dărâmări și reconstrucții

Crăciunul era magic. Nu degeaba industria de film și apoi cea de advertising au capitalizat pe cocoașa lui până la anihilare. Pentru mine, Crăciunul era intens ritualizat, trăit cu entuziasm și întru totul identitar.

Contactul intercultural i-a slăbit încetul cu încetul relevanța – dacă cei cu care îl petreci n-au nicio treabă cu Crăciunul așa cum îl știi tu, dacă pentru ei e o măslină mai degrabă americană care subminează spațiul spiritual al lui Moș Nicolae (intens ritualizat, trăit cu entuziasm și întru totul identitar), dacă n-ai cu cine cânta colinde și conceptul colindelor nu are acoperire comunitară (dacă n-ai pe cine bucura cu colinde), atunci sărbătoarea se golește de sens. Întâi am trăit gaura, ireplicabilul ritualic, ca pe o pierdere personală. Apoi, încetul cu încetul, am început să am obiecții proprii: a devenit din ce în ce mai greu de justificat tăierea unui copac pentru plăcerea de a-l ține în casă câteva săptămâni, a devenit din ce în ce mai oprimant fluxul consumist de cadouri pentru copii adus de două sărbători similare într-o singură lună, însoțite de trei zile de naștere, s-a diluat treptat necesitatea de a fi gazdă de Crăciun în condițiile în care nu le poți fi gazdă decât celor cărora nu le trebuie neapărat asta. În cursul procesului, am inventat un ritual alternativ care să constea din căutatul cu copiii a câte unui model de brad DIY în fiecare an, pe care să-l facem împreună, și am avut o victimă colaterală în persoana cumnatului meu, care a protestat anul ăsta că plecăm de acasă, fiindcă el aștepta de un an sarmalele.

Treaba e că lumea se schimbă atât de repede încât acest proces individual de dezîndrăgostire nu face decât să reflecte niște mutații mult mai ample, care în loc să aibă loc în câteva generații, se vor înghițite cu tot cu furculiță în cam un deceniu de viață de om.

Ceea ce făcea pentru mine Crăciunul magic era puterea ritualică, mai mare decât puterea proprie, care forța mâna oamenilor dragi să fie împreună. Forța ritualică care le dădea voie să cânte o dată pe an, într-o cultură în care cântatul nu crește pe toate gardurile ca la irlandezi. Și, desigur, mai târziu, posibilitatea de a da un ghiont în plus realității să se plieze pe iluzia de comunitate prin faptul că „găzduitul” (de ziua mea) însemna că am participat la construcția unei comunități și sunt element în a o ține împreună. Cu luminițe și beteală.

Mutatis mutandis, aceleași lucruri îi mână pe socrii mei în a menține ritualul lui Moș Nicolae în picioare an după an, deși măcar doi din copiii lor nu pot să-l sufere, iar un ginere și o noră vin din culturi diferite și trebuie să se dea cumva peste cap să compună poezii haioase sau să construiască tradiționalele „surprize”. În cazul lor, problema cu bradul cel viu o reprezintă anualul scandal public despre Zwarte Piet, ajutorul cel negru al lui Moș Nicolae, care este sau nu un simbol al rasismului implicit, problema cu consumismul și devalorizarea totală a cadourilor e aceeași pe care o am și eu de Crăciun, gaura de sens crește treptat pe măsură ce cresc copiii (deși noi sărbătoream fără prea multe bătăi de cap seara de 5 decembrie și înainte să se nască vreunul din copii), iar din cântece se mai țin minte doar vreo două.

Mi-e greu să stabilesc dacă noi ne-am înstrăinat de sărbătorile astea, prin a deveni mai critici față de o parte a formelor lor, sau dacă ele s-au înstrăinat de noi, pierzându-se în forme cărora li s-a rătăcit fondul. Conservatorii care se agață de elementul „cultural” pentru a afirma identitatea propriei comunități ar spune că e ceva în derivă în generația mea, care a devenit prea relativistă (sau în orice caz în cei numiți în derâdere „progressives”). Eu aș spune că e o reacție la fel de firească la globalizare ca și cea de a te izola în coconul propriu și a serba un Crăciun mai abitir ca oricând, sau a bate satele Maramureșului în căutarea „autenticului” (care se preface că există pentru ochii tăi) – una din tendințe vede gaura și o acceptă ca fiind parte a sinelui, cealaltă vede gaura și o plasează în afară, la ăia defecți.

Pe de altă parte – gaura, la fel ca și cultura, e o chestie relativă și fluidă. Sigur că e păcat dacă se pierd cu totul forme culturale care au evoluat sute și mii de ani, care dau seama de o istorie a comunității. Dar ce faci când, așa cum a pățit UNESCO, o serie de asociații de tras cu pușca la țintă, înființate acum sute de ani în mod segregat pe comunități confesionale, îți cer să le confirmi statutul de patrimoniu cultural imaterial ca să nu fie niciodată obligate să accepte membri de alte religii sau confesiuni? Ce atârnă mai greu în balanță, păstrarea în viață a culturii secolelor trecute sau capacitatea de a face față unei lumi mixte? Și în același timp, în ce măsură mai acoperă unele din formele pe care le protejăm conținutul pentru care au evoluat inițial, mai ales atunci când sunt confiscate de industria ambalajelor lucioase?

