vis e programată o porție de panică pură:  nemulțumitului i se ia darul.

achiziții private (poziția mmcp în regiunea Broca)

Ce m-a atras la tine a fost

corpul tău online, mi-ai spus,

știam asta,

dădusem anunț la mica publicitate

în el figurau măsuri precise

atâția centimetri de la

tâmpla dreaptă la

glezna opusă,

sperasem să mă aleagă pentru experimente niște frenologi

care să aibă ipoteze invalidabile

despre deschiderea maximă a aripilor temporale

(pe astea le trecusem sub tăcere la mica publicitate,

nu știi niciodată dacă nu te recrutează

hr-ul de la cirque du soleil, care va avea pretenții de zbor,

or aripile astea sunt, din câte știu, doar de decor).

Nu era ușor de înțeles

de ce mă aleseseși tu, această preocupare

reușise o bucată de vreme să-mi amorțească

aproape toate bubuiturile din timpan,

cam ca în mitul că pui să stea locului un colibri

și el face ‘humm’ până devine prea zen pentru lumea asta

(nu e ciudat?

aparent cu cât întrebările au mai puține șanse de a produce cunoaștere,

cu atât îți scurtează viața cu mai multe respirații.)

asta nu era deloc important, cum aveam să văd mai târziu,

deși niciodată nu știm când și dacă vine mai târziul care clarifică definitiv ce era important, de altfel cui îi clarifică? și important pentru ce?

important era că

-iartă-i că nu știu ce fac –

anunțul sus-menționat era

scris într-un cifru la care se potrivise drept cheie o însemnare de-a ta mai veche

iar tu te pricepeai să citești pe diagonală, în chei proprii,

comunicări în limbi vii, moarte și complet inventate,

ca atare scanaseși pe nemestecate

caietul de sarcini.

Din el deduseseși și ce uitasem și ce urma să nu învăț,

aflaseși înaintea mea de ce și de când te chemasem,

îți devenise grozav de limpede unde mă termin

limpede cum vezi numai fundul paharului gol

iar paharul se simte tare jenat și cere

repetitiv

să-i acoperi lipsa de finalitate cu ceva.

ușor amețit, dăduseși totuși un telefon:

„Bună ziua, pentru fizioterapia la aripa stângă, se mai caută?”

maculatură

pagini peste pagini de aruncat, aruncate

fără ca vreuna să poată conține

bobul de lumină neîncepută

spart cu aplomb pe conjunctivă

cât timp

șezurăm rusește

– viața fiind o serie de intervale de șezut în așteptarea plecatului mai mare decât venitul, popoarele cu ceva perspectivă s-au adaptat -,

fiecare în cuvintele lui scufundat,

bălăcindu-ne în stare, în acel stat,

mai aproape decât

literele amniotic unele în altele adunate.

trainspotting

Câte un moment prelungit, degetele refuză să se coordoneze, mă uit la ele încercând să dezlege un șiret cu frustrarea crescândă a serilor în care mă întorceam în casă după un bulgărit pe întuneric și cizma nu putea fi scoasă cu membrele acelea temporar nefuncționale, piciorul se scutură iritat de apraxia asta de nerecunoscut și zvârle încălțarea ca pe o potcoavă ieșită din caiele, iar în acalmia care se lasă îmi verific cu vârful limbii creierul de eventuale leziuni, nu se poate determina dacă azi ești mai idiot decât ieri cu trei neuroni sau cu patrusuteșaptesprezece, lucrurile pe care le-ai uitat nu-și semnalează absența prin nicio durere, fracturile logice nu au muchii zgrunțuroase care să zgârie și tu să zici a, asta e, aici este necesară o plombă și totul va fi mai bine. Asta nu mă împiedică să iau apraxia drept un simptom, ca și cum baricada abstractă pe care o construiește dihania puberală nedepășită la momentul cuvenit, acel imp of the perverse care preferă să se zidească de viu decât să îți dea satisfacție că l-ai văzut, că știi ce vrea să facă și că-l aștepți să se facă mare și să își cumpere pian sau whatever, în fine, ca și cum acel tip de baricadă autosabotantă care crește pe măsură ce aștepți și te simți așteptat s-ar scurge în concret, punând un ostreț mai fizic între mine însămi și prezența mea în momentul cu pricina; ca și cum șireturile și degetele ar locui în timpuri diferite și de asta nu se întâlnesc, la fel ca cel aflat pe scaunul ăsta și partea aceea a lui care se holbează la trenuri și refuză să scrie despre trenurile la care se holbează, fiindcă nu l-ai câștigat la belciuge să scrie când ar trebui și despre ce ar trebui și cine zice că trebuie și iată, aici era un scaun pe care stăteam degeaba – de alaltăieri. Așteptarea se divide până la metastază în așteptări imaginare, dezamăgite imaginar prin inadecvări imaginare, dar mai ales prin absența în care te zidești de viu, ale cărei cărămizi, în schimb, sunt tot mai materiale; mă înjur cu glasul Priscillei cu accent de Roma – deficiente!! – pune mâna și muncește ceva, râzi naibii de ceva, de orice, iată, e întâi octombrie, dacă mai aștepți puțin se face ziua în care nici nu vei mai ști că șireturile puteau fi legate de altcineva decât de infirmiera de serviciu.

cult

Mi-a căzut de pe farfurie o bucată de prăjitură

și cineva dintre cei

prezenți la astfel de ocazii

a spus „I-a fost poftă!”,

iar eu am încuviințat, pe cap cu

vălul de deschidere către lumea de dincolo

care se poartă, cuviincios, la astfel de ocazii –

avantajul e că prăjitura nu mai poate să-ți facă niciun rău.

