sorcova, vesela, veselă s-o crezi mata…

Ba veselă, bătu-o-ar nevoia, vacanța asta ploioasă și cu zile întregi de stat degeaba (mă rog, fâțâit de colo-colo) e o binecuvântare. Și regula că pauza de calculator în vacanță e sfântă merită conservată. De aia am trecut pe-aici numai să zic:

Leru-i ler și un covrig

Să nu tremurați de frig,

Velerim și un vin fiert

Să nu fie-un „an incert”,

Zorior și o sarma

Vă rămâie punga grea,

Flori dalbe și turtă dulce

Tot necazul să se culce

Și-aș mai sorcovi așa

Dar mi-i că v-oți sătura…

Așa că mă-ntorc la programul sărbătoresc-artistic constând în curățatul după oamenii care ne vopsesc ultimele camere (ceea ce nu vă dorim și dvs). Pe anul viitor și o căruță de drag ălora care se simt cu musca pe căciulă că li se scrie în mod special lor 🙂

http://www.youtube.com/watch?v=mQZmCJUSC6g .

dezordine

Mă întreb dacă în capul fiecărui om e la fel de dezordine ca la mine. Sau dacă cei la care dormitoarele arată impecabil îşi întreţin şi interiorul glăvatei cu aceeaşi scrupulozitate, asta făcând din mine un „slob” în general. Şi de data asta nu e vorba de incapacitatea de a ţine o agendă mentală sau scrisă şi de perpetuul nod în gât că am uitat să fac ceva important – subiectul ăsta e epuizat, mă tem. E vorba despre ordini mult mai fundamentale (ştiu că nu suportă grad de comparaţie, j’m’en fiche!). La mine în cap convieţuiesc straturi peste straturi de „adevăruri” despre ce simt şi/sau gândesc cu privire la anumite situaţii. Şi nu-i cred nicio secundă pe cei care jură că „ce-i în guşă şi-n căpuşă”, fiindcă ei fie a) fac rău orbeşte în numele principiului, suspendându-l apoi temporar când pagubele sunt prea mari, fie b) nu sunt conştienţi de straturile lor sau, mai rău, chiar n-au decât unul, ceea ce mi se pare tare simplu şi destul de egocentric, fie c) trăiesc într-un mod pe care încă n-am reuşit eu să-l concep (trebuie să ne recunoaştem tot timpul limitele!). Dar divaghez.
Straturile cele mai evidente sunt destul de strâns întrepătrunse, de-asta mi se şi pare aşa de dezordine – câteodată devine tare greu să aflu ce cred cu adevărat. Există un strat de „onderbuik gevoelens” (emoţii viscerale, să le traducem), în care există oameni pe care nu-i plac (fără motiv), există frici neţinute în frâu, există revolte ieftine eu-alţii, tot soiul de gogomănii inerente jeguleţului uman, dar care, pe de altă parte, nu se lasă negate în bloc – şi zice-se că nici nu-i sănătos. Stratul ăsta e făcut sandwich de două alte straturi – unul către afară, în care emoţiile astea sunt raţionalizate şi domesticite către „dar nu mi-a făcut niciodată niciun rău, nu există motive de ostilitate către X”; „dar dacă pun un pahar peste păianjen şi-l iau cu cartonul, pot să-l scot din casă fără să-l ating şi nu vreau să fiu cineva care se lasă dominat de bube-n cap”; „nu m-a pus nimeni, am făcut munca y pentru că am vrut eu şi nu pot să-i scot asta pe nas altcuiva [negare raţională a unui mod de a disfuncţiona (nu există? îl inventăm!) în care am crescut şi care nu poate fi dezrădăcinat]”. Sau, oare, ăsta e stratul de dedesubt şi nu cel de deasupra? Nu ştiu, ele par acelaşi lucru, dar se simt diferit. Exemplificând, dialogurile interioare curg în ”Ne vedem duminică cu x şi cu iubitul lui X, pe care [adevărul e că] nu-l agreez deloc, deşi [adevărul e că] nu mi-a făcut niciodată nimic, e un om la locul lui, uşor exagerat, dar bun ca pâinea caldă, etc, etc.” În care adevărul e şi stratul 1 (cum că n-aş acţiona niciodată pe baza emoţiilor viscerale, dar faptul că n-o fac îl resimt uneori ca ipocrit), şi 2 (dar, superficial, aşa simt), şi 3 (dar cine sunt se defineşte prin valorile xyz, ca atare emoţia n e invalidată). Iar 2 e adesea un adevăr de neocolit. Dar şi raţionalizarea lui e corectă. Do I make any sense?
Problema e că, pe principiul ăsta, poţi să ajungi la dileme de viaţă grave de tot – din care te salvează, în bună parte, ceea ce e acceptabil în lumea în care te învârţi. Fiindcă, slavă cerului, degeaba te bântuie riguros şi încăpăţânat câte-o fantasmă în condiţiile în care „do no (intentional) harm/do no harm knowingly” e atotputernic. Dar cum ştii dacă, cu totul independent de ce se întâmplă înafara ta şi de consecinţe, atunci când e vorba de sentimentele pe care construieşti, sentimentele reale se află în stratul cu cine eşti ca substanţă sau în cel uşor inflamabil şi egocentric căruia, la alţii, îi răspund partidele de extremă dreaptă? Pentru că adevărul e că…