Până una-alta, fiecare din noi dă răspunsuri individuale disonanțelor cognitive. Săptămâna asta o colegă a cerut donații pentru un ONG în loc de cadou pentru nou-născut, și am mustăcit, fiindcă așa rezolvasem și eu tranzacția de anul ăsta cu Moș Nicolae. Săptămâna asta în România se strâng semnături pentru o petiție de interzicere a folosirii animalelor sălbatice la circ, și am zâmbit, fiindcă acum vreo două luni soacră-mea ne-a propus să venim cu copiii, că e circul în sat, că ce bine că îl sprijină comuna, deși a dat faliment, fiindcă nu vine lumea; or circul e un vestigiu cultural. Am întrebat: „E cu animale?” „Sigur!” „Atunci nu, mulțumim, cu cât mai repede se stinge acest vestigiu cultural, cu atât mai bine.” Sigur, știu și lume care spune că marile bulevarde din București ar putea fi tratate mult mai eficient prin dărâmarea fiecărei construcții și înlocuirea ei cu una nouă și rezistentă – ce fel de patrimoniu arhitectonic e ăla în care la primul cutremur se va muri pe capete? – și în această paradigmă nu mai sunt în stare să dau răspunsuri la fel de consecvente. Dar cumva, tind să cred că nu totul se va rezolva, pe termen lung, prin soluții de păstrare a găurii în joc, prin alegerea între moartea unei forme sau menținerea ei în picioare prin împăiere. Cred că acea parte a culturii care e vie, și nu ținută în televizor prin implementarea de strategii ale identităților naționale – va evolua. Vreau să sper că va exista gimnastică fără bătăi, balet fără tortură, circ fără biciuri, sport fără doping, niște sărbători, cum le va chema pe ele, care să îndeplinească scopul de a crea comunitate pentru comunități neomogene, altfel decât prin definirea de in-groupuri prin excluderea altora, cluburi de orice deschise oricui, ocazii de cântat,  jurnalism fără rating și sarmale fără calorii. You may say…

 

 

 

despre copt

Cumva chiar şi atunci când ştii teoretic că drumul corect e cel al unor decizii de anvergură, în orice domeniu, dar luate cu asumare, chiar şi atunci când această conştiinţă îţi face mai uşoară operaţia de a cristaliza care sunt opţiunile dintre care alegi (căci adesea nici măcar existenţa alegerii nu-i e evidentă omului, darămite identitatea precisă a opţiunilor), chiar şi atunci când începi să te simţi satisfăcut în pielea ta de factor de decizie în propria viaţă, deciziile în sine au propria lor perioadă de gestaţie. Adică poţi să te străduieşti să accelerezi/conștientizezi procesul prin a nu amâna să te gândeşti cu totul. Dar nu faci mai mult decât să stabileşti raţional apariţia unui punct pe ordinea de zi a conştiinţei. Poţi, apoi, să pliveşti din reacţiile viscerale, să contracarezi argumentele prost încadrate, basically să moderezi dezbaterea, dar nu poţi să manipulezi temperatura cuptorului intern care coace schimbări. Căci deciziile au nevoie de creșterea celulară a țesutului conștiinței până la punctul în care pântecul mental le încape și le poate făta înspre realitate fără ca ele să fie doar avortoni de decizii. A decide este funcție, în mod structural, de a te lăsa să te schimbi. E şi asta o revelaţie a nerăbdătorului.

 

Pe de altă parte, poate e doar o scuză pentru a mai şi chiuli de la şedinţele în care se dezbat deciziile…

PS – cred că, mutatis mutandis, funcționează întru totul la fel în organismul social-politic. Ceea ce explică mult România deciziilor luate în absența unei înțelegeri a necesității lor în conștiința colectivă.

despre umilință și umilire

Mă tem că aceasta este o temă pe care o evit de mult. Sau, cumva, mă învârt în jurul ei fără să știu de unde să o apuc. Mai ies din când în când la iveală în fragmente de gând, dar parcă n-am avut niciodată voința să le țin pe loc și să mă uit la ele.

Există o singură feliuță din acest complex de concepte în care îmi amintesc să mă fi regăsit cândva. Există înțelegerea punctuală a ideii de umilință-ca-smerenie, acceptarea umilinței ca opus și antidot al aroganței că știi-tu-mai-bine. Poziția ei e însă întotdeauna foarte instabilă din pricina nevoii imperioase de a analiza critic de-ce-ul. Adică dacă nu știu eu mai bine, de ce a) nu știu eu mai bine, ce trebuie să fac ca să știu? și b) de ce știe altcineva mai bine? Suma muritorilor, între timp, față de a cărei tradiție de gândire te poți simți la 16 ani în starea de umilință, și-a pierdut destul de tare autoritatea de „sumă a muritorilor”, având în vedere gogomăniile pe care le poate produce la fiecare strănut. (Sigur, cine sunt eu să spun că sunt gogomănii :)?) Umilința deci, în accepțiunea ei religios-comunitară, mi se pare în continuare validă ca operator aproape exclusiv în raport cu cantitatea de date necunoscute. Emoțional, ea are o valoare importantă în aplicarea de judecăți (există informații de care nu dispui care pot invalida judecata pe care ți-o formezi pe baza datelor care-ți sar în ochi). Cu corolarul „nu judeca, deci, oameni, că nu te bat aceiași pantofi”. Intelectual, ea reprezintă bățul care te mână înainte – ori de câte ori trebuie să accepți că într-un anumit domeniu nu știi suficient, ai de ales între a pune mâna să afli și a lua de bun cuvântul cuiva care s-a documentat. Fiindcă, spre deosebire de acceptarea cu umilință a „bunului simț” – adică a celui comun, social convenit, și care descoperă la fiecare vreo douăzeci de ani că a luat de bune lucruri cu care nu mai e deloc de acord, acceptarea opiniei „expertului” poate fi semn de sănătate a mușchiului critic – fiindcă nu le poți ști pe toate și te-ai sminti încercând.