Apoi cineva, în mijlocul unei povești despre tine,

a răsturnat un pahar

și altcineva prezent la astfel de ocazii

n-a lăsat să-i scape ocazia:

„I-a fost sete!”

Cam dulce vin, dar să fie primit.

 

Ieri eram la piață, nu-ți luam ție coriandru și leurdă din Matache,

dar era ca și cum,

dădeam să plătesc

și din mână mi-a scăpat o monedă.

În drumul ei până la asfalt

a cumpărat

vidul de sunet aberant al unei gropi fără fund,

un troc care a lăsat nedumerită și vânzătoarea.

Tăcerea catifelată a bănuțului demersal

a bubuit apoi a noimă în urechi –

Of, de ce n-ai zis că-ți trebuie bani de țigări!?

amprente

fire de mușchi dislocate din urzeala lor de baștină și plecate cu tine în basorelieful animal-vegetal de pe o pulpă. minuscule și dureroase fragmente de sidef încrustate în noadă, exoschelet temporar pentru un animal neapărabil. zoaiele băloase dintr-un lighean gudurându-se pe lângă crețurile degetelor care spală un tricou. dungile infernal de albe ale unui masaj de adio, săpate pe întuneric în spinarea mult prea arsă. erografie, artă prin care se imprimă în ființa-suport negativul ambiental al impalpabilului.

 

hidra

Boala aceea

rezultată din efectele neprevăzute

induse de conjuncția între medicamente,

efect secundar de efecte secundare,

boala aceea neidentificată,

căci unică,

rezultat al unui proces nereplicabil de a căuta să-ți fie mai bine,

boala aia care-ți aplatizează temporar creierul

ar putea fi o bună metaforă

pentru rezultatul

unui proces de jelit

peste care se suprapune un proces de jelit

peste care se suprapune.

Furiinegocierinegări, într-o zeamă confuză

în care niciun doliu nu are timp

să se-ncheie curat,

ba stă și-n calea celui de mai adineauri,

toate hrănindu-se reciproc și umflând

bula lichidă a unei maladii nereplicabile

în niciun alt craniu:

efect pervers

al interacțiunilor dintre iubiri și iubiri.

copilul, ca de obicei, această pisică terapeutică

Seara de ieri s-a terminat în lacrimi. Nimic din cele întâmplate peste zi nu te pregătea pentru vizita neașteptată. Spuseseși noapte bună, după povești și drăgălit, dădeai să cobori, când din camera cea mai mică s-a revărsat o jale inconsolabilă.

„Ce-i, mamă, ce s-a-ntâmplat?”

„Îmi e așa de dor de străbunicaaaaa!”

„…”

sughițuri

„Știu, e adevărat că n-o să o mai vedem, dar putem să ne gândim la ea, să povestim despre ea, e firesc să ne fie dor.”

printre sughițuri continuate: „Dar e cel mai rău lucru care se poate întâmpla, să fii mort, și e prima oară când moare cineva din familia noastră!!”

„Așa e, tuturor ne e foarte frică de cum e să mori și tuturor ne lipsesc foarte tare oamenii care nu mai sunt. E important să ni-i amintim cât mai mult. Spui că-ți e dor, ce-ți aduci tu aminte despre ea?”

„Că era întotdeauna așa de drăguță cu noi și avea întotdeauna cadouri… Mama, mai avem și alte poze decât aia din birou cu bunica și străbunica?”

„Sigur, mamă, poza aia nici măcar nu e frumoasă, avem o mulțime. Vrei să le strângem și să ne uităm la ele și îți povestesc despre ea? Dacă vrei, facem un album.”

„Bine. Facem asta sâmbătă?” trăgându-și nasul cu convingere: „Și acum e îngropată undeva?”

„Da, la București, la noi la cimitir.”

„Am voie să merg să văd unde e, când mergem în România?”

„Sigur, mergem la ea la vară. Încearcă să dormi.”

Când ajungi la capătul de jos al scărilor, reîncepe plânsul, neînghițit, dar nici demonstrativ. Te întorci.

„Trebuie să fii așa de îngrozitor de singur când ești mort”, sughiț sughiț, „te plictisești cumplit în întuneric!!!”

„Mamă, eu nu cred că mai locuiești în corpul ăla din pământ atunci când mori, dar nu s-a întors nimeni să ne poată spune cum e. Unii oameni cred că sufletul tău se duce undeva unde nu se plictisește.”

„Ce să mă fac dacă mă apucă mâine plânsul și la școală? Că dacă mă gândesc, nu mă pot abține.”

„Păi cred că dacă te apucă plânsul la școală, le explici frumos celorlalți ce s-a întâmplat și de ce ești tristă și au să înțeleagă. Ai tot dreptul să te simți așa cum te simți.”

„Chiar e cel mai rău lucru care se poate întâmpla, să moară cineva din familia ta. Și străbunica era singura mea străbunică.”

„Ești norocoasă că ai apucat să o cunoști, eu nu mi-am cunoscut niciun străbunic. Ba chiar și unul din bunici a murit curând după ce m-am născut, nu am apucat să-l cunosc.”

„Și pentru tine e trist.”

 

 

Aseară era 23, s-au făcut două luni.

 

beigli

Prima oara, inima-n dinti. Mac din belsug, nuca asemenea. Se dedica, oriunde ar fi ea acum, bunicii lui Stef, care mi-a invatat palatul cu gustul Timisoarei. Radacini.