mirosuri, gusturi, senzaţii – diary entry

Când S. descrie vinuri, mirosurile şi gusturile despre care vorbeşte (şi care fac să-ţi plouă-n gură) sunt mirosuri şi gusturi de altceva decât vin. Oare vinul se preface pe papila omului că e ciocolată cu cireşe? Am citit odată o nuvelă (oare a lui Cortazar?) din care nu-mi mai aduc aminte decât o încăpere mobilată cu obiecte care arătau, toate, a altceva decât erau – o lampă în formă de gâscă, un scaun în formă de… habar nu mai am care erau obiectele, şi mi-e lene să caut nuvela. Îmi amintesc doar senzaţia de lipsă de autenticitate şi de kitsch pe care se străduia să ţi-o genereze textul. Ceea ce nu se aplică, desigur, descrierii vinurilor, sau asociaţiilor mentale ale senzaţiilor în general. Dar m-am trezit că, undeva, mintea mea a cuplat prefăcătoria obiectelor că sunt altceva cu asociaţiile pe care mi le aduc anumite senzaţii. Castravetele de mai deunăzi, dintr-o salată de cantină fără nimic remarcabil, s-a prefăcut cale de un „cranţ” că e o bucată de pepene roşu, care la rândul lui a adus cu sine o bătaie de inimă entuziastă şi emoţionată, identică celei provocate de cotul de drum de la ieşirea din Mangalia, când ştii că aproape ai ajuns la izvorul lui acasă. În dulap, o pălărie de pai s-a hotărât să simuleze mirosul dulceag-răpciugos al pânzei de cort împăturite încă umedă. Am un prieten drag care îşi plantase cândva iarbă pe cei zece centimetri lăţime ai balconului său franţuzesc, fiindcă senzaţia de iarbă sub degetele răşchirate de la picioare îi aducea cu sine sentimentul libertăţii absolute. Toate bucuriile astea madlenice, evocând o bucurie veche, sunt nişte prefăcătorii ordinare şi minunate. Fiindcă, de fapt, şi cotul de drum de la Mangalia nu face decât să se prefacă a fi acelaşi cot de drum şi inima nu face decât să anticipeze-simuleze un entuziasm de hăt-departe. Uneori îi reuşeşte în mod spectaculos. Alteori nu. Deşi, trebuie să recunosc, în ciuda raţionalismelor mele deconstrucţioniste: senzaţia ierbii, chiar închisă între patru ziduri de curte interioară de oraş, gudurându-se printre degetele de la picioare, îi oferă minţii o libertate nesperată. Mă bate gândul să inventez covoare de gazon de vândut pentru porţiunile de dedesubtul birourilor. Un fel de ocean al fericirii în miniatură, de uz personal. Întreţinerea ar fi dificilă, dar cred că merită.

ce ţi-a fost pus în leagăn

Printre temele weekendului care a trecut, recurenţa absolută a fost detestata sintagmă „a-ţi depăşi condiţia”, pe care o bună parte dintre noi n-o mai auziseră de ani buni. Utilizatoarea ei de foarte mare bună-credinţă (care nu ştia când a deschis gura ce va declanşa 🙂 ) plecase din România, la vârstă adultă, în 1990, aşa că nu fusese martora decesului oficial al conceptului – pe care nici noi, cele plecate mai târziu, nu-l puteam situa nicăieri în timp – ştiam doar că nu se mai spune aşa. Şi că-l resimţim ca „offensive”.