Despre umilință, în schimb, ca plasare a sinelui pe palierul de pe care accepți cuminte ce ți se spune (că ești, că poți, că ai dreptul) – n-am știut, cred, niciodată destul. Cumva, sistemul copilăriei a mizat corect pe căpoșenia nativă care a ținut să dărâme majoritatea feedback-ului negativ cu un „ba pot”. Cumva, de cealaltă parte, de cea stimulativă, „nu poți pentru că nu vrei” a intrat adânc în oase, generând o incapacitate de a îți asuma propria poziție ca structural inferioară (ceea ce miroase uneori arogant). Nu invariabil, desigur, insecurități mișună pretutindeni prin vinele omului: teama de ridicol cultivată de școală și validată de râsul mândrelor cu succes la băieți, iluzia de lungă durată a unei maturități emoționale și mentale care încă e de cealaltă parte a unui gard, dincolo de care alții știu mai mult și simt mai bine, toate astea sunt recognoscibile și trăite profund. Dar fără să producă o cantitate de negativitate care să se poată traduce în umilință ca stare. Fără ca bătăliile în „proști” și „gâște” de pe forumuri să genereze mai mult decât un zâmbet și o nevoie de îngroșat la maximum eleganța răspunsului. Senzația diferenței de depășit până la ștacheta ocazională a părut cel mai adesea una cantitativă (adică de depășit prin efort de evoluție), nu una calitativă (de „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”). Cred că umilința are loc de existență în spațiul neocupat de conceptul de a „învăța să poți”. A, că există și oameni-minune cu talente spectaculoase și de nereprodus? Desigur; și cultura din care provin pare să caște gura numai la abilitatea naturală, la „talent”. A te lăsa/simți umilit de talentul altuia, însă, este o chestiune de alegere personală a ștachetei.

[Singura stare asimilabilă în vreun fel golului de sine al umilinței în raport cu celălalt ar putea fi eventual teama de neînțelegere, teama de conținut străin pe care îl proiectează alții asupra ta însuți. „Să nu-și imagineze că sunt…”. Și nevoia aproape compulsivă de a dovedi, în atac-apărare, că nu ești toate chestiile de care ai oroare că ai putea fi (văzut ca fiind). Asupra acestei feliuțe mă voi întoarce cândva, căci combinația de nevoie de a fi agreat, nevoie de a fi perceput drept autentic, nevoie de canale menținute în starea de „încredere” merită demontată puțin. Dar aceasta devine o digresiune.]

Undeva în toate astea intră în scenă cel de-al doilea concept. Lumea din care vin reproduce la nesfârșit, după părerea mea, un ciclu al umilirii reciproce. În care umilirea, în accepțiunea mea, este confruntarea celuilalt cu imaginea de valoare nulă pe care o are el pentru tine/în ierarhia ta personală a importanței. Omul de la ghișeu care este nimeni pentru funcționară, pentru că și funcționara este nimeni pentru șeful ei, pentru că și șeful ei este nimeni pentru șeful lui și, poate, și pentru nevastă-sa. Luptele sterile în cine cât a citit. Învățătoarea care folosește idea de „ce știi tu ca să vorbești?”, părintele, de atâtea ori părintele… Proiectarea asupra celui cu care intrăm în relație fie a dezinteresului față de ce are de spus, fie a superiorității proprii, fie a argumentelor pars-pro-toto conform cărora, dacă nu suntem de acord cu un punct din discurs sau dacă nu a fost bifat Heidegger, nu se poate discuta, celălalt e un bou în toate domeniile despre care ar putea cuvânta – toate aceste strategii de umilire sunt de o banalitate aproape tragică. „Prost” în românește constituie un operator atât de elementar al comunicării că nici nu e de mirare că nu se mișcă nimic. Iar presupoziția relei credințe e la fel de răspândită. [„[…]nici nu mai știi dacă e răutate sau prostie.” „amândouă”, de pildă, e un dialog pe care-l resimt drept gata calcifiat în interacțiunile internautice și de cafenea ale românilor.]

Or, a te simți umilit, a încorpora presiunea lui „prost” sau a dezinteresului celuilalt, a accepta că poți fi privat de orice drept în interacțiune presupune a accepta că există o constelație de factori în care chiar ești acel nimic. Că cineva, o ființă sau o instituție, are dreptul intrinsec de a nu-ți acorda nicio valoare și că tu n-ai decât să accepți că ei au dreptate, pentru că e ierarhia lor și nu te poți bate cu ea. Uneori nu merită să te bați cu toate morile de vânt, desigur – și nu poți demonstra mare brânză. Dar merită conștientizat faptul că „a te simți umilit” ține de acceptarea de către tine a etichetei și de investirea lipitorului de etichetă cu putere asupra ta (fiindcă îi acorzi autoritate, fiindcă îți e ție important să fii văzut în binomul respectiv, fiindcă ai nevoie de o hârțoagă, fiindcă îți croiești drum prin lume, fiindcă ții la el/ea, fiindcă n motive). Așa cum merită conștientizat și faptul că propria ta răzbunare sistemică, lipirea de etichete de nonvaloare de jur împrejur, poate fi un simptom al necesității de a dovedi cumva extern că nu te simți umil(it)  – și de perpetuare a ciclului. Curios este că, și iarăși nu pot decât să insist asupra lui „după părerea mea”, ciclul poate fi rupt prin suspendarea insecurității proprii. Dacă ajungi la punctul în care nu-ți asumi umilirea, nu te vezi ca pe o cârpă în timp ce altul se șterge pe tine – fiindcă operația de a umili spune mai mult despre el decât despre tine, atunci satisfacția gestului de ștergere a ghetelor scade substanțial. Totodată, dacă ajungi în punctul în care vezi că tentația ta proprie de a umili este o reacție la umilirea pe care o resimți, poți elimina motivația celuilalt de a intra în același ciclu. Fiindcă nu dovedești că nu ești mai prost decât celălalt exhibând că ești mai bun decât celălalt, asta nu face decât să rostogolească bulgărele. O dovedești atunci când nu o accepți (nu că nu-ți pasă, nu că nu te doare, nu că te „întărești”). Nu accepți înlăuntrul tău minusul, căci ai încredere în cine ești. Pur și simplu nu ești mai prost. ȘI dacă există argumente credibile despre ce faci prost, încerci să îndrepți. Și atunci lovitura, în loc să sune a gol, în loc să producă reflexul din genunchi al lui „bine că ești tu…”, își pierde forța. Iar umilibilul devine demn.

Golul de apreciere pe scară ierarhică e greu de umplut; în schimb, golul de apreciere în relații de reciprocitate este, după mine, pe cât de autoreproductibil, pe atât de facil de eradicat. Cum spuneam mai an – a te simți jignit presupune a credita o afirmație despre tine cu o doză oarecare de valoare, implică teama de a fi perceput într-un anumit fel și acordă importanță opiniei celui care face afirmația. Toți parametrii sunt reglabili (și) din partea proprie.

