În primii ani nu m-a tulburat prezenţa unei alta cu acelaşi nume. Dar de pe la începutul pubertăţii, a început să apară câte una în peisaj, şi ca un făcut, tot timpul eu ajungeam mai târziu şi deveneam „ailaltă”. Toate mi-au fost cel puţin simpatice, dacă nu prietene la cataramă, şi cu toate am împărţit câte ceva.
Prima era exact asta: o „prima”, în condiţiile în care eu veneam de altundeva unde eram eu însămi „prima”, şi la ea pe pajişte nu mai era loc de mine. Nu-mi aduc aminte nicio clipă de gelozie, doar o admiraţie nemăsurată şi dorinţa să fiu ca ea. Ca ailalată. Peste ani, am fost din nou la şcoală împreună, dar fără să ne mai disputăm vreun loc ierarhic, aveam treburi prea diferite. Am pierdut-o de la o vreme, dar e una dintre cele mai iubite.
A doua era cineva care fusese prima pe o altă tarla – o inimă de băiat. Şi deşi ei nu-i trebuise, nu dăduse niciodată liber în urma ei, eu fiind doar una şi sigur una neimportantă dintr-un şir de fete necoapte care s-au împiedicat în umbra „ăleilalte”. Nici pe ea nu-mi amintesc să fi fost geloasă temeinic (poate doar niţel). Era spectaculoasă, o aventură (uneori pe muchie de cuţit), cu nişte ochi albaştri care încă mă mai urmăresc din pozele lui îndrăgostite. Aş vrea să-mi fi trecut jalea neputinţei de a umple pantofii ireali ai altcuiva, dar găurile pe care le capeţi în creştere se cicatrizează greu şi urât.
A treia a fost pe punctul de a-mi detrona statutul de ailaltă definitiv şi a mă muta către numele meu al doilea. Părea să facă totul cu mai mare uşurinţă decât mine, în afară de a le da oamenilor din jurul ei un pic de spaţiu de desfăşurare. I-am adoptat, fără să-mi dau seama, idei. Dar deja eram suficient de pe picioarele mele, am refuzat să mă mai fac ailaltă. Ne-am fost ailaltă reciproc.
A patra mă aştepta la primul meu serviciu. Era acolo demult, aşa că am devenit „-a mică”. Personaj de basm, spumoasă şi abulică, încăpăţânată şi impulsivă, cu un copil care avea deja jumătate din vârsta mea pe când ea însăşi n-avea decât vreo 6 ani în plus, „-a mare” era în acelaşi fel adorabilă ca mama. Şi în acelaşi fel judecabilă din rădăcinile zodiei mele de pământ. Acum e undeva pe o insulă (fireşte), ne scriem o dată la cinci ani.
Cu a cincea am împărţit bărbaţii familiei mele adoptive. Era cu şase luni mai mare decât mine şi era împreună cu cumnatul meu, care e cu trei ani mai mic. După câţiva ani de confuzie pentru soacră-mea, am rămas numai eu în peisaj, „ailaltă”, cu care am venit acasă desculţă prin ploaie în ziua petrecerii de muieri dinaintea nunţii (mele), dispărând în limbo-ul „ecşilor”. Contrastul dintre noi era straniu – deşi ea ştia să facă chestii mult mai complicate şi mai speciale, îi era aşa de frică de lumea din jurul ei, încât nesiguranţele mele păreau hotărâre curată. Percepţia printr-o ailaltă te schimbă.
Acum, în lumea asta de pixeli, pe blogurile prietenilor mei e deja câte o ailaltă. Care s-a apucat de scris înainte să mă hotărăsc eu să-mi dau importanţă. Cu care îmi pot regăsi cuvinte în comun, puncte de au, amintiri comune, deşi nu le ştiu pe niciuna. Şi una, şi cealaltă mă fac să mă simt mai puţin singură (dar/)şi istovitor de nespecială. De fapt, orice aş avea de spus, în general, de dovedit sau de iubit, există întotdeauna o ailaltă care poate s-o facă mai bine. Miraculoasă deresponsabilizare identitară.
Jiminy's Blog 