Amuzant mi se pare, gîndindu-mă acum, că un concept atât de profund burghez supravieţuise cu atâta încăpăţânare în comunism. În comunism nu se presupunea ideologic că toată lumea e egală şi că toată lumea dispune de toate şansele? Atunci cum să postulezi o condiţionare strictă a omului de către condiţia/originea lui socială, astfel încât să-l poţi felicita pentru faptul că a depăşit-o? Sigur, mi-e limpede că, în practică, lumea orăşenească a României nu funcţiona după principiile ideologice oficiale şi că fiecare avea propriile ierarhii mentale ale aristocraţilor, pălmaşilor şi middenstand-ului local. Îmi aduc încă la fel de bine aminte aberantele expresii tip „şi-a lăsat opincile la marginea Bucureştiului”, pe care acum le găsesc la fel de inacceptabile. Dar cum de, în ciuda schimbării retoricii oficiale de după război, societatea a putut să-şi continue cu atâta seninătate cursul mental firesc în domeniul ăsta şi cum de, după ’90, această imagine a lumii a fost abolită mental cu desăvârşire, fiind înlocuită, pentru o parte a generaţiei mele, cu iluzia perfect întreţinută a sărăciei meritocratice, care are şansa de a „be all that you can be”, iar pentru alta, cu parvenitismul înfumurat care-şi şterge cu buretele orice fel de origine, mi se pare de neînţeles. Cred că am nevoie de o discuţie lungă cu adoratul meu prof de istorie din liceu ca să mă lămuresc, deşi mă îndoiesc că a obţinut deja atâta perspectivă.

Întrebarea mea este acum – dincolo de conotaţia vetustă a expresiei, oare schimbarea de mentalitate e chiar atât de profundă pe cât am resimţit-o noi? Oare chiar „trasabilitatea” oamenilor e mai puţin importantă, gândim noi aşa de democratic încât fiecare e, în principiu, judecat exclusiv pentru meritele lui (dar fără a se lua în calcul diferenţele dintre cei care au făcut salturi uriaşe prin eforturile proprii pentru a ajunge la un anumit statut social şi cei care au făcut numai un pas)? Şi dacă da, în cazul puhoaielor de mormane de bani ca surse de statut social, e oare „democratic” că lăsăm de o parte trasabilitatea? Şi, oricum, nu ne legăm singuri la ochi atunci când pretindem că suntem independenţi de contextul nostru, cel puţin din punct de vedere social?

Poate cine ştie, dezbaterea noastră prelungită de vineri, sâmbătă şi duminică o fi fost doar rezultatul neînţelegerii şi unor definiţii diferite ale perinilor cu care ne-am bătut. Dar poate se mai bat şi alţii cu ele. Orişicât, sunt încântată să fi descoperit moartea unei sintagme. Pe care am înlocuit-o împreună, ad hoc, cu „a realiza mai mult decât ţi-a fost pus în leagăn”. Pândesc alte sugestii…