Știu că în construcția asta mentală pun toată presiunea pe ce se poate face dinăuntru și nu pe ce este datoare sau nu să facă lumea dinafară, și că pare nedrept. Dar cred cu tărie că lumea dinafară reacționează în mod nemijlocit la ce proiectăm noi către ea. Cumva, cu cât ești mai capabil să te îndrepți singur, cu atât atragi mai puțină strâmbătate. Cred că e versiunea psiholight a aceluiași tip de revelație ca cea creștină (cea pe care creștinismul a uitat-o de mult) – că cu cât dai mai mult, cu atât primești mai mult.

despre spaimă

Cătălin nu este al meu să-l scriu. Dar dacă n-o fac eu, n-o va face nimeni. Aceasta este o colivă narativă.

L-am cunoscut pe Cătălin în 2002, era în pachetul de oameni și întâmplări care mi l-a adus pe bărbatu-meu. Era un tip cu doar vreo câțiva ani mai mare decât mine, dar arăta bătrân. Ochelarist, deșirat, cu coadă slinoasă și cu dinții ferfeniță, amicii lui îi spuneau drăgăstos fie „Spaimă”, fie „Baba”. El era cel care-i plimbase pe viitorul meu soț și pe prietenul lui prin tot Bucureștiul, pe 40 de grade și-, din muzeu în muzeu și din biserică în biserică, cu mantra „Let’s go to join”, căci engleza lui provenea exclusiv din chaturi și jocuri pe calculator, și-și tradusese „join” prin „a intra”.

Poveștile spun că pe Cătălin îl lăsase mama lui după divorț la bunica, ea cărându-se fie în alt oraș, fie în altă țară… nici nu știu, cred că și o scară mai departe să fi fost n-ar fi schimbat nimic. Bunica și cu Cătălin avuseseră o vreme grijă unul de altul, cât să fi ajuns cândva să-și dea bacul, dar pe urmă sărăcia înghițise totul. La vremea la care l-am cunoscut eu, Cătălin lucra slujbe mizerabil plătite și-și petrecea tot restul timpului în maghernița din cartier în care toată gașca titanistă juca counterstrike. Era foarte bun la counterstrike. Era, în general, un băiat isteț. Omul meu, tare stângist în concepții, l-a întrebat ce-i trebuie cel mai tare ca să-i crească calitatea vieții. Cătălin a spus că el crede că dacă și-ar drege dinții ar avea mai mare încredere când se duce la interviuri și ar fi mai puțin respingător fetelor. Așa se face că în vara aia am primit o sumă care pentru mine însămi era astronomică și instrucțiuni precise să-l duc pe Cătălin la dentista mea. Cu toată bunăvoința dentistei, băiatul a luat-o la goană în cursul celei de-a doua ședințe, susținând că sigur vrea să-l omoare.

Până în Crăciunul aceluiași an, spre surpriza tuturor, Cătălin avea o iubită. De-a unșpea, că ăsta era modelul de la bloc, frumoasă ocnă, isteață cât cuprinde, te uitai și nu pricepeai. Înflorise tot, ți-era mai mare dragul. Vara următoare am fost într-o uriașă gașcă în deltă. Cătălin în continuare cu iubita, cu care se cam ciondănea, ce-i drept, dar orișicât. Nu fusese niciodată până la un asemenea capăt de lume, îi străluceau ochii și dădea la pește non stop. Asta când nu ținea teorii. Sau în timp ce. Pe urmă noi ne-am dus într-ale noastre și s-au redus contactele cu „băncuța” din Titan, cu excepția prietenului principal. Ni s-au dat rapoarte regulate. Printre primele se zvonea că după despărțirea de ex-liceană, Cătălin s-a apucat de droguri. Neprecizat ce, de unde, cu ce bani. După vreun an, reieșea că diazepam cu nu-mai-știu-ce, că pensia bunicii, că nu mai are job. Bunica l-a dat afară, în disperare de cauză, și Cătălin s-a fâțâit o vreme din amic în amic, pentru a se aciua în cele din urmă, cu niște pături și chiloți de schimb, în cabina liftului din scara lui. Prietenii îi aduceau de mîncare, îi mai spălau lucrurile și îi cumpărau salamul ciordit din supermarket, alegând între răul mic al încurajării ciorditului și răul mare al foametei. Prietenul care ne povestea toate astea l-a dus la reabilitare, pe banii lui, dar s-a dovedit după vreo două săptămâni că fugise din clinică. Împrumuturi la băieți nasoi pentru doza crescută de ce-o fi luat el. Furat tot mai masiv ca să nu i se rupă picioarele drept consecință. 2012 – prins de poliție. Arestat preventiv, eliberat pe cauțiune, proces pe rol. La începutul lui 2013 se dă sentința – vreo șase luni de închisoare, delicte relativ minore. Cătălin hotărăște că el nu face pușcărie nicio zi, în ciuda faptului că prietenii lui (uluitor, încă existenți) strânseseră bani de bilet de avion până la orice loc din lume fără tratat de extrădare cu România. Bea antigel. Moare a treia zi, la Urgențe.