esenţă şi comportament

„Dar n-a vrut, nu e un copil rău!” a fost replica pe care prietena mea mi-o relata deunăzi ca paradigmatică pentru incapacitatea (încă descifrabilă în mulţi oameni) de a deosebi între un comportament de moment şi esenţa omului. Şi abia atunci am aprofundat mai temeinic gândul ăsta, că am preluat (în masă) dichotomia language/speech în educaţie în mod temeinic abia de.. curând. Acum vreo două luni, când mă confruntasem cu revolta colegei mele la comentariul educatoarei de la grădi „ils doivent dormir, autrement l’apres midi ils sont mechants” (despre copiii obosiţi), nu pricepusem încă în ce consta deosebirea de substanţă, era doar o expresie cu iz tradiţionalist pentru mine. Dar aplicam distincţia comportament-esenţă pentru ai mei pe negândite, ba chiar mă revoltam mereu la comentariile soacră-mii cu „e un copil facil/dificil” despre nepoţii proprii (dificil putând să însemne şi că nu stă în ţarc 2 ore legate, că se trezeşte mai devreme de 9 sau că e bolnav cam des – adică tot ce poate afecta întrucâtva confortul părintelui).
În ultima lună, însă, după un număr de Dilema despre admiterea greşelii în mentalitatea românească, am reuşit să extind ceva ce trăiam doar în micro la o paradigmă de gândire care îmi explică multe. Certurile furibunde de pe forumuri, în care prea puţini sunt capabili să discute opiniile celorlalţi şi nu persoanele lor şi în care fiecare se simte atacat dacă se pune la îndoială modul său de a privi fie şi un aspect minor al vieţii proprii sau comune, sunt rezultatul aceleiaşi lipse de distincţie: dacă spui asta, nu poţi fi decât… Eşti ceea ce spui, eşti comportamentul tău în situaţia x. Şi sigur că ceea ce spui şi cum te comporţi sunt semne a cine eşti, aşa cum şi maşina de teren şi lanţul cu bling de la gât sunt semne. Dar pentru fertilitatea oricărui dialog este util să asculţi mesajul dincolo de cratimele strâmbe, în loc să spui „eu nu pot să vorbesc cu cineva care…”. Iar pentru educaţie, diferenţa dintre esenţă şi snapshot e uriaşă.
Accepţiunea generală e că un copil care se dă cu fundul de pământ în supermarket e prost-crescut. Şi da, probabil că e un comportament pe care părinţii nu l-au evitat la momentul oportun. Sau poate că e prima oară când se confruntă cu el şi e interesant de văzut cum îl rezolvă. Dar există o grămadă de motive pentru care un copil recurge la comportamentul respectiv, altele decât acela că „e un copil rău/nesimţit/prost-crescut” şi alte minunate etichete bine lipite în capetele noastre româneşti (şi, aparent, şi de alte naţii). Şi sună, pentru cei care nu fac distincţia, ca şi cum, căutând motivele comportamentului, îi cauţi scuze copilului şi îl răsfeţi („e obosit, săracul”). Dar dacă ştii motivele, probabil că afli încetul cu încetul şi cum să schimbi comportamentele indezirabile, cum să le încurajezi pe cele care-i vor folosi plodului ş.a.m.d. Pe când dacă vei închide ochii la un comportament nedorit pentru că ai stabilit deja „că nu e un copil rău”, sau dacă vei oferi invariabil atenţie negativă comportamentului neplăcut al unui „copil rău”, le vei face rău amândurora. În acelaşi mod în care neascultarea argumentelor oamenilor din jur din pricină că i-ai închis deja în cutiuţe mentale şi nimic din ceea ce au de spus nu poate fi relevant pentru tine creează o societate schizofrenică, în care toţi vorbesc în paralel, cu dopuri în urechi, şi nimic nu e bun comun.
A greşi, deci, mi se pare o parte a procesului de creştere – care funcţionează prin trial and error, nu? Generaţia mea a fost crescută în frica de a face greşeli. În „mai bine taci decât să spui o prostie”, deşi dacă spui o prostie pe care o crezi ai putea fi corectat şi ai putea învăţa ceva. Imaginea că eşti ceva anume era mai importantă decât procesul de a deveni acel ceva. Şi cred că de asta se leagă multe poveşti pe care le-am vorbit cu fetele în weekendul care a trecut, de care însă am să mă leg altă dată… când o fi timp de la stăpânirile mele multiple.

the la(te)st confession

It was before Easter, I was about 17. Ever since I was a baby, every year, the week before Easter, I’d get a completely new set or, according to the poverty of the year, a piece of new clothing and would go to church with my gran for confession and communion. It was tradition, taken in earnest more for the sake of the ritual than of the contents, I suppose. So I went.
I had a heavy conscience that particular year, I could have used a sympathetic ear and a soul to tell me that my mistakes were forgivable in the long run. (I still secretly long to hear that). I needed to repent. Cause they were serious, my sins, that particular year – they still are. I had betrayed a friend, by choosing to soothe my boyfriend’s fear of the not-understood and unmatchable friendship I had with this other boy. Who, I thought, had needed me and I had let him down. I had left him alone with his pain to save my teenage relationship and, although little was irreparably damaged, choosing for my own security counted in my book (and it still does) as a sin. But definitely worse than that… But no, first the story.
My conscience was also heavy because I knew the priest was going to ask questions of an intimate nature, warranted by my growing-up looks at the time; the answer to those questions didn’t count, for me, as a sin, but I was also not willing to lie – after all, what would then be the point of the procedure. So I went.
I queued after a few meters worth of old ladies who would kneel for a minute under the apron-like garment and get their blessings. My heart was rather small by then, as that of anyone supposed to get naked in front of an unknown fellow human being in order for the second to appraise one’s belly flaps (for what else is confession in an orthodox church one doesn’t necessarily frequent enough to be acquainted with the priests?). And my turn came – I had my list carefully prepared and was ready to face my shame, but before I could open my mouth – `Well, my child, are you pure?` the fatal question came at once. `It depends on the standards`, I dared to mutter (although I cannot begin to guess where I got the courage). `The standards are quite clear, he said, have you committed any impure acts?`. `I have made love to my boyfriend`, I mumbled. `Is this the boy you intend to marry?` came the unexpected, apparent, but treacherous way out. Almost out of breath with the frustration of where this was going and asked to decide upon the entire course of my life then and there, I managed to spit out my answer under the skirt of my obtuse God representative: `No!` `Then, he said, unless you plan to marry this fellow, it is a sin.`
I have no recollection of what happened next or what number of Hail Mary’s I was supposed to say in order to get my blessing, cause he sent me on my way without me being able, to this day, to make my confession: `Forgive me, father, for I have sinned. I have sinned irreparably with my thought and with my deed. I have hated my sister, father, I have envied her her parents who weren’t really mine, I have refused to understand how and why she could be miserable when she had everything I longed for, I have been allowed to slap her when she was playing the game of stretching one’s nerves and I have been allowed to yell at her and dislike her, I have never stood up for her and now I can never ever make amends for what could later, maybe, have been swept under the rug of personal history as mere sibling rivalry and covered with hundreds of beautiful memories of togetherness. Our pictures, father, are mostly a lie, apart from whenever I was kissing her warm, soft temple – and I so wish that she were here to fight this out and fix it…`

So I stopped going to confession at all. Because omission, even involuntary, is a sin.

Ailaltă

În primii ani nu m-a tulburat prezenţa unei alta cu acelaşi nume. Dar de pe la începutul pubertăţii, a început să apară câte una în peisaj, şi ca un făcut, tot timpul eu ajungeam mai târziu şi deveneam „ailaltă”. Toate mi-au fost cel puţin simpatice, dacă nu prietene la cataramă, şi cu toate am împărţit câte ceva.

Prima era exact asta: o „prima”, în condiţiile în care eu veneam de altundeva unde eram eu însămi „prima”, şi la ea pe pajişte nu mai era loc de mine. Nu-mi aduc aminte nicio clipă de gelozie, doar o admiraţie nemăsurată şi dorinţa să fiu ca ea. Ca ailalată. Peste ani, am fost din nou la şcoală împreună, dar fără să ne mai disputăm vreun loc ierarhic, aveam treburi prea diferite. Am pierdut-o de la o vreme, dar e una dintre cele mai iubite.

A doua era cineva care fusese prima pe o altă tarla – o inimă de băiat. Şi deşi ei nu-i trebuise, nu dăduse niciodată liber în urma ei, eu fiind doar una şi sigur una neimportantă dintr-un şir de fete necoapte care s-au împiedicat în umbra „ăleilalte”. Nici pe ea nu-mi amintesc să fi fost geloasă temeinic (poate doar niţel). Era spectaculoasă, o aventură (uneori pe muchie de cuţit), cu nişte ochi albaştri care încă mă mai urmăresc din pozele lui îndrăgostite. Aş vrea să-mi fi trecut jalea neputinţei de a umple pantofii ireali ai altcuiva, dar găurile pe care le capeţi în creştere se cicatrizează greu şi urât.