Anul trecut am fost „to join” la locul de veci închiriat în pripă de băieții de la băncuță lângă mormanul de gunoi al cimitirului Străulești. Am pus o lumânare. Cine are nevoie de literatură când așa arată colivele?

despre imagine și despre (iar) „a se ocupa”

Deși nu pot să spun că nu sunt convinsă de necesitatea comunicării interumane în general și a cele instituționale în particular*, trebuie să boscorodesc încă o dată cu privire la răul – fundamental, cred eu – pe care-l generează cultura imaginii în care trăim. Atunci când forma mentis socială s-a schimbat într-atât încât să poți să scrii în declarații „the institution has to be seen to be acting firmly…”, astfel încât imaginea a ceea ce faci a devenit mai importantă în crearea de masă critică socială decât ceea ce faci în sine, de „în sine” nu prea se ocupă nimeni. Imaginea de potențial extrăgător de aur a lui Gabriel Resources, de pildă, este o sursă de bani din tranzacții cu acțiuni de ani de zile, în condițiile în care „în sine”, Gabriel Resources nu se ocupă cu nimic altceva decât trasul sforilor pentru o potențială extragere de aur. Dar imaginea face bani în absența în-sine-lui. Trăim, o mare proporție dintre noi, pe creditul imaginii că suntem solvabili. Atragem investiții pe baza imaginii că nu suntem (prea) corupți/faliți (căci ce altceva e ratingul de țară?). Vindem rating, nu ziare. Economia imaginii înlocuiește economia reală, cu iluzia că o finanțează.

În aceeași logică – și dincolo de granițele României pe care o vedem drept mai coruptă decât alții – funcția politică e debilă pretutindeni din pricina aceleiași tranzacții: oamenii pe care în teorie îi alegem să facă treaba colectivă (inițial treaba fiind carul și alegerile fiind boii) au ca obiectiv principal nu să facă treaba, ci mai ales să nu fie văzuți făcând treburile care nu convin majorității, fiindcă atunci imaginea lor nu mai poate fi valorificată către un nou mandat (poziția carului și a boilor fiind deja de mult timp inversată). Efectul pervers este că atunci când trebuie să se întâmple lucruri care nu dau bine (fiindcă nu toată lumea poate fi mulțumită tot timpul), politicianul euroamerican de rând caută țapi ispășitori/probleme umflate cu pompa/discursuri despre orice soi de outgroup asupra cărora să transfere responsabilitatea (ne-au pus să facem de la Uniune, nu avem fonduri fiindcă ni le mănâncă imigranții, ne pândește comunismul, ni se fură suveranitatea etc.etc.etc.). Mă tem că în absența unei etici a informării care să ceară verificarea în-sinelui informațiilor vehiculate (deci în lipsa unei accountability** a presei înseși) și, în aceeași măsură, a unei educații în masă care să anihileze pseudocererea de gunoi informațional a „pieței” sub imperativul libertății de expresie, informarea publicului – care ar trebui să fie un instrument de control al instituțiilor statului, spre transparentizarea deciziilor – produce altceva. Lucrul pe care-l generează, dacă ne uităm numai la ce transpiră până la noi din dezbaterea publică a Marii Britanii, de exemplu, este o bulă de impotență politică în care interesul financiar netransparent pentru publicul așa-zis informat are frâu liber în a păpușări o clasă întreagă de indivizi care, în marea lor majoritate, nu sunt buni la niciun în-sine, dar sunt meșteri în a arăta că fac. Ce? Orice se zbiară să facă, împotriva interesului propriu al alegătorului, care acestuia nu-i e vizibil, fiindcă cică e informat despre fiecare pereche de șosete schimbate de premier/președinte/prinți/+vedete și despre parcursul personal al fiecărui potențial țap ispășitor care-i fură ajutorul de șomaj din principiu, dar nu și despre cine plătește lobby-urile în diverse direcții, care-i afectează soarta în mai mare măsură decât imigrantul din ziar.

Mă tem că cu datele actuale alegem pretutindeni între draci și mumele lor, fiindcă în-sinele omului politic nu mai există. De asemenea, mă tem că, în condițiile nivelului actual de spălare pe creier mediatică, nici de la democrația participativă, oricât ar fi ea de simpatică și umanistă, nu ne putem aștepta la mare brânză de bine. Mă tem, în ansamblu, că ne așteaptă niște vremuri deosebit de nasoale până când ne vom fi reformulat gândurile suficient încât să ne reorganizăm ca societăți. Dar poate mă sperii eu degeaba…

*Printre altele și fiindcă poate cu o mai mare îndemânare a comunicării instituționale (sau măcar a combaterii comunicării instituționale a altora) Uniunea Europeană nu s-ar afla în situația de încolțeală din acest spăimos an electoral.

**Acest esențial cuvânt pentru care limba română nu are, simptomatic, echivalent exact.

despre difuziunea responsabilității, last resort și treaba fiecăruia

STATE/WORLD

Pasul logic după trei (ce zic eu, deja patru!) luni de întreținere programatică a necesității ieșitului în stradă – ca formă supremă a protestului – îl constituia, firește, formularea unor întrebări despre „cum”, „de ce”, „în ce scopuri” – teme asupra cărora se apleacă mulți în ultimele zile. Am citit în ultima săptămână forma de rant : „voi ce naiba mai așteptați?/restul țării e format din zombi” (bazată, printre altele, pe „eu nu mai pot, să mai preia careva”), cea de ierarhizare a priorităților: „cum se poate ca pentru Roșia să fi ieșit la momentul de vârf peste 10000 de oameni și împotriva ororilor de săptămâna trecută numai 1000?”, versiunea miștocar-defetistă „pentru statul de drept nu iese nimeni în stradă, că nu exploatează nimeni nimic sub Parlament” (nu le mai dau sursele, că pentru fiecare poziție sunt ecouri multiple) și multe altele. Fiecare ne dăm cu părerea, din unghiul propriu, despre obiectivul final al acestor mișcări, despre dacă le asociem sau ba (văd că răspunsul în cea mai mare parte a fost că ba), despre cine e dușmanul cel mai mare, despre încotro. Relativ multă lume vrea să se schimbe ceva, dar luminița de la capătul tunelului e plasată în locuri tare diferite – stat de drept, justiție socială, salvat România, salvat lumea întreagă, concentrat asupra obiectivului unic, dat jos guvern, reformat clasă politică, punctul 9 din Proclamația de la Timișoara (mint, pe ăsta nu l-am văzut nicăieri, din nenorocire) ș.a.m.d. Ca atare, predicția mea (în ciuda optimismului structural) este că, dacă ăștia de la guvernare nu comit azi vreo măgărie mediatizabilă, mâine (21 decembrie) vor fi pe stradă o mână de speriați. Fiindcă tot ce au făcut analizele – necesare – de săptămâna asta a fost să desolidarizeze. Ne-am întors la fiecare pentru viziunea lui asupra lumii, de preferință de unul singur.

Dar analizele, dincolo de disperarea-mi că distrug țesătura fragilă a lui „uniți”, mi-au cristalizat niscai gânduri. Unul este acela că răspunsul la „dar de ce să ieși pentru asta și nu pentru cealaltă” este că manifestația pe stradă nu este treaba nimănui, ea este un „last resort”. Ca o democrație să funcționeze este nevoie să-i construiești instituții care să se țină în echilibru unele pe celelalte. Manifestația reprezintă o instituție încropită ad-hoc pentru situația în care nimic altceva nu funcționează (și de aia e Belgia o democrație șchioapă, că greva e primul mijloc, în loc să fie ultimul). Motivul pentru care a fost așa de puțină lume în stradă să-și manifeste indignarea în raport cu marțea neagră nu este (numai) acela că lumea nu este indignată, că e prea abstractă superimunitatea etc. Este, în primul rând, un motiv care ar trebui să ne bucure – acela că instituțiile statului, așa cum sunt ele, precum și instituții din afara lui au reacționat prompt la coup-ul împotriva justiției, dovedind că există o primă linie care apără această redută. Deci nu e de răspunderea cetățeanului de rând să iasă în stradă ca ultimă soluție, fiindcă se ocupă deja cineva*.

În cazul Roșia, ca și în cazul Pungești, instituțiile care ar fi trebuit să se sesizeze – DNA, Ministerul Culturii, Ministerul Mediului, Avocatul Poporului, instituțiile internaționale de drepturile omului etc. – au părut de neurnit, în pofida petițiilor, scrisorilor, flash-mob-urilor, ca atare răspunderea cetățeanului de a se scula din fața calculatorului, de a pune mâna pe telefon ca să organizeze un protest, de a suspenda curgerea cotidianului lui, la care are dreptul, pentru un voluntariat pe termen nelimitat, a fost înmiită. Fiindcă cetățeanul (care sunt, care ești) s-a simțit, pe bună dreptate, o ultimă redută în fața a ceva care i se părea inacceptabil. Cu toate acestea, reduta asta este una nesustenabilă – nu poți produce masă critică din timpul copiilor noștri pe termen lung (oricât ar susține activiștii că, dacă ei o fac, trebuie s-o facem toți). Obiectivul imediat, din punctul meu de vedere, este consolidarea instituțiilor care să lupte (pe bani publici, adică pe baza transferului responsabilității noastre asupra lor) pentru aceste lucruri. Or faptul că Avocatul poporului s-a autosesizat și și-a dat imediat demisia mi se pare un semn rău în privința reușitei acestui efort.

Al doilea gând, și el urnit cu greu, este că ruperea țesăturii cotidianului/a inerției vieții este dificilă pentru noi toți (adică ar trebui să recunoaștem ca sistem conceptul de „la tăți ni-i greu”). Convențiile se desfac dificil – mie însămi mi-a luat trei manifestații ca să ajung la punctul în care să deschid gura și să strig cu tot conținutul plămânilor – sigur, și pentru că la capătul celălalt de Europă nu prea ai senzația că te aude cineva, și cine te aude tot nu poate face nimic, dar în principal pentru că e greu să-ți asumi persona omului revoltat – există peste tot ochi, judecăți, „ăștia de ce nu sunt la lucru”, „amuzant că mai crezi că poți schimba ceva”, zâmbete cocoloșindu-te într-o etichetă de „tineri furioși” pe care nu ți-o recunoști, că nici așa de tânăr nu te mai simți și nici despre furie nu e vorba. Asumarea răspunderii pentru ultima redută presupune ruperea a multe convenții care ne leagă – de la plasarea în conflict potențial cu forțele de ordine (care nu-i e nimănui dragă) și până la absența de la cina în familie. Ruperea țesăturii cotidianului celor de lângă tine e cu atât mai dificilă – în tot acest  răstimp am fost co-responsabilă, prin exemplu și informare, pentru ieșirea la una bucată manifestație a șase oameni, iar la cealaltă a unuia singur (familia n-o punem la socoteală). Despre cei pe care i-am spammat toate aceste luni pe Facebook n-am idee, dar am impresia că am vorbit în general doar unii cu ceilalți, cei care deja eram convinși. Asta este și rațiunea pentru care cred, încă o dată, că pasul următor este să producem instituții – fie și în micro. Fiindcă instituțiile au o inerție a lor, diferită de cea a persoanei private – căreia îi revine în primul rând răspunderea pentru viața ei. Viața colectivă este cărată în spate de inerția bolovanilor pe care-i pui în mișcare, nu de energia firelor de nisip. Și pe nisip nu se poate construi.

*(Probabil că de asta s-a și decantat ca leit-motiv al protestelor în grupul mic în care am funcționat eu, propoziția „Te ocupi tu?”.)

the pill

I think I realised what it is like – although it has been said before me. The exhaustion, the constant terror of responsibility for preventing doom, because there is no row of men behind you, it’s just this thin layer of people holding hands. I figured it out today, when I breathed out after they didn’t manage to pass the bill for the second time. It is precisely as if you have chosen the pill that takes you out of Matrix. There’s no temporary bracing up and then going back to business as usual. It’s dealing with the business as usual and at the same time dealing with the code in which the usual is being written. There is so much to fight for, so much to take on board, so many decisions. And so many people who see only what is played in front of their eyes. I think I might want to go back to sleep.

for everything else, there is Master…

Neprețuite sunt multe pe lumea asta. Dar, departe de a însemna „mai valoros decât se poate exprima cu un preț”, conceptul pare să acopere lucruri din ce în ce mai fragile în fața lumii contabile. Propun, în ciuda vastelor probleme moral-etice pe care le antrenează posibilitatea de răscumpărare efectivă pe care o implică punerea unui preț (ca, de pildă, cât costă să te omor?), să introducem cifre în ecuații, fiindcă mi se pare deja de domeniul evidenței că altceva nu se înțelege.