A treia a fost pe punctul de a-mi detrona statutul de ailaltă definitiv şi a mă muta către numele meu al doilea. Părea să facă totul cu mai mare uşurinţă decât mine, în afară de a le da oamenilor din jurul ei un pic de spaţiu de desfăşurare. I-am adoptat, fără să-mi dau seama, idei. Dar deja eram suficient de pe picioarele mele, am refuzat să mă mai fac ailaltă. Ne-am fost ailaltă reciproc.

A patra mă aştepta la primul meu serviciu. Era acolo demult, aşa că am devenit „-a mică”. Personaj de basm, spumoasă şi abulică, încăpăţânată şi impulsivă, cu un copil care avea deja jumătate din vârsta mea pe când ea însăşi n-avea decât vreo 6 ani în plus, „-a mare” era în acelaşi fel adorabilă ca mama. Şi în acelaşi fel judecabilă din rădăcinile zodiei mele de pământ. Acum e undeva pe o insulă (fireşte), ne scriem o dată la cinci ani.

Cu a cincea am împărţit bărbaţii familiei mele adoptive. Era cu şase luni mai mare decât mine şi era împreună cu cumnatul meu, care e cu trei ani mai mic. După câţiva ani de confuzie pentru soacră-mea, am rămas numai eu în peisaj, „ailaltă”, cu care am venit acasă desculţă prin ploaie în ziua petrecerii de muieri dinaintea nunţii (mele), dispărând în limbo-ul „ecşilor”. Contrastul dintre noi era straniu – deşi ea ştia să facă chestii mult mai complicate şi mai speciale, îi era aşa de frică de lumea din jurul ei, încât nesiguranţele mele păreau hotărâre curată. Percepţia printr-o ailaltă te schimbă.

Acum, în lumea asta de pixeli, pe blogurile prietenilor mei e deja câte o ailaltă. Care s-a apucat de scris înainte să mă hotărăsc eu să-mi dau importanţă. Cu care îmi pot regăsi cuvinte în comun, puncte de au, amintiri comune, deşi nu le ştiu pe niciuna. Şi una, şi cealaltă mă fac să mă simt mai puţin singură (dar/)şi istovitor de nespecială. De fapt, orice aş avea de spus, în general, de dovedit sau de iubit, există întotdeauna o ailaltă care poate s-o facă mai bine. Miraculoasă deresponsabilizare identitară.

what are you

(pastişă a poeziei cu acelaşi nume a lui Matt Harvey, primită cu plecăciune de la prietena mea, Rebecca)

Eşti de toate pentru toţi, sau cum scrie pe monumentele funerare, fiică, soţie şi mamă. Eşti deopotrivă chestia aia prea departe şi prea aproape, prea multă şi prea puţină, prea mare şi prea mică. Sau, cine ştie, cu măsură din toate. Eşti pământ pentru aere şi aer pentru pămânţi, eşti (doar) pretenţia nepretenţiozităţii, statornicia cameleonică, durerea până la nepăsare şi urechea deschisă până la surzenie. Eşti canalul deschis empatic cu recepţie perfectă pe o frecvenţă minimă, şi totodată judecata suspendată, dar niciodată absentă, a celorlalte canale de comunicare. Eşti varză. Dar capra e o amică. Eşti înghiţirea maliţiei şi regurgitarea poncifelor, un maldăr de dragoste şi un maidan de gunoi sentimental, pacea altora şi groapa marianică a deşertării navelor cu probleme. Eşti oceanul fericirii, cretinizat de propria-i substanţă. Eşti o plagă benignă pe suprafaţa realităţii, căci numai malignul îi schimbă cursul şi îi dă ultimatumuri. Eşti muci, altă superbă descriere naturală a surplusului fără sens. Eşti un bricoleur de vise fără valoare adăugată. Eşti o proiecţie de imagini de film suprapuse, care dau compromisul desăvârşit, cu care nu se mai pot face compromisuri. Eşti nota tonului de la telefon. Eşti de toate pentru toţi, fiică, soţie şi mamă. Şi ce dacă?