Deci – să punem un preț pe aer respirabil. Ăsta e calculabil, mă gândesc, cu greu, dar se poate probabil obține din costurile pe care le duce sistemul medical în boli respiratorii și în ce se mai poate dovedi că e cauzat de poluare, din cât costă să reabilitezi zone după dezastre naturale, din cât ar da Olanda să nu ajungă sub apă în 100 de ani și din ce alte efecte externe se pot identifica și prețălui. Ce iese se împarte între industrie, litrul de combustibil folosit și hoții de copaci, fiecare în funcție de cât folosește. Plătim în final toți, dar vedem că chestia aia trebuie plătită, la fel ca apa, încălzirea și gazul. Și, fiindcă e scump, ne modificăm comportamentele.

Să punem un preț pe timpul din afara muncii, calculabil din productivitatea viitoare a copiilor tăi un pic mai puțin defecți decât tine + banii pe care îi încasează centrul de avut grijă de ei, din cât costă altminteri să facă (alt)cineva curat, cât costă să aibă (alt)cineva grijă de bătrâni, cât costă să vopsească (alt)cineva plintele, cât ar costa voluntariatul tău într-o grămadă de direcții dacă cineva ar fi plătit să facă lucrurile cu pricina etc. Și să echilibrăm cumva timpul cuantificat în bani cu cel niciodată cuantificat, cel despre care se spune că e nemuncit.

Să punem un preț pe frig. Cât ai da să nu stai pe afară la -x grade? Și pentru fiecare om rămas în stradă, de prost sau de amărât ce e, să împărțim prețul ăla între noi cât să plătim locul omului sub un acoperiș.

Să punem un preț pe societate. Pe împreună. Pentru asta am, momentan, o propunere punctuală – dat fiind că civismul se plătește, în Românistan, în amenzi, propun să împărțim amenzile, pe care acum le plătesc doar câțiva, între toți ăia care ar alege să contribuie. Dacă dreptul la cuvânt e cumpărabil, în loc să fie gratuit, eu aș plăti ca să-l păstrez.

Hai să cuantificăm tot incuantificabilul, să punem etichete cu prețuri pe laboratoarele de inovație din care iese abia după ani de sărăcie câte o idee care face un milionar. Să facem numărabilă arta, să evidențiem în cifre de ce e mai productiv să creezi în universitate oameni care știu mai mult decât să cosească de aici până aici. Hai să punem un preț pe spiritul critic și din el să plătim profesorii care să-l predea.

Singura soluție pe care o văd pentru ieșirea din impasul pieței este să reformulăm piața introducând în ea variabilele pe care contabilii deocamdată nu le văd. Dacă o exprimi în numere, sigur o va păzi cineva și pe floarea mea.

 

despre Facebook și Comunitate

Trebuie să încep cu o mărturisire care mă descalifică în multe conversații: sunt fan Facebook.

Trăiesc cu senzația că de la apariția acestui mediu în viața mea m-am reintegrat social [nu că aș fi trăit în vreo peșteră anterior, dar a fi trăit în trei țări, a avea prieteni(i cei mai buni) risipiți în vreo 10 și a resimți zilnic un dor apolodorin după toate locurile în care nu ești poate funcționa… dezintegrant]. Post Facebook am reînceput să înțeleg ce se întâmplă în România. Am rămas în contact cu Olanda, prima mea țară de adopție. Am votat în mai mare cunoștință de cauză, fiindcă am găsit surse de informație gata garantate de oamenii în care am încredere (ei fiind suficient de diferiți unii de ceilalți ca sursele să fie variate). Am descoperit cât de globale sunt probleme pe care le credeam limitate. Mi-a crescut uriaș nivelul anxietății și, în același timp, m-am liniștit. Această interfață detestată de noi toți pentru implicațiile sale în materie de privacy, de PR personal și de superficialitate a comunicării – între altele – mie una mi-a umplut un deficit funciar – cel de comunitate. Și, implicit, în ciuda neîncrederii în mediu, mi-a consolidat încrederea în oameni.

În situația punctuală a protestelor din cadrul campaniei „Uniți salvăm”, Facebook mi-a adus știrile la îndemână din prima zi. Înainte să fie „știri”. Suficient de devreme încât să mă indignez chiar și de aici că nu găsesc nimic în presa „mare”. Suficient de acut încât să-mi doresc să fiu la București. În lipsa soluțiilor fizice, am participat virtual, asumându-mi rolul secundar de răspândac. De aproape două luni plimb articole din dreapta în stânga, încercând să pasez cât mai multă informație (de preferință relevantă, o bună parte a efortului fiind reprezentat de filtrarea cât mai critică) cât mai multor părți interesate (inclusiv prietenilor mei „neconectați”). Am citit munți de informație, săpând inclusiv în rapoartele publice ale RMGC ca să cern alarmismele de preocupările pe care le apreciez îndreptățite. Pe măsură ce mi s-a cristalizat poziția, am început să aflu ce instanțe se ocupă cu diverse aspecte și la cine este util să bați în poartă. Am tradus cât mi-a ajuns timpul când au apărut apeluri de traduceri. Am donat cât m-a tăiat capul la apelurile de donații. Am pus uneori câte „doi cenți” în borcan la operațiunile de gândit în comun despre unde, ce, cum – atunci când s-au organizat proteste. Am pictat tricouri. Am semnat petiții. Am scris scrisori. Am completat formulare. Am plimbat cărți poștale cu trenul („Pistruiatule, ai adus manifestele?”). Am cunoscut un grup de oameni minunați în Bruxelles, chiar dacă nu i-am văzut încă la față pe majoritatea (am reușit să nu ajung de facto la proteste decât în Amsterdam până acum). Practic, am desfășurat activitatea invizibilă a unui neuron într-o rețea.

Mai angajată „în viața cetății” (românești, dar nu numai) decât acum nu m-am simțit decât rareori, și atunci cu privire la proiecte mult mai punctuale. Acum este, cred, prima oară când am impresia că sunt implicată, chiar de la mii de kilometri distanță, într-un proiect de comunitate recognoscibil ca atare.  În plus față de a pleda pentru cauza care i-a scos în stradă (sau numai pe wall), niște oameni pun cap la cap materiale de construcție diverse (unele mai solide, altele mai șubrede, e drept, dar și asta depinde de unde privești) ca să edifice un lucru comun, nu numai câte o casă pentru copiii lor personali. Până una-alta, poate că nu construiesc decât o rețea capabilă să comunice altminteri decât ca între surzi (asta rămâne mereu ceva discutabil) și în care fiecare nu mai „stă doar în banca lui” și nu mai „răspunde numai când e întrebat”. Un schelet a ceea ce numim societate civilă, chiar dacă nu putem pune degetul pe participanții firești la dialogul social. Și, în cel mai dezamăgitor caz, dacă rețeaua în sine se va dovedi singurul rezultat palpabil al acestor două luni, m-aș declara mulțumită. Am pus o cărămidă minusculă la crearea unei comunități care se gândește la viitorul ei. Sper să țină.

despre libertatea de exprimare și conceptul de pericol

Mă macină de câteva săptămâni sămânța unui gând, înfiripat din confruntarea foarte frecventă, în presa recentă, cu cuvântul „periculos”. Am dat de el în nenumărate contexte (nu toate legate de protestele privind Roșia Montană, dar cel mai adesea în acest cadru). Pericolul rezidă, în funcție de pe cine citești, în tot și toate (dacă reziști să citești articolele scriitorilor cu CAPS și greșeli de ortografie din belșug – independent că sunt pro sau contra proiectului RMGC, și vă jur că sunt ambele), dar cel mai adesea în câte un lucru bine încadrat. Așa am aflat de la unul dintre colaboratorii Criticatac că pericolul fundamental constă în tolerarea discursului naționalist în cadrul protestelor. În prealabil, fusesem informată de mai multe glasuri din ceea ce s-ar putea eticheta ca dreapta moderată, că pericolul vine de la discursul anticapitalist din cadrul acelorași proteste. Unii îmi explică ce spectru sinistru se profilează în conceptele de „nouă generație” și de „curat”, concepte care au mai fost vehiculate și pe vremea mișcării legionare. Glasurile care acum 20 de ani intrau destul de clar în mintea mea necoaptă la „ai noștri” mă lămuresc pe larg că orice gând care are cât de puțin de-a face cu stânga reprezintă răul absolut disimulat în straie de puișor auriu (m-am topit după metaforă, mă abțin să citez autorul). Din alte surse reiese că pericolul absolut este îndoctrinarea ortodoxă. Din încă altele, că e periculoasă preluarea discursului anti-fracking în proteste, fiindcă dacă unul dintre proiecte (RM) este realmente ilegal și imoral, celălalt (gazele de șist) are o importanță strategică inestimabilă (și după conceptul de „strategic” mă dau în vânt, mai ales după conotația lui de „folosesc acest termen pentru că văd mult mai departe în viitor decât ai putea tu vedea vreodată, muritor idealist -jart! – ce ești!”). Îmi rezerv aici un spațiu pentru ce pericole îmi mai amintesc pe parcurs.

Din toate aceste opinii, pentru mine se coagulează un singur vector – acela că siguranța, pentru supraviețuitorul amețitorului secol XX, constă în (i) eliminarea tuturor discursurilor care, aplicate ad absurdum, duc în locuri deja frecventate  și dovedit locuite de bau-bau, și în (ii) eliminarea tuturor discursurilor care duc în locuri necunoscute, cu excepția discursului mainstream, fiindcă ne-am obișnuit deja cu bau-baul prezent (chiar dacă avem o viziune destul de apocaliptică despre încotro duce el). Sau, și mai precis, vorbitorul din spațiul public pe care l-am frecventat în ultima vreme se simte în siguranță numai într-un spațiu public populat de oameni (niște „ai noștri”) care gândesc fix la fel ca el însuși (ups, parcă și asta intra printre formele de bau-bau deja frecventate, nu?). Sunt de acord că multe dintre expresiile ideologice ale imaginilor noastre despre lume, duse până la consecințele lor extreme, comportă riscuri de bau-bau, însă ceea ce îmi lipsește din discursul spațiului public actual este conștiința că fragmentarea reprezintă garanția sănătății mentale colective. Că fiecare dintre aceste grupuri este suficient de mic încât discursul său să contribuie la o medie proporțională în care să se regăsească toată lumea, în cazul în care acceptăm să vorbim unii cu ceilalți de-adevăratelea, și nu doar să înghițim status quo-ul fără proiect de țară sau de lume exclusiv pentru că reprezintă bau-baul cel mai benign, în care ideile altuia nu au, în mod dovedit, mai multă influență decât ale tale. Și că în loc să proiectăm tot timpul pericolul asupra discursurilor divergente de cel personal, ar fi mai productiv să-l proiectăm în meta – pericolul faptului că nu reușim să comunicăm coerent duce la blocaj socio-cultural pe scară largă, la înlocuirea fiecărui proiect demarat cu gaura lui „nu sunt de acord, desființez”, la incapacitatea de a vedea dincolo de următoarele alegeri, la o lume bazată pe neîncredere, în care „strategicul” constă în „a avea grijă să dai și să fugi înainte să o încasezi tu însuți”. Îmi lipsește exercițiul libertății de exprimare în sensul citirii celuilalt până în miez, și nu a cenzurării lui a priori, de la prima frază resimțită drept „periculoasă”.

Uf, uite cum „pericolul” se dovedește așa de „insidios” și „pervers” că m-am trezit enunțând un pericol în plin efort de a-l demonta…

PS: Mult înainte de a ajunge la acest raționament, îmi trecuse prin minte că ar fi extrem de potrivit să se folosească – pentru bătutul cu petul în asfalt alături de copii – popularul refren „Nu mi-e frică de bau-bau”. Acum înțeleg mai bine de